Ioana Hincu

Destramarea noastra interioara (I).

In spaime on Septembrie 26, 2011 at 1:10 am

Partea I: Destramarea

Nu vreau sa numar in minte de cate ori am crezut ca mi se destrama viata si eu odata cu ea. Cred ca oricine, oriunde, in orice vremuri si in orice lume, simte macar o data in viata asa. Simptomele sunt previzibile si  cred ca la fel la toata lumea: perspectiva devine inacceptabila, scurgerea timpului nu mai are rost, parca-ti trage cineva aerul din piept si nu mai gasesti nici putere si nici motiv sa respiri. E ca un atac de cord nedetectabil de aparate. Se intampla cand iti moare un copil sau cineva foarte drag. Cand se rupe un legamant despre care ai crezut sau ai sperat ca e pe viata ( o prietenie, o iubire, o casnicie). Sau, uneori, la cei mai fragili, mai profunzi sau mai idealisti, cand se destrama visele, planurile, principiile sau idealurile, adica temelia lor spirituala. In oricare din momentele astea sentimentul e ca te raresti ca o tesatura obosita si te faci bucati.

Acum am perceptia stranie ca acelasi lucru se intampla cu lumea. Cu lumea noastra, romaneasca, parca mai mult. La noi parca fenomenul e mai vizibil si mai acut. Categoric, e pentru ca suntem ceva mai ruinati ca societate decat altii (ne compar aici cu Occidentul); s-ar putea sa fie un defect de fabricatie al neamului nostru; n-avem stofa buna, cum se spune. Sau , dimpotriva, poate ca uzura la care am fost supusi e prea multa si prea mare si orice “stofa”, oricat de buna, in conditiile astea s-ar fi uzat.

Oricum, lumea noastra romaneasca e in plina destramare interioara, nu doar exterioara.  Si noi odata cu ea. Se pierd intelesuri si cele putine care au ramas parca nu se mai potrivesc nici ele cu noi si nici noi cu ele. Nu-s sociolog, politolog si nici psiholog. Ce scriu eu acum sunt constatari personale bazate pe observatie. Si le scriu pentru ca imi dau o neliniste interioara continua si constiinta vaga si neclar formulata a faptului ca trebuie sa fac cumva, ceva, sa ma opun la destramarea a ce e bun ( ce a mai ramas, in fine) si vad ca se pierde sub ochii mei.

Analistii politici si sociali au tot pus greutatile, problemele si piederile societatii noastre pe seama  “tranzitiei” de la un regim politic la altul. Ce vrem? A fost revolutie. A murit o randuiala si a fost inlocuita cu alta. La revolutie e ca la razboi: suferim pierderi inevitabile.  Inevitabile?!….Ma rog. Nu vreau sa comentez acum.

Dupa vreo 15 ani  de la revolutie, aceeasi analisti au cazut de acord ca trecerea asta, de la dictatura egalitarista la democratia capitalista, s-a incheiat. Sa dea Dumnezeu sa fie asa, pentru ca eu sigur nu mai pot si nu mai vreau sa traiesc ca-n copilarie si adolescenta, pe vremea dictaturii de stanga. N-am nici o indoiala ca era mai rau. In fine , sa zicem ( sunt circumspecta) ca macar cu privire la regimul politic si economic au dreptate.  Tranzitia s-a incheiat. Deci, logic, ar trebui sa inceteze si pierderile si risipa de vieti omenesti. Odata rezolvata formal  problema asta a oranduirii politice si economice, ar fi trebuit, teoretic, sa fim cu totii mai vii si mai fericiti: unii au mai multi bani si toti, teoretic, avem mai multa libertate. Doar ca nu-i asa. Nu suntem deloc mai fericiti.  Si cum am putea fi cand cealalta transformare, cea interioara, din capul nostru – cea de mentalitate adica – nici macar n-a inceput? N-am facut nimic cu si pentru randuiala morala si spirituala. Am lasat-o de capul ei. Consecinta fiind o continua si rapida pierdere de substanta  morala si spirituala, fara sa fi pus altceva, mai bun si mai durabil, in loc.

Ba si mai rau, as zice ca tot ce era gresit in mintea si cultura noastra inainte de ‘89, acolo a ramas la cei mai multi dintre noi, ca un cui ruginit, bine si adanc infipt in cap! Probabil ca tocmai in cuiul asta ruginit s-a agatat stofa noastra buna si de asta s-a si destramat. Iar majoritatea asta in deriva spirituala, traind intr-o libertate prost inteleasa,  nu s-a ales finalmente decat cu gaura aia plina de rugina din cap. Astia suntem noi acum.

Regasesc astfel tot timpul, chiar si la cei tineri, unele tare vechi de mentalitate, intr-o forma bizara. Spre exemplu, am citit recent o delatiune ( ca nu pot sa-i spun altfel) a unei dudui ajunse fara nici un merit profesional intr-o functie de conducere la o companie multinationala si care a pus fara jena pe hartie o sumedenie de minciuni despre un coleg de breasla  pe care nu-l putea inghiti pentru ca e mai bun decat ea.  Delatiunea era adresata unei  sefe supreme, relativ mediocre si expate (de cetatenie straina adica) care nutrea ( ca si  tanara delatoare) , aceeasi dorinta fatisa de a scapa de colegul roman, dar mai bun. Si finalul e ca cele doua mediocritati reunite l-au dovedit pe colegul profesionist. Pe ciobanul bun adica. Mioritic. Cu singura deosebire ca omul n-a murit din asta ca-n balada si le va da in judecata.

Dar nu asta m-a speriat. Ci faptul ca duduia manager de multinationala si delatoare isi incheia scrisoarea ei paracioasa, de buna voie si nesilita de nimeni, cu urmatoarele cuvinte in limba engleza:” I believe in the power of Disney” ( cred in forta lu’ Disney!!!!). Dumnezeule Mare!  La prima vedere e comic. Ai zice ca femeia avea si ea un singur crez ( in fine, mai bine unul decat deloc): “puterea” companiei pentru care lucra si a simtit nevoia sa-l exprime in scris, intr-o engleza cvasi comica si exaltata. Dar de fapt nu e comic, ci tragic. Ia-o pe delatoare din contextul asta si fa-o sefa intr-o intreprindere comunista, inlocuieste sloganul de companie cu “Traiasca partidul comunist” si iata cum ne-am intors cu cateva zeci de ani in timp, la aceeasi  domnie a slugarniciei, imposturii si mediocritatii, dar intr-o forma bizar cosmetizata.

In fata unor asemenea manifestari raman descurajata pentru ca iata, nu-i de ajuns ca ne-am descompus ca societate, dar tarele vechi au ramas neschimbate si de nimeni miscate. Sunt tarele dictaturii de stanga si a lipsei de respect fata de Dumnezeu si de om. Am sa repet lucrul asta de cate ori pot, pentru ca lumea pare sa fi uitat radacina raului si asta risca sa ne piarda pe toti. Daca nu ne-o asumam odata, serios (radacina raului) nici n-o putem smulge din noi.  Iar eu personal nu mai stiu de ce sa ma agat ca sa ma desprind si sa merg mai departe. Reperele bune si speranta imi sunt in fiecare zi atacate. Ma simt cu adevarat destramata. Si atunci ce-i de facut? O posibila solutie…in partea a II-a (urmatorul articol).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: