Ioana Hincu

Nostalgia gresita a copilariei

In Dubii on Septembrie 15, 2011 at 3:54 am

Nostalgia gresita a copilariei e una dintre nedumeririle mele constante. Ar trebui cumva schimbata . Ma tot gandesc ( pentru ca sunt convinsa ca se poate), insa nu prea stiu cum.

Dintotdeauna, in jurul meu, oamenii isi regreta  intens si foarte vocal copilaria.

Si atunci, fireste, imi vine sa-i intreb de ce. Raspunsul e, in esenta, cam acelasi: “A fost cea mai fericita perioada din viata mea ( oare?). Atunci nu aveam nici un fel de  griji.”

La asa raspuns, eu ma cam uit lung si ma iau incetisor la intrebari. Ma intreb intai daca intr-adevar n-aveau nici o grija; spre exemplu scoala, tot felul de interdictii sau indatoriri pe care sigur le aveam cu totii cand eram copii. Apoi ma intreb daca in copilaria lor aveau nemultumiri, daca plangeau, daca erau certati cu parintii, cati prieteni buni aveau, cate frustrari si frici, daca se simteau destul de iubiti, intelesi si ocrotiti si, finalmente, daca nu cumva isi doreau sa se faca mai repede mari. Ba da. Sigur ca vroiau.

Daca pe aceeasi nostalgici ii rog sa-mi povesteasca niste momente fericite din copilaria lor, iar dam in nedumerire. Teoretic, daca tot a fost asa de fericita, ar trebui  sa nu se mai opreasca din povestit. Mai ceva ca Ion Creanga. Ca doar fericirea nu se uita asa usor. In loc de asta insa, imi istorisesc eliptic aceleasi doua-trei nazbatii si intamplari, cateva senzatii (un miros, o imagine), dupa care…revin la prima zicere un pic cosmetizata: “atunci aveam mult mai putine griji”. Aha! La prima retrospectiva nu aveau nici una. La a doua aveau mai putine . La a treia de abia mai pot produce trei amintiri. Si atunci de ce isi doresc oamenii mari din jurul meu sa fie iar copii?

Cu siguranta pentru ca sunt amnezici . Isi cosmetizeaza creativ copilaria. Pentru ca probabil acum sunt  si mai nefericiti. Pentru ca tare nefericit trebuie sa fii ca sa-ti regreti amar copilaria.

Nu ma refer aici la momentele  cand suntem coplesiti de probleme si ademeniti de abandon , cand ne dorim ca macar pentru o zi sau pentru o saptamana sa ne usureze cineva, cumva, de toata greutatea care ne apasa.  Nici la nostalgia duioasa si fireasca a adultului pus in fata trasnailor unui copil. Ci la o nostalgie continua si repetitiva a copilariei. La dorinta de intoarcere in timp. Care pe unii chiar ii face sa se intoarca; intr-un mod destul de ridicol si de curios ( haine nepotrivit de tineresti si comportamente pe masura).

Si nu pricep : de ce mi-as dori eu de buna voie sa dau in mintea copiilor? Ca eu cel putin ( nu stiu altii), prea multa minte n-aveam cand eram copil.  Iar mintea, daca ramane intreaga si nu e macinata de boala, ar trebui sa nu-si doreasca sa se intoarca in trecutul ei. Si inima, daca e curata si plina de iubire, asa ar trebui sa ramana pana la sfarsit.  Deci impreuna, mintea si inima, ar trebui sa se simta mai bine in miezul vietii sau catre amurg. Cu conditia sa fi evoluat.

Ei uite ca nu-i asa. Sau e, dar foarte rar. Prea multi adulti din jurul meu regreta sincer ca nu mai sunt copii. Si, cu timpul, am inceput sa inteleg de ce.

In primul rand pentru ca in cultura noastra social-religioasa, circula mitul ca dupa copilarie s-a zis cu fericirea. Asa suntem invatati: ca viata adulta e grea si plina de suferinte. Nu suntem invatati ca  e pretioasa si poate fi si frumoasa deseori. Cat anume de frumoasa depinzand doar de ochii cu care o privim noi.

Dupa aia urmeaza adolescenta, tineretea si maturitatea. Care aduc cu ele  mai multe responsabilitati. De fapt la asta se refera oamenii cand spun ca in copilarie nu aveau griji: la responsabilitati. Si responsabilitatile sunt ( asa ni se spune vaicaricios) o povara si o corvoada. Nimeni nu ne invata ca responsabilitatea e un lucru necesar si bun, care te face puternic, autonom, implinit si util . Desigur, cu o singura conditie: sa ti-o asumi cum se cade, dupa puterile tale si constient. Ori asta ar trebui sa invete  fiecare:  ce poate si ce nu-si poate asuma si de ce.  Sa faca alegeri potrivite, ca un spirit liber,  in acord cu fiinta lui. Sa treaca prin viata autentic si onest. Asa cum a fost creat si cum este.

Asta nu se intampla mai deloc pe la noi . Pentru ca nu suntem crescuti sa fim liberi si autentici. Parintii ne-au impus reguli sau interdictii neexplicate  ( asa au fost crescuti si ei), carora unii copii s-au supus fara sa cracneasca sau impotriva carora altii s-au revoltat fara sa stie de ce. Societatea ne-a strivit la fel si si-a impus vointa ( deseori stramba) asupra noastra fara destule explicatii si ratiuni  benefice pentru noi.

Iar biserica? Daca n-ar fi trist, as rade. Pai biserica  ne-a creat unele dintre cele mai gresite reflexe. Si mai pretinde ca e casa lui Dumnezeu…

Intai ne-a invatat FRICA de Dumnezeu in detrimentul iubirii pentru Divinitate. A imaginat un iad terifiant si fantastic (fara sa il cunoasca sau inteleaga pe cel real) si ne-a inspaimantat cu el. Ne-a invatat sa veneram SUFERINTA SI SACRIFICIUL, asezand pe cruce – simbol stravechi al vietii si imortalitatii – un Isus chinuit, slab si muribund, nu un Isus senin, bun,  drept, iubitor, curajos, puternic si intelept. Ne-a invatat ca TOTI NE NASTEM IN SI DIN PACAT. A separat adica ideologic iubirea buna, sufleteasca, spirituala,  de cea trupeasca si  naturala.  A decis in numele nostru ca iubirea platonica e curata, iubirea sexuala e murdara, deci un pacat. Cu alte cuvinte ne-a separat mental trupul de inima si pe noi de Dumnezeu. Si, PARADOXAL, vrea sa credem ca Dumnezeu e iubirea, ca e peste tot si in noi!! Cum ramane atunci cu miracolul conceptiei? Lipsea cumva de acolo Dumnezeu? Dar cu Dumnezeul razbunator care e in ceruri si deasupra noastra, nu pretutindeni si nici in noi? Dar cu frica de El? De ce mi-ar fi mie frica de ceva care e partea buna din mine si care ma iubeste oricum? De ce trebuie sa ma unesc cu Dumnezeu numai dupa moarte si de abia dupa aia sa ma inalt la el? De ce nu mai devreme? De ce nu in timpul vietii ?

Pai sa se hotarasca odata !  Biserica adica. Si daca se poate, inainte de a ne bulversa chiar pe toti; sa se hotarasca odata daca intr-adevar are sau n-are legatura cu Dumnezeu. Pentru ca la cate greseli spirituale si crime odioase au facut bisericile ( nu doar a noastra) in numele lui Dumnezeu, ar cam fi timpul sa se regrupeze si sa se regandeasca, sa puna deoparte politica, dogmele si ritualirile sterile, puterea asupra sufletelor noastre (PUTEREA care asa de mult le place!), sa renunte la simbolistica gresita (numai la cea gresita, nu la toata) si sa iasa din limitele spirituale inguste in care a intepenit. Sa ne invete sau, daca nu poate, sa ne lase odata sa ne eliberam, sa evoluam si sa ne responsabilizam spiritual noi. Ca pentru moment  nu ne lasa.

Eu refuz sa-mi fie frica de Dumnezeu. Prefer sa ma simt responsabila fata de El. Prefer sa-l caut inauntru si in afara, sa incerc sa ma unesc cu el  in iubire si bunatate – pentru ca Asta-i Dumnezeu –  ori de cate ori  pot.

Omul face si el ce poate. Eu refuz sa ma pedepsesc  facand cine stie ce penitenta anacronica si formala  si sa ma autoflagelez cand gresesc si nu pot trai frumos. Prefer sa-mi asum greseala, sa mi-o iert si sa caut sa o repar – daca e reparabila. Refuz sa-mi sacrific fericirea mea pentru a altora; prefer sa o raspandesc si sa o impart cu ei. Refuz sa sacrific orice e bun si frumos in numele iubirii pentru oricine ! Iubirea nu cere sacrificii ! Ci impune doar un necesar, curajos si voluntar efort. Eforturile si renuntarile facute in numele iubirii pentru altul, eu nu le-as considera sacrificii, daca sunt bine gandite si liber oferite.  Caci altfel? N-aduc decat suferinta, frustrare si n-au nici un fel de rost.

Asta ar trebui sa ne invete de mici  biserica, familia si societatea. Sa gandim liber si sa fim loiali inimii noastre; sa fim  responsabili si fericiti.

Nu se intampla asa. De aia, oamenii, nefericiti si nedumeriti in sinea lor, ajung sa-si regrete copilaria. Si unii ( care isi permit) sa mearga la psihoterapie. Pai cum sa nu fie nedumeriti? Au  facut (cei mai multi), cuminti, cam tot ce li s-a aratat ca model de viata. Iar in lumea noastra, modelul e ca fericirea e rara, scurta si trecatoare, sau, mai degraba, refren  de povesti si de basme!

Si totusi nu e. Si se poate ( fericirea), fara sa inventam nimic. Trebuie doar sa ne intoarcem la ce au incercat sa ne invete mai demult altii, mai liberi cugetatori si mai intelepti decat noi. Viata, Libertatea si Cautarea Fericirii (Life, Liberty and the pursuit of Happiness – Declaration of Independence – United States  1776) – va aduceti aminte? Sunt drepturile noastre naturale. Ar trebui, cu perseverenta , ba chiar cu incapatanare, sa ni le valorificam. Inca n-o facem.

De aia isi regreta oamenii copilaria. Pentru ca sunt educati sa creada ca fericirea, vietile si iubirile fericite  se intampla doar in basme. Sau nici acolo .

Cred ca e timpul sa ne schimbam viziunea asupra vietii. A vietii noastre. Numai atunci vom inceta sa ne mai regretam copilaria  si vom trai prezentul, la orice varsta, ceva mai fericiti . Poate ca nu in fiecare zi, dar mai des si fara regrete, ca-n putinele povesti bune,  senine si cu oarecare sens.

Nu stiu voi cum sunteti si ce regrete ati adunat in viata, dar mie sigur nu-mi mai trebuie  sa mi se  spuna cum sa NU-mi fie viitorul, cum sa NU-mi traiesc viata , cum sa NU gandesc cu capul meu si ce N-AM VOIE sa simt. Pentru ca eu asa mi-am trait copilaria. Intr-o lume stramta si plina de obligatii si interdictii  impotriva firii si de neinteles. Asa ca eu una? Ma lipsesc fara probleme de asa vremuri si de asa lume. Si nu mai vreau deloc si niciodata s-o iau de la capat si sa mai fiu copil.

.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: