Ioana Hincu

Miezul bun al semenilor mei. Varianta de recuperare: Micul print.

In Solutii on Septembrie 19, 2011 at 1:51 am


De ceva vreme, prea des si intr-atat sunt de coplesita de realitatea urata a celor din jur, incat  sunt in pericol de a-mi pierde sufletul si reperele lui bune. Cand nimeni nu mi le mai poate reda ( si uneori chiar nimeni nu mai poate) , ma intorc si recitesc scrieri care odata mi-au placut pana la lacrimi sau macar mi s-au intiparit durabil in minte ca recuperatoare de suflet. Imi vine sa rad: mi-au placut de la prima lectura, pe unele chiar le-am “devorat” , cu toate astea mintea mea nu mai stie exact motivul.  Amintirea e vaga. Se cere deci  reimprospatata.

Nu sunt metodica in lecturile mele. N-am fost niciodata. Sunt condusa mai degraba de intuitie si de nevoi. Asa ca citesc haotic. Acum vroiam doar sa-mi amintesc ce ziceau unii ganditori profesionisti ( filosofi adica) despre ce ma intereseaza pe mine: miezul bun al omului, sufletul, prietenia, iubirea , onestitatea, ca sa pricep unde s-au dus si cum ar putea fi salvate. Nu insist asupra revelatiilor sau confirmarilor personale, intai pentru ca nu sunt filosoafa si n-as fi in stare sa le exprim metodic ori sa le impartasesc corect. Si apoi, pentru ca nu exercitiul abstract al mintii a fost cel de care aveam nevoie sau care mi-a adus linistea si clarificarile necesare, ci vorbele care mi-au atins  inima. De fapt de asta m-am intors la scrierile astea. Ciudat lucru relatia cuvant – inima.  Exista anumite insiruiri de cuvinte care, dincolo de intelesul magnific, peren, au muzica lor proprie asa de frumoasa ca-ti muta inima din loc. Sau, si mai bine, ti-o trezesc.

Asa mi s-a intamplat ca, recitind lucruri, din aproape in aproape, sa ajung pana la urma la “Micul print” a lui Saint Exupery. Am pornit de la un fragment din “Idei si convingeri” de Ortega y Gasset despre relatia dintre minte si inima ( chiar asa se numeste prelegerea: Corazon y cabeza-Inima si cap/minte). Constata el  (acum peste 70 de ani!) ca “s-a amplificat gigantic periferia vietii”. Ca desi stim mai mult si avem mai multa informatie, asta n-a dus la progresul culturii, ci doar la al uneia dintre dimensiunile ei – cea intelectuala. Iar intre timp,  nimeni nu se mai ingrijeste de inima, care a fost lasata in deriva. “Si astfel, progresul intelectual a fost insotit de un regres sentimental; cultura mintii, de o incultura cordiala ( a caldurii sufletesti)” . Si asta mi se pare cu atat mai grav cu cat, zicea el,  inima dirijeaza mintea, nu viceversa. Cand eram foarte tanara  nu eram de acord; acum, in cuvinte putine si riguroase, m-a convins.  Asa ca intai m-am intristat. E evident ca ce gandea el atunci, a ramas la fel si acum, cu tot cu consecinte: sufletul ne e din ce in ce mai razna in masa. Si pentru ca exact de asta mi-e mie teama – ca asta vad in jur – am inceput sa ma gandesc cum si-ar putea recupera sufletul semenii mei. Sincer? Nu prea stiu. Dar ce pot sa spun e ca eu, folosindu-mi inima pe post de busola, m-am apucat sa-l recitesc pe unul dintre autorii mei dragi – pe Saint Exupery. Si am luat-o, fireste,  de la capat: adica de la Micul print.

Recitind parabola lui acum, pentru a multa oara, la o varsta adulta (evit sa spun matura , ca nu stiu cat m-am maturizat), m-am intrebat de ce oare povestea asta e considerata a fi doar pentru copii, nu si pentru oamenii mari. Cred ca acum mai mult ca oricand, in vremuri grabite si anapoda, in care greu mai distingi intre bine si rau, si nu mai stii care-i perspectiva, ar fi util ca orice adult alfabetizat, indiferent de varsta si ocupatie, sa  citeasca sau reciteasca  Micul print. Cunosc pe cineva, un barbat adult ( si oarecum matur, ca si mine) care o stie aproape pe dinafara; daca te uiti la el si stii cu ce se ocupa ( procuror – crime si alte infractiuni grave) n-ai zice; il suspectez insa ca de scrierea asta isi agata el deseori normalitatea.

Vorbele lui Saint Exupery conserva integritatea inimii si ajuta la mentinerea contactului cu miezul ei bun, cel cu care ne nastem si care tinde sa se stinga incetisor, cu timpul: candoarea si nevoia/capacitatea de a iubi si de a ne imprieteni sincer si fara teama. Asta facem toti ( cred, sper) cand suntem mici:  cautam si daruim instinctiv si intuitiv ce ne trebuie  noua fundamental; adica iubirea si prietenia. Ne lipim cu naturalete sufletul de cine ne ingaduie si ne primeste, cu infinita si curajoasa ( chiar iresponsabila) spontaneitate. Copii stiu , fara sa inteleaga, ce le trebuie. Noi  adultii insa, avem nevoie sa mai si intelegem; sa discernem. Tocmai de aceea, o scriere ca Micul print, care tine exclusiv de cultura inimii , poate ajuta la orice varsta. Poate fi un fel de reper si busola sanatoasa cand alta nu mai avem si suntem pe cale sa ne acrim sau sa ne incuiem pe dinauntru, sub greutatea experientelor nefericite si dezamagirilor inevitabile. Sa nu ma inteleaga nimeni gresit: nu pledez pentru naivitate, imaturitate sau sentimentalism de doi lei. Deloc. Ci pentru mentinerea  cat se poate de intacta si  cu discernamant a partii bune si curate din noi, pentru manifestarea ei ca atare si cat mai des.

Indraznesc sa sugerez semenilor mei adulti  lectura asta  pentru ca m-am saturat de reperele si extremele cealalte. Adica:

M-am saturat de aforismele si “intelepciunile”  nefericite de la televizor si de internet ( ma refer la sursele indoielnice si neverificate), din reviste de coafor sau din lecturi dubioase de popularizare a stiintei, de pildele ritualice ale preotilor fara vocatie sau de cele ale psihologilor sau analistilor ( majoritatea ratati) foarte vocali si excesiv mediatizati. M-am saturat si de extrema cealalta, adica fuga de realitate in telenovele, filme sau lecturi siropoase  nu ma refer aici la filmele romantice bune, care mai sunt, unele chiar cu final fericit, Doamne ajuta!). M-am saturat de adulti care nu mai gandesc cu capul lor si nu simt cu inima lor, dar recita si-si asuma fara sa inteleaga, o sumedenie de clisee pe care le-au auzit cine stie pe unde rostite de vreo celebritate a momentului sau de vreun guru conjunctural. Si m-am saturat si de cinism, de blazare, de agresivitate si de acreala.

Toate astea nu fac decat sa tulbure mintea si sa incurce inima. Pildele si modelele gresite genereaza nefericire si crize de identitate. Numai cele durabile si universal bune ne redau corect identitatea si potenteaza partea frumoasa din ea. Iar “Micul print” asta e: o pilda buna, simpla si fara varsta. Ar trebui folosita ca un scut impotriva celor false si multe, care ne-au invadat si de care eu una m-am saturat pana peste cap, pentru ca din cauza lor majoritatea a luat-o complet razna, nu doar cu capul, ci si cu sufletul. De asta m-am hotarat acum , pe loc,  sa pledez pentru Micul print: pentru ca m-am saturat de lipsa de discernamant sentimental.

Da. In loc sa caute mantuirea sufletului facand regulat act de prezenta la biserica pentru  luat apa sfintita la bidon , in loc sa participe afectiv si consecvent la telenovele sau talkshowuri isterice si mediocre, in loc sa asculte de  semidocti si impostori care isi dau cu presupusul public despre orice, inclusiv despre regulile iubirii sau prieteniei, mi-as dori sa-i stiu pe semenii mei adulti asezati pe o banca in parc sau acasa pe canapea, citind sau recitind cartea asta mica si pretioasa, si zambind sau lacrimand un pic in timp ce o citesc; adica pana la urma recuperandu-se emotional.  Nu-i deloc greu de citit, zau. Nu-i  filosofie. E o suma de vorbe curate si delicate. Si dureaza cat sa citesti de la cap la coada trei ziare. Atat.

As vrea deci sa-i stiu pe concetatenii mei citind si convingandu-se astfel ca “ nu vezi bine decat cu inima”,  ca ce-i important e invizibil pentru ochi, ca prietenii nu se cumpara pentru ca nu exista negustori de prieteni, ca timpu-i pretios si nu trebuie risipit in activitati fara rost, ca blandetea si bunatatea ( nu violenta si rautatea) ii apropie pe oameni, ca esti responsabil pentru cei pe care ii imblanzesti ( a se citi pe care ii iubesti, care te iubesc sau cu care te imprietenesti) si pentru inima lor; ca mai sunt si alte lucruri pe lumea asta in afara de bani si obiecte de care merita si trebuie sa te preocupi; ca daca ai putina atentie ele sunt peste tot; ca daca ai putina imaginatie cand te uiti la stele poti sa le auzi razand incetisor, si ca asta nu costa bani si uneori te poate face foarte, foarte fericit. Ca sa fii convins de toate astea, trebuie insa sa-l citesti sau recitesti pe Micul print. Pentru ca astea nu sunt vorbele mele, ci ale povestii lui. Da. Mi-as dori sa-i stiu pe semenii mei citind vorbele lui Saint Exupery si emotionandu-se si din altceva decat de moarte, boala, saracie, neputinta sau alt motiv uzual de jale.  Adica purtandu-se mai grijuliu si mai responsabil cu inima lor . Vibrand deci putin la contactul cu partea aia buna, importanta si invizibila din ei, parte care, daca ma uit bine si mai atent in jur, trage sa moara si mult nu mai are. Si pentru asta ar fi suficient ca unele tabieturi daunatoare sa fie inlocuite din cand in cand cu cititul scrierii asteia mici si frumoase.

A-l citi pe Micul print ar putea fi ( dupa mintea mea) o buna terapie sufleteasca si sociala, una dintre putinele  pe care mi le pot imagina ca ar recupera fara prea mult efort  miezul bun al semenilor mei. Dar in fine, poate ca ma insel eu si nu stiu ce vorbesc…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: