Ioana Hincu

Inerția noastră cea de toate zilele

In Dubii on Septembrie 18, 2011 at 2:20 am

Oricât de bine ai stăpâni arta exprimării prin cuvinte ( iar eu mai am) e greu să formulezi coerent gânduri și impresii, mai ales când ele te sperie și se bat cap în cap. Mă aflu așadar într-o oarecare dificultate de a exprima câteva gânduri contradictorii și o întrebare care mă bântuie :

De ce e neamul meu inert la vremuri grele, dar agresiv pe timp de pace?

 Îmi aduc aminte că în copilărie și  adolescență, ( le-am prins pe amândouă sub regimul Ceaușescu)  mă uluia și nu înțelegeam  acceptarea fără limite , de către aproape toți românii,  a ororii de viață pe care o trăiam. Pentru că asta era, în ciuda faptului că unii i-am supraviețuit decent: o oroare.   Lipseau aproape complet din viața noastră câteva atribute esențiale: libertatea, responsabilitatea și demnitatea. Erau, deci, vremuri de mare restriște. Și totuși,  neamul, cu foarte puține excepții, era inert, paralizat.  Singură formă firavă de protest în masă erau glumele și bancurile spuse confidențial,  între prieteni, sau seara, în familie, la masă. Trist, pentru că toate cele trei atribute esențiale ale ființei noastre ( libertate, responsabilitate, demnitate) ne erau efectiv și din fașă zdrobite de societate. Atunci eram prea mică, prea netrăita și insuficient educată ca să pricep cauzele fenomenului. Mult mai târziu am început să le-nțeleg . E simplu: trăiam într-o formă de represiune atât de bine implementată, omniprezentă și barbară, încât era greu,€“ dacă nu imposibil, pentru omul normal€“ să nu fie copleșit de frică și de disperare. Căci “ inerția e o formă rudimentară a disperării ”  spunea un înțelept modern ( Saint Exupery). Avea dreptate. Cu singura deosebire că el o spunea în plin război mondial, în prima lui parte, când neamul lui era temporar și grav buimăcit ( nu că s-ar fi dezmeticit francezii vreodată).  Starea de fapt din România lui Ceaușescu, însă, era similară cu cea de ocuație străină ostilă, armată . Doar că nu era un conflict armat deschis, ci unul închis, surd, apăsător. Noi cu noi. Noi – nomenclatura de partid a dictaturii – cu noi – supușii ei. Bun. Pe asta mi-am lămurit-o când m-am făcut ceva mai mare. A trebuit să mă lămuresc pentru că eram foarte supărată pe neamul meu și vroiam cumva să găsesc explicații ca să-mi treacă. Vroiam să iert. Iar  ca să iert, eu trebuie să înțeleg.

Apoi, în decembrie ’89,  în sfârșit ne-am revoltat. Mă rog, unii, relativ puțini. Și  a început  eliberarea și schimbarea. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie atunci. Repet: eram foarte tânără, inevitabil naivă, inevitabil idealistă și asta era impresia mea : că ne-am eliberat și că totul se va schimba spre bine. Pentru că, liberi fiind, gândeam eu, schimbarea stătea în puterea noastră

Cel puțin parțial e clar că m-am înșelat. În primul rând pentru că eliberarea e un proces interior, al fiecăruia dintre noi, și  cu timpul mi-a devenit evident că la majoritatea românilor, nu s-a produs încă.

 În al doilea rând pentru că atunci nu știam ( cum spuneam, eram insuficient citită și trăită) că e o naivitate să crezi că TOTUL ( adică organizarea statală și economică, principiile societății, mentalitatea) se poate schimba repede și bine. Astea sunt procese istorice de durată. În plus, binele comun e o noțiune atât de largă, încât nu e chiar atât de ușor  să-l formulezi, reformulezi și să împingi un popor întreg pe calea lui. Noi aveam nevoie și încă mai avem, se pare, de o reformulare fundamentală, pentru că-n 45 de ani de comunism, principiile binelui universal ( care e unul singur, e scris în Biblie  și de la Dumnezeu vine) s-au uitat.

 În al treilea rând pentru că am scăpat din vedere că trăiam atunci, și încă mai trăiesc acum,  într-o țară în care cei care o conduc -€“ guvernanții, stâlpii societății adică –  prea puțin se preocupă de binele general și comun. Într-o țară condusă de impostori și ariviști ieftini, excepțiile fiind miraculoase și epocale. Acolo mă găseam.  Până la urmă era normal să fie așa: suntem singura țară din fostul lagăr comunist care a avut drept conducător un fost derbedeu cu patru clase, fost cizmar neterminat (Ceaușescu adică – pentru cei care au lipsit la lecția de istorie) . Cei care l-au înlocuit erau (și cei mai mulți au rămas) croiți  într-o mare măsură după calapodul lui de cizmar  ratat.

În fine, lăsând ce-a fost, revin la dilema și nedumerirea mea de azi:

Cum se face că, deși războiul  nostru – al românilor împotriva noastră – s-a terminat, teoretic, în decembrie ’89, totuși noi am devenit mai agresivi unii cu alții pe timp de pace? Și răspunsul  mi-a venit recitindu-l pe Saint-Exupery: pentru că așa cum inerția e o formă rudimentară a disperării, agresivitatea e o formă rudimentară a eliberării. Și de ce mă gândesc mai mult la trecutul recent, de aia sunt convinsă că după două decade, singura formă în care am învățat bine și temeinic să ne manifestăm libertatea, e furia și  nervozitatea. Chiar și eu, care sunt o ființă pașnică, mă surprind uneori ieșind parcă din mine, într-un fel agresiv, care nu mă caracterizează. La mine însă sunt doar reacții și reacțiuni ocazionale față de agresiunea celorlalți asupra mea. Un ultim recurs rudimentar adică, singurul eficient uneori, izvorât din neputința de a mă proteja altfel. E un reflex, un recurs pe care, fie vorba între noi, îl detest.

Bun. M-am lămurit oarecum cu agresivitatea noastră cotidiană. Rămâne însă problema perspectivei pe care o avem. Încotro mergem de acum încolo? Când o să trecem odată de la libertatea rudimentar asumată și înțeleasă, la o formă a ei mai responsabilă, mai rafinată? Și mai ales cum? Aici încă nu deslușesc niciun răspuns. Nu-mi vine-n minte decât unul singur:  prin educație. Numai că educația se află în declin. Deci pe moment n-avem mari șanse de evoluție și nici de „€œrafinare” națională sistemic organizată. Rămâne să ne descurcăm fiecare, cum vom putea.

Ce mă îngrijorează însă mai mult e altceva :   în paralel cu violența de comportament și de limbaj crescândă, au început să apară din nou semnele inerției. Ale defetismului.  Ale abandonului oricărei lupte pentru a mai schimba ceva.

Prea mulți români, mai ales dintre cei care în ultimii 20 de ani au încercat una sau mai multe variante de schimbare personală , au abandonat și cad din nou în acceptarea fără speranță a stării lor de fapt, oricât de rea.  Sunt învinși. Cei care sunt încă tineri sau care mai au încă energie neconsumată fug pe capete din țară sau se pregătesc să o facă . Pentru că nu mai au nici speranță, nici orizont. Nu-i în regulă. Și fuga e tot o formă de abandon. Nu-i o soluție. Restul cade rând pe rând, din nou, în inerție.( Și nu mă refer aici la inconsienti sau proști, care nu înțeleg și nici nu vor înțelege nimic.)

Și-atunci vin și zic:  dacă e adevărat că inerția e o formă a disperării, câtă disperare trebuie să fie în țara mea ? N-am idee, dar multă. Care-i ieșirea din disperare? Habar n-am. Și asta pentru că nici eu nu mai văd clar perspectiva și orizontul, deși trăiesc uitându-mă permanent și încăpățânat spre viitor. Oricum, până mi s-o mai limpezi mie vederea, tot ce pot face e să refuz să cad și eu în inerția noastră cea de toate zilele. Continui să caut și să învăț. Să mă gândesc la ieșiri și la soluții, pentru început individuale. Mai apoi și pentru ceilalți. În felul ăsta, anti-inerțial,  poate să le și găsim …

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: