Ioana Hincu

Amintiri despre tara mea

In Nostalgii on Septembrie 30, 2011 at 2:01 am

M-a intrebat recent un fost coleg de liceu care e cea mai frumoasa amintire pe care o am. Greu de spus. Am multe. Unele se pot povesti, altele nu. In plus, nu sunt nici pe departe la varsta la care sa traiesc din amintiri. Dar gandindu-ma putin, mi-a venit iute in minte una dintre cele mai frumoase experiente din viata mea:

Londra. Prima data!

Aveam 20 si un pic de anisori si era la inceputul anilor ’90. Nu fusesem niciodata intr-o tara occidentala. Cu un an inainte fratele meu daduse un concurs crancen ( peste 200 de candidati pentru 2 locuri) si plecase sa lucreze la BBC World Service, la Londra.  La cateva zile dupa ce a ajuns la Londra m-a sunat si mi-a spus atat:  – Sora mea, trebuie sa vii aici. E…fara cuvinte. Asa ca am strans bani un an pentru biletul de avion ( eram studenta si saraca pe vremea aia, iar la TAROM biletul de Londra era 600 dolari americani cu reducere! pentru studenti si pensionari) si in iarna urmatoare, in decembrie …am plecat.

Era zborul TAROM de seara.  British Airways inca nu avea curse directe Bucuresti-Londra. Decola pe la 6 seara. Afara era o bezna crancena si tin sa subliniez ca Luxten nu avea contract cu primaria pentru iluminarea publica a capitalei; asta s-a intamplat in anii urmatori. Pe atunci, cand veneam noaptea de la petrecerile studentesti, mergeam pe mijlocul strazii ca sa nu ne rupem gatul de intuneric ce era. Inca nu stiam cum e sa ai lumina noaptea pe strazi. Iar aeroportul Otopeni arata ca o autogara decrepita, murdara si cu un singur terminal. Greu de imaginat, stiu, pentru cei mai tineri.

In fine , ma urc in avion. Boeing 737. Lux! Pana atunci nu ma dadusem decat cu AN24 prin tara ( un fel de autobuz cu aripi care se dezmembra zgomotos in zbor). Dupa decolare m-am uitam pe fereastra incercand sa disting ceva. Nimic. Bezna totala. Asa a continuat  zborul pe deasupra Romaniei, ca printr-un fel de gaura neagra,  pana cand am inceput sa survolam Europa – pentru ca noi pe atunci eram …altceva. De abia dupa Ungaria am inceput sa mai zarim niste lumini la sol. Asa ca mi-am aprins o tigara ( atunci se fuma in avion), am servit o zeama de cafea si m-am apucat sa citesc niste reviste si ziare englezesti. Macar asta aveau in cursa Tarom de Londra. Desi zburam prima data spre Occident si  tocmai spre orasul la care visasem in copilarie cand ii citeam pe Galsworthy si Dickens, traiam o liniste ciudata. Nu-mi venea sa cred probabil. Si continuam sa citesc Daily Telegraph sau Daily Mirror ( nu mai stiu exact). Dupa vreo 2 ore jumate, stewardezele incep sa ne distribuie niste cartonase de completat ( nume, cat stam, la cine stam, scopul vizitei, etc). Pentru ca nu eram cetateni UE, trebuia sa le completam pentru controlul pasapoartelor. Cam tot atunci, comandantul ne-a anuntat ca incepem coborarea pentru aterizarea la Londra.

Eu am luat cartonasul si inainte sa-l completez, m-am uitat din reflex ( incepea coborarea) pe fereastra. Ei…si n-am mai completat nici un cartonas, pentru ca am ramas cu nasul lipit de geam,  zgaindu-ma ca fetita cu chibriturile la vitrina cu papusi pe care nu le avusese niciodata. Pentru ca, DESI ERA NOAPTE, SUB NOI ERA O MARE DE LUMINI. Asta a fost primul meu contact cu Londra. O mare de lumini frumoase, de toate culorile, la picioarele mele. Cat a durat coborarea si pana la aterizare asa am ramas. Cu nasul lipit de geam. Si acum imi aduc aminte ca era senin, avionul a trebuit sa dea cateva tarcoale pe deasupra orasului pentru ca ajunsese mai devreme si nu avea permisiune de aterizare, asa ca am survolat o parte din centrul Londrei si l-am recunoscut pe Big Ben si cladirea parlamentului (Palatul Westminster adica) pe care nu le vazusem pana atunci decat in poze. Se vedeau mai frumos decat ziua, in o mie de lumini rosiatice. Si mie tot nu-mi venea sa cred. Cu 3 ore inainte decolasem dintr-o gaura neagra. Era ireal.

Avionul a parcat la poarta 50 si ceva. Asta  dupa ce ne-a plimbat pe Heathrow vreo 15-20 de minute, printre avioane de toate felurile, unele mari rau, de care nu mai vazusem niciodata (Boeinguri 747, Airbusuri 330, 340, etc), transoceanice, si am trecut la un moment dat pe langa poarta nr 82. Si asta era doar unul dintre terminale. Tot Otopeniul avea un singur terminal mizer si parca 10 porti de imbarcare.

Dupa ce am drumetit o vreme prin aeroport ( cunoasteti etapele – control pasapoarte,  bagaje, etc) pana m-am plictisit, ghidata insa corect de afise si sageti  clarificatoare, ajung la iesire si dau cu ochii de frate-meu  pe care nu-l mai vazusem de un an si mi-era tare dor de el. I-am sarit de gat si i-am spus ca un copil tampit: – Are 82 de porti aeroportul asta! E mare rau! El a ras si mi-a spus: – Are mai multe sor’meo; si asta e doar un terminal din 4 ( pe vremea aia nu erau 5).

In primele trei zile n-am prea vorbit. Ca nu puteam. Desi sunt vorbareata si engleza o stapaneam destul de bine de mica. N-am vorbit decat strictul necesar ( intrebari pe strada, la metrou, la supermarket, la Pizza Hut – ca pe vremea aia n-aveam bani de restaurant).  Eram… muta si coplesita. Asta e cuvantul. Coplesita.Veneam de la Bucuresti-Romania – anii ’90, direct acolo. Nu la Viena, nu la Istambul, nu in Germania ( ca tot romanul in anii aceia). Ci direct la Londra. Greu de descris in cuvinte cum ma simteam.  N-aveam de unde sa stiu ca si dupa aproape douzeci de ani si nenumarate vizite acolo, orasul ala mi se va parea la fel de fascinant si de coplesitor. Atunci insa, pentru mine a fost IREAL.

Frate-meu statea in Mayfair, la o super-adresa – pe Portland Place. Totusi, locuia intr-o mansarda miniona, improvizata din 2 foste camere de servitori, nu in apartamentele nerusinat de scumpe , de 10-12 camere , de sub el. Nu incapeam si eu, si geamantaul, si el, si sotia lui , acolo. Asa ca am stat atunci la un hotel aproape de British Museum si Russell Square, de 2 stele, cu baia pe hol, sufragerie mica in care se servea micul dejun, si salon cu televizor la parter. Modest, dar curat si foarte englezesc. Camera mea cred ca n-avea mai mult de 8 metri patrati, un pat si o masa. Dar va jur ca nici unul dintre hotelurile de cinci stele in care am inceput sa stau ani mai tarziu nu bate camera , vacanta si amintirea asta. Au fost cele mai frumoase doua saptamani de vacanta din viata mea. Nici o alta, oricat de luxoasa si spectaculoasa, nu le va putea vreodata egala.

In prima seara, in drumul spre hotel, am ingaimat cateva vorbe articulate. In esenta putine si toate exclamate. Gen: “Ce lumina e peste tot!” “Ala-i chiar Shakin Stevens??!!( filma un videoclip cu o melodie de sarbatori in fata unei cladiri din Russell Square).”  “Ce frumos miroase! ( la Bucuresti mirosurile stradale de baza ramaneau cel de gunoi, de sobolan mort si de canal infundat).”  “E curat pe jos! ( la Bucuresti era noroi chiar si in aeroport).”  “E ca-n filme!” Frate-meu se uita la mine in timp ce-mi cara geamantanul si radea incetisor: – Da surioara. E ca-n filme pentru ca esti la Londra si filmele alea aici s-au filmat.

Mai ziceam din cand in cand ( mai mult mie si mai mult in gand): sunt la Londra… sunt la Londra...Cam la asta s-a redus limbajul meu articulat in primele trei zile. In schimb locurile prin care am fost….

In British Museum mi-am petrecut prima zi. Am facut poze cu mumiile ( eram, repet, ca un copil tampit de fericire; mumiile ma duceau cu gandul la Moarte pe Nil, Agatha Christie si Hercule Poirot), desi nu era voie si aparatul foto era imprumutat ( eu n-aveam unul ca lumea, dar aveam un coleg de facultate, Radu, care avea mai multe si mi-a dat unul dupa ce m-a invatat ce sa fac cu el – era cam complicat). M-ar fi ucis Radu daca  imi confiscau aia aparatul. Totusi am riscat, pentru ca aveam nevoie de o dovada serioasa si palbabila ca am fost acolo, pentru ca mie tot nu-mi venea sa cred. A doua zi am fost la Saint Paul’s Cathedral si la Turnul Londrei. Iar pe seara m-am plimbat de la Tower Bridge ( splendid luminat in albastru) pana la Westminster ( luminat rosiatic), pe malul Tamisei. Ireal. Si totul era asa de frumos luminat! Adevarul e ca se pricep de minune englezii la iluminatul constructiilor. O fi frumoasa Londra ziua, dar noaptea e mai frumoasa decat Parisul. Pentru mine cel putin asa a ramas.

Trafalgar Square, The Mall, Bond Street, Piccadilly, Park Lane, Hyde Park, Regent’s Park, St James Park, The City, Hyde Park, Covent Garden, Leicester Square, The Strand, National Gallery, Westminster Abbey, Westminster Palace, House of Commons, House of Lords, Tate Gallery, Victoria& Albert Museum, Madame Tussauds, etc, pe toate le-am batut cu picioarele pana mi le-am rupt. Dar as fi luat-o oricand de la capat, chiar si mergand in maini. M-am dat cu vaporasul pe Tamisa pana la Greenwhich si inapoi.  Am dat 25 de lire sterline ( tin minte ca acum, pentru ca am mancat doua zile iaurt si cate o bara Snikers ca sa-mi iau biletul) si l-am vazut pe Sting , prima data in viata mea, la Royal Albert Hall ! As putea scrie o carte intreaga despre vacanta aia, si tot degeaba: nu pot descrie in cuvinte cum m-am simtit atunci. Iar dupa trei zile am inceput sa vorbesc cu toata lumea ( pe strada, la hotel, oriunde, de dimineata pana seara) si n-am mai tacut. Nu ma mai puteam opri din intrebat si din ascultat. Englezii sunt – contrar prejudecatilor – un neam foarte deschis, prietenos si comunicativ. Cel putin cu turistii. In plus eu eram din Romania – tara exotica pentru ei atunci. Bucuresti, Bratislava sau Budapesta erau pentru ei acelasi lucru – oarecum nebulos. Nu stiau despre noi decat Nadia Comaneci, Ilie Nastase, Ilie Dumitrescu, Hagi si cam atat. Studentii ( informati!) stiau de Ceausescu si ca fusese dictator. Iar eu eram tanara, frumusica, studenta,  le vorbeam bine limba si zambeam absolut tot timpul de parca eram in transa. De ce sa nu fie prietenosi cu mine? Oricum, a fost prima data in viata mea cand am reusit sa fac gaura in talpa de la pantofi in numai 2 saptamani. Dar n-a fost nevoie sa mi-i sterg  niciodata. Acolo nu era praf.

Si am mai prins si ziua mea de nastere acolo! Absolut ireal. Era inceput de decembrie,  15 grade, vreme frumoasa, o mare de oameni zambitori si de lumini pe strazi, ( era Christmas time), colinde peste tot si eu implineam 20 si un pic de ani. Era mai mult decat visasem vreodata.

Si mai tin bine minte ziua cand am decolat inapoi spre Romania. Era soare afara, culorile alea intense si clare ale naturii, florilor si orasului ( culorile vii si proaspete sunt de la umezeala), iar eu ajunsesem sa ma simt in Londra ca-n bratele barbatului care ma iubea. Parca mi-a smuls cineva inima din piept cand am plecat. Asa ca am plans. Nu mai vroiam acasa. Imi venea sa sar din avion ca Bruce Willis in Die hard :). Ma gandeam serios ca as prefera sa spal vase intr-un bar din Londra decat sa termin facultatea ( desi imi placea) la Bucuresti. Ce e dramatic e ca nici azi nu sunt convinsa ca n-ar fi fost o decizie mai buna. In fine. Asta-i alta poveste .

Acum imi amintesc doar ca mi s-a strans inima cand am aterizat la Bucuresti si am descins in aerogara Otopeni, care mi s-a parut si mai mizera. Si ca din nou…am plans. La propriu. De fericirea celor doua saptamani de vis implinit. Si de jale ca m-am intors in tara. Doua saptamani n-am iesit din casa.  Nu mai vroiam. Nici la facultate nu m-am mai dus ( oricum venea vacanta de iarna). Am stat si m-am uitat la pozele developate, la albumele si pliantele pe care le adusesem, am mancat ciocolata Cadbury pana la refuz ( adusesem pungi intregi de toate felurile ca de alte cadouri nu avusesem bani), am povestit la telefon ceasuri intregi la toata lumea ce am vazut si cum a fost si am visat cu ochii deschisi ca ma intorc  si ca traiesc acolo. Lucru pe care il mai visez si azi. Ca eu de Londra nu m-am saturat niciodata.Si nici nu cred c-am sa ma satur. Cum spunea Samuel Johnson citat si de Sir Christopher Wren ( arhitectul catedralei St. Paul ): “cine s-a saturat de Londra s-a saturat de viata” ( who’s tired of London is tired of life). Si chiar asa e.

Asta e si va ramane una dintre cele mai frumoase amintiri din viata mea. Pe care degeaba am incercat, dar nu pot s-o descriu in cuvinte. Ca nu se poate. Nici intr-o carte nu sunt convinsa c-ar incapea.

Dar acum imi dau seama ca de fapt una dintre cele mai frumoase amintiri din viata mea e Londra si…. o amintire urata despre tara mea. Prin comparatie, sentimentul asta nu s-a schimbat niciodata, nici dupa 19 ani. Desi avem iluminat public, reclame luminoase si strazi mai mari si mai curate, si magazine si masini multe si scumpe, eu tot am fluturi in stomac cand aterizez pe Heathrow, si tot imi vine sa-mi tai venele pe lung cand vin inapoi, la Bucuresti.  Sa fie de vina Romania? Sa fie Londra de vina? Sa fie de vina inima mea anglofila? Nu stiu. Dar eu asemenea amintiri frumoase n-am avut niciodata despre tara mea. Ce pacat….

Anunțuri
  1. Captivant de trist… Mesajul usor furios este extrem, dar prin poveste si detalii, reuseste sa distraga atentia si sa induca starea de „indragosteala” fata de o alta lume, fata de o alta cultura, fata de civilizatie… Poate fi frustrant sa ai de-a face cu o lume si sa visezi la o alta… Sa fie benefic pentru spirit?? Dovada ca asterni frumos!:)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: