Ioana Hincu

Barcelona….

In Nostalgii on Septembrie 13, 2011 at 1:05 am

Vara asta n-am avut vacanta. Asa ca ma tin cu firea si ma hranesc din amintiri. Azi am ales Barcelona.

Mare, soare, palmieri, bulevarde largi, oameni veseli, relaxati si vorbareti, Gaudi, fructe de mare, Dali, teleferic peste mare, Corte Ingles, jamon serrano, fantani dansaretze, Camp Nou ( FC Barcelona), Palau de la musica catalana, sangria, Sagrada Familia , cluburi, restaurante, Puerto Olimpico, plaja, Bari Gotic, Barceloneta, Tibidabo si , evident, sentimentul ca orice suparare ai avea, acolo iti trece.

Trebuie sa fii absolut idiot, opac sau tembel ca sa nu-ti placa sa fii sau sa traiesti o vreme in Barcelona. Pentru ca vacanta la Barcelona, indiferent ca dureaza 3 zile sau o luna, e un mod de viata. “Vacanta la Barcelona” e un pleonasm nerusinat. Barcelona e vacanta!!!!

Acum am ales sa-mi ostoiesc frustrarea cu vacanta din 2007. Memorabila.

Ha! Sa incepem cu zborul si cu aterizarea.

Inca nu m-am prins de ce, dar de cate ori am fost la Barcelona, aterizarea a fost oarecum fortata. Nu stiu daca-i din cauza ca pistele de aterizare incep direct din mare, ca orasul e intr-o oarecare depresiune sau pentru ca pilotii pur si simplu sunt si ei cuprinsi de sentimentul asta inevitabil de vacanta si uita tot ce au invatat in ani de zile si mii de ore de zbor profesionist si responsabil, dar cam asa sta treaba. Memorabile raman in privinta asta vara lui 2007, comandatul Paulica si  coborarea cu aeronava Tarom Boeing 737 de la 11000 de metri altitudine la sol in numai 10 minute. Dupa un zbor lin, de mare stabilitate, n-am sa uit niciodata  cum, concomitent cu vocea calma si plata care ne anunta sa ne cuplam centurile, sa ne ridicam spatarele scaunelor si sa ne pregatim de aterizare, am intrat literalmente in picaj ( ca aia numa’ coborare n-a fost), ne-au zburat membrele  si 90% din organism de pe scaune ( noroc cu centura, ca altfel ma lipeam direct de tavanul aeronavei) in timp ce prin timpanele brusc umflate am auzit vocea copilei somnoroase de langa mine intrebandu-si tatal : – Ne prabusim?      – Nu taticule, zice omul, are domnu’ comandant un stil mai impetuos de pilotare. Daca n-am facut stop cardiac si mi-am pastrat cumpatul  (desi pana la sol am plutit in semi-imponderabilitate agitandu-mi picioarele bezmetic prin aer pentru ca nu reuseam sa nimeresc deloc podeaua) a fost pentru ca stiam ce ma asteapta: BARCELONA! And finally we made it! Sigur, data viitoare, l-as prefera pe comandantul Lupu ( cu care am zburat parca mai uman de cateva ori). Un om mai bine asezat in timp si spatiu.

Ei… si iata ca aterizez la Barcelona. Nu mai conteaza cum. Chiar daca esti in coma, se rezolva, pentru ca te trezeste aeroportul imediat la viata. Muy bien!

Si iesi afara. Briza marii si taxi urile ( la preturi rezonabile) te asteapta si te plimba printre palmieri pana in centru, pe Passeig de Gracia, in timp ce taximetristii ( oameni comunicativi, ca orice catalan sau iberic) iti vorbesc in continuu intr-o spaniola amestecata cu unul sau mai multe din cele patru dialecte de catalana si combinata cu engleza. Isi petrec cel putin jumatate din drum uitandu-se la tine – asezata pe bancheta din spate – adica nu privind in fata, cum ar fi firesc, si finalmente dand mult din maini ( care ar trebui sa stea de regula pe volan, dar acolo lor nu li se pare absolut necesar) in caz ca n-ai inteles chiar nimic din ce ti-au spus. La ei e foarte importanta comunicarea. Desi pare imposibil in conditiile astea, sunt  totusi putine accidente/incidente de circulatie si traficul se desfasoara rapid si fluent.

Mie-mi place sa stau la Majestic. Pentru ca e in buricul targului , pe Passeig de Gracia( pot merge pe jos cam in toate directiile care ma intereseaza). In orice directie pornesti de acolo ai de toate: taxiuri, shopping scump, shopping mediu, shopping ieftin, cultura, arhitectura, muzica, divertisment, terase, baruri si restaurante. La doi pasi , pe o parte a bulevardului poti vizita Casa Milla, pe cealalta Casa Batllo ( Gaudi, desigur). Ambele maluri ale bulevardului si imprejurimile sunt pline de magazine frumoase,  terase si cafenele prietenoase unde, daca incerci sa lasi bacsis, te alearga cu restul si daca insisti, te trezesti embarasata de multumiri sincere si zgomotoase.

Paralel cu Passeig de Gracia e Rambla de Catalunia. Tot de pe acolo porneste si Diagonal.  La 10 minute de mers pe jos e Sagrada Familia ( te culturalizezi) si, in general, cam in orice directie mergi totul e viu si plin de tot ce-ti doresti si e frumos, frumos raaaau si verde. Indiferent de anotimp. Arhitectura, noua sau veche e frumoasa peste tot. Am fost la Barcelona iarna, vara si primavara. E la fel de bine oricand.

Sigur, toate au un pret si nici un oras nu-i fara cusur. Daca vii din Germania sau dintr-o tara nordica si riguroasa, ai o problema: nimic nu se petrece la timp, asa cum te astepti sau dupa un program sau tipar prestabilit. Viata are ritmul ei, incert,( nu neaparat mai lent) si trebuie sa te adaptezi. Si mai ales sa nu uiti doua cuvinte: siesta si fiesta. Intr-o forma sau alta, la ore mai mult sau mai putin obisnuite, cu sau fara voia patronului, in interiorul programului de lucru sau in afara lui, siesta ( pauza de pranz) se petrece zilnic. Iar fiesta….as zice ca e un mod de viata. Chiar si la munca. Eu totusi sunt romanca si nu stiu de ce, da’ mi-e extraordinar de usor sa ma adaptez la ritmul lor. Si nu ma enervez deloc. Dimpotriva; am invatat sa profit. Daca ei se stiu cu musca pe caciula, sunt mult mai usor de santajat emotional. Sa ma explic:

Ajung la hotel. Majestic. 5 stele. La ora 12. Teoretic cazarea incepe la doua(14.oo). La receptie doi cetateni zambareti in costume impecabile. Unul pe la 30 de anisori, nu-ntelege o iota de engleza, dar pretinde ca da. Nu ma pot supara pe el. Stiu eu un pic de spaniola si, in plus, zambeste asa de larg si de sincer ca ii ierti toate pacatele, chiar daca e mic, durduliu si putin chel. Celalalt? Cred ca e strabunic si ar fi trebuit sa iasa la pensie acum 150 de ani. Dar spre surprinderea mea misca, zambeste la fel de larg si intelege cat de cat si engleza. In fine, tot in spaniola comunicam mai bine. Adica el zice, eu inteleg cate ceva, aprob daca-mi convine, daca nu, protestez. Asta pana la urma pot face si cu mainile. Zice ca apartamentul meu e gata( desi am ajuns cu 2 ore mai devreme decat ora programata). Il intreb preventiv daca-i de fumatori, asa cum am solicitat. – Of course senora, zic amandoi in cor. Vine bagajistul, insfaca bagajele iute ca diavolul tasmanian si fuge entuziast cu ele spre camera cu tot cu cheia mea electronica ( desi, precauta, eu am vrut sa ma opun), in speranta lui tembela ca va ajunge acolo inaintea mea. N-am apucat sa-l opresc. In fine. Stiam ce urmeaza. Am ajuns (cu unul din lifturile de persoane)  inaintea lui in fata apartamentului unde, am asteptat linistita, pe fotoliul din hol, sa vina omul nostru care fugise cu cheia mea si cu bagajele. In aceeasi situatie erau si ceilalti oameni cu care venisem la Barcelona. I-am calmat. Le-am explicat cum sta treaba si i-am rugat ca, in general, sa ma lase pe mine sa vorbesc.  Dupa o vreme a aparut gafaind si impingand caruciorul cu valize. – Am gresit etajul, mi-a sugerat el prin semne si-ntr-o limba incerta. Dar nici pe el nu pot sa ma supar ca-i frumusel si pare ca se simte vinovat pentru intarziere. Probabil ca intre timp a dat pe gat  o cafea si a fumat o tigara. Dar parea asa de distrus, incat m-a induiosat si i-am dat 3 euro. S-a albit recunoscator la fatza. 3 euro bacsis la Barcelona e mult.

Am totusi o problema: pe usa frumoasa din lemn de cires, sub clanta aurie de mare rafinament, sta infipta o placutza din acelasi metal auriu pe care scrie amenintator, in 4 limbi de circulatie internationala, “ no smoking”. Nefumatori adica??!! Ii arat cu o fata disperata . Lasa ca toti eram fumatori…

– Ce facem? il intreb combinand limbajul articulat cu pantomima. Sunt fumatoare si mor daca nu pot servi micul dejun in camera si dupa aia nu pot fuma o tigara. Viata mea e ruinata.

In Spania scandalul nu-i o solutie decat in situatii limita, de viata si de moarte; in locul ala cel mai bine e sa te plangi si sa-i induiosezi; sunt empatici. Scot din geanta tigarile mele roz, mov si alte culori, de figuri, bricheta Dupont, le asez cu tristete ostentativa pe masa si ma asez neputincioasa pe marginea patului, ca si cum sunt gata sa plang. Se uita la mine disperat, pune mana pe statie, si vorbeste ( din cate inteleg) cu tipii de la receptie explicandu-le dezastrul. Din cate inteleg eu le zice cam asa: – Senora e trista, fumatoare, distrusa si trebuie sa rezolvam ca e vina noastra si e pe cale sa planga.  Dupa 30 de secunde de conversatie incinsa inchide, fuge si se intoarce iute ca strutul ala nebun din desene animate, pune pe masa o scrumiera si zice:  – S-a rezolvat senora; acum camera e de fumatori.

In acelasi mod s-a rezolvat si cu ceilalti. Ma pricep sa storc compasiune.

Ii zambesc multumita. Iubesc Barcelona! Empatia si santajul emotional functioneaza acolo de minune. In plus nu te simti niciodata singur. Poti face conversatie vioaie in cel mai simpatic si vesel esperanto iberico-international despre orice si cu absolut oricine. Oamenii astia vorbesc tot timpul, chiar si cu tomberonul, daca altcineva nu e disponibil. Si mai sunt si plini de bunavointa si saritori. Spre exemplu, daca te impiedici si te lungesti si te raspandesti pe trotuar cu tot cu fiinta ta, cu geanta, pungile de cumparaturi si-ti sare din mana si tigara ( cum mi s-a intamplat in plin centru, in toata splendoarea mea), sar zece babe, trei tineri si toti barbatii ( hetero- sau homosexuali) de pe strada sa te ajute, adune si scuture plini de compasiune. Ba o babuta proaspat vopsita, cu diamante pe ea si foarte eleganta, careia nu-i mai ramasese nimic de adunat de pe jos din fiinta mea, mi-a recuperat si inmanat chiar tigara cazuta si rupta, meliztand din gura ceva intre indignare si ingrijorare. Cred ca a impresionat-o ca era roz. M-au scuturat. Au vrut sa cheme salvarea. Dupa aia un taxi. I-am oprit aratandu-le ca sunt vie, intreaga si  ca-s aproape de hotel. Comunicativi si empatici oameni. Imposibil sa nu prinzi drag de ei.

Asa ca iubesc Barcelona din tot sufletelul meu. Cum spuneam, acolo viata miroase iremedial a vacanta, chiar si pentru cei care muncesc. In plus e singurul loc din Europa unde cand spun ca sunt din Romania, se lumineaza la fata si imi spun ca romanii sunt oameni cinstiti si foarte muncitori! Prin comparatie probabil …

Si , la final, putina muzica mediteraneana:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: