Ioana Hincu

Archive for Octombrie 2011|Monthly archive page

Aspecte duioase ale alimentației tradiționale românești

In intre ras si plans on Octombrie 31, 2011 at 7:50 pm

Cum spuneam și altă dată, în țara noastră trebuie să fii tare ca piatra și iute ca săgeata ca să rezolvi ceva, pentru că altfel se soluționează la anua€™ și la mulți ani! În plus trebuie să fii vigilent dacă vrei să rămâi în viață.  Și pregătit să ucizi oricând, ca să nu fii ucis. Exact că Bruce Willis în Die Hard. Glumesc. Oarecum….

Există totuși unele situații care nu impun decât circumspecție moderată și o abordare fermă, dar blândă.  Pentru că sunt duioase.

Deși sunt teribil de deconcertante, astfel de situații nu necesită  violență  pentru rezolvare. Nu-i totdeauna cazul să te agiți ca diavolul tasmanian și să faci scandal ca să obții ce vrei. Și dacă mai ai și puțin umor, îți pot face ziua mai simpatică.

Exemplu:

Recent, într-un restaurant din centrul capitalei, la parterul unei clădiri pretențioase de birouri, am dat peste un chelner absolut antologic. Eram grăbită. Îi spun că vreau ceva ușor de mâncare și că n-am timp să mă uit pe meniu. Greșit! În aspectele importante ale vieții ( cum ar fi nutriția și sănătatea) nu te lași pe mână oricui.

Individul –  debună credință altfel –  îmi recomanda călduros și îmi și aduce foarte repede specialitatea casei: sote de ficăței … mai râncezi și mai înecați în grăsime și ceapă prăjită decât o criză de colecist. Numai cât arunc mâncării o privire și devin circumspectă.  Ceapa prăjită e peste puterea mea de digerare, iar aspectul „€œcreatiei culinare” e cel puțin dubios. Mă tem pentru sănătatea mea.

Îi împărtășesc omului  teama ( groaza mai degrabă) de greața care m-ar putea cuprinde dacă aș consuma așa ceva. Face o figură indignată și mă asigură că el mănâncă des ficățeii ăștia și că e felul lui preferat de mâncare. Pare sincer. Poate că de aia tenul îi bate puțin în pământiu  – verzui.  În fine, ca să nu-l refuz fără să gust, apuc tacâmurile, le înfig cu curaj în mâncare, iau prima înghițitură și … conform antrenamentului mioritic bine însușit ( dacă faci concesii, te mănâncă de viu) îmi vine să mă întorc și să-l pocnesc pe loc. Chiar înainte de a-i cere un Colebil, un ceai de sunătoare (ambele previn cu succes crizele de colecist) și alt fel de mâncare, mai puțin otrăvitor! Însă  nu pot, pentru că se apleacă spre mine cu o privire complice și îndatoritoare și mă întreabă încetișor:

– Ei? Cum e? Au valoare ficățeii ?

Închei  citatul, care mi se pare de neuitat. Auzi dumneata: “au valoare  ficățeii. ”….  Nu mai pot domnule să-i fac nimic! Mă podidește râsul, evit cu greu să mă înec, și îl iert, că n-am încotro.  Cum să mă supăr eu pe unul care, deși pare a avea circa o sută cincizeci de ani, din care peste o sută în breasla ospătărească, a rezistat atâta vreme consumând această mostră de mâncare greșită și înecată în ceapă și grăsime ucigătoare?! Și nu numai că n-a murit și n-a chemat salvarea, dar o venerează sincer din ochi, aproape cu evlavie. În plus îmi mai dă și o asemenea replică! “Au valoare  ficățeii …”

Ăsta trebuie împăiat și păstrat la muzeul Antipa, ca un exemplu de perfectă selecție naturală și rezistență la cutuma culinara românească.  Tare ca piatra omul! În plus replica mi s-a părut de Caragiale.

Sigur că, delicat și fără să-l tulbur,  Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Despre complicitatile noastre

In Dubii on Octombrie 30, 2011 at 5:02 pm

Pe ura, frica si lacomie se intemeiaza toate relele pamantului. Relele omenesti. Prostia si ignoranta sunt doar ajutatoare si cooperante. Toate distrugerile masive de vieti omenesti, de civilizatii si de culturi pe asta se intemeiaza. Si toate dictaturile. Asa cred eu.

Dar niciodata raul nu a invins pe nimeni si nici o tara fara o oarecare complicitate din partea invinsilor. In Arta razboiului, generalul  Sun Tzu spunea  ca nici o tara nu poate fi cucerita fara o complicitate din interior. Si intreaga istorie a omenirii verifica de sute de ori asertiunea asta.

Sunt insa multe feluri de complicitati. Exista complicitati scuzabile, inevitabile, si complicitati de neiertat. Unde tragem linia intre ele? Greu de spus. Depinde pana la urma de complice si de constiinta lui morala.

N-am sa m-apuc acum sa discut marile complicitati politice si istorice care ne-au adus in dezastrul spiritual si moral in care ne aflam azi. Gen complicitatea maresalului Antonescu cu nazistii sau complicitatea regelui Mihai cu guvernul comunist al lui Petru Groza? Nu stiu care ne-a facut mai rau. Fac parte probabil din ciclul “oameni buni care fac lucruri rele”. Explicabile sau nu, scuzabile sau de neiertat, sunt probleme controversate si inca nelamurite de istorici. Despre istoria mai recenta ( pe care am trait-o) doar atat tin sa spun: ca mi se pare de neiertat, indiferent de explicatii, complicitatea lui Ion Iliescu cu minerii. Ne-a aruncat inapoi in istoria tenebroasa cu cel putin o jumatate de veac.

Ce ma intereseaza acum sunt complicitatile noastre cotidiene. Si unde ne-au adus in ziua de azi.

Isaac Asimov spunea ( in seria Fundatia) ca nu trebuie niciodata sa lasi propriul simt moral sa te impiedice sa faci ceea ce trebuie. Un fel de scopul scuza mijloacele ( uneori), dar altfel spus. Asa sa fie oare? Nu cumva atitudinea asta si relativismul moral sunt ce ne duce de rapa in continuare? Ia sa vedem.

Complicitatea la coruptie. Ne plangem ( si pe buna dreptate) ca traim intr-o tara dominata si condusa de o clasa politica si de o administratie ( indiferent de culoare politica) corupte. Si de o justitie pe masura. Dar poate exista demnitar, functionar public sau magistrat corupt fara cei care ii servesc  mita pe tava? Dar fara cei care intorc capul si se fac ca nu vad? Nu cumva avem partea noastra de vina la intretinerea coruptiei? Nu cumva suntem si noi, activ sau pasiv, complici?

Bine, bine ( mi se va spune), dar coruptie exista peste tot in lume. Probabil . Dar in ce masura? Ca la noi a devenit regula generala si mentalitate. In alte tari ( ma refer la cele asa zis civilizate, occidentale) este exceptia si  se intampla de obicei la nivel inalt. La noi e un mod de viata, explicit sau tacit acceptat. De la pachetul de cafea si parfumul pe care ne-am obisnuit sa le dam diferitelor secretare pentru cine stie ce hartiuta cu stampila sau adeverinta, pana la marile afaceri, sa nu-mi spuna cineva ca n-a dat in viata lui mita in Romania, ca nu-l cred. Asta inseamna complicitate la mica sau marea coruptie. Suna rau. Stiu. Dar asa e. E explicabila? Fara doar si poate. Scopul scuza mijloacele.  Multe scopuri importante ( viata, supravietuirea, cariera) nu se pot atinge altfel. E scuzabila insa? Va las pe voi sa va judecati . Nu vreau sa ma erijez in lupul moralist acum. Sugerez doar ca, Citește restul acestei intrări »

Alt fel de pușcărie.

In spaime on Octombrie 28, 2011 at 12:02 am

Există pe lumea asta multe feluri de pușcării. Cele cu ziduri înalte și gratii sunt cele mai puțin populate. Cele  încăpătoare și mai greu de dărâmat sunt cele din mintea și din inima noastră.

Oricâte astfel de pușcării ar exista în lumea largă, mie mi se pare că acum, la noi, e una destul de grea.Pe ce se întemeiază? Simplu: pe ură, frică și sărăcie spirituală. Așa cred eu.

Ura. N-am cunoscut în viața mea pușcărie mai grea decât ura.

Ca și iubirea, vine din inimă. Doar că iubirea se naște odată cu noi și e nutritivă; pe ea se întemeiază toată devenirea noastră ca oameni și în cele din urmă desăvârșirea. Ura ne e străină când ne naștem. Dar se învață și vine ( cred eu) din inima rănită. Prea des și prea mult. Sau din prostie.

Ura e consumptivă și devastatoare. Poate anula într-o clipă  toată construcția magnifică și savantă a timpului și a Creatorului, mai eficient decât orice călău.  Ura nu face pe nimeni fericit. Ura ucide.

Și noi ne ucidem între noi cu succes, din ura inerțială, toată ziua . Suntem foarte pricepuți.

 La televizor toată lumea urăște pe toată lumea. Televiziunile de informații ( cică) îl urăsc de ani de zile pe președinte  ca o moară stricată care se învârte în gol de parcă n-ar mai avea alt subiect. Jurnaliștii se urăsc între ei. Breslele profesionale se nimicesc fie între ele , fie din interior. Partidele politice se execută public unele pe altele, deși, în intimitatea lor își dau mâna, căci sunt cam la fel. Pe stradă oamenii săraci îi urăsc pe cei bogați pentru că sunt bogați, iar bogații pe săraci pentru că le strică peisajul și-i încurcă. Bătrânii pe tineri și tinerii pe pensionari. Pietonii pe șoferi și șoferii pe toată lumea. Bugetarii pe privați, muncitorii pe intelectuali, intelectualii sofisticați de stânga pe Dumnezeu, bărbații pe femei, femeile pe bărbați, și tot așa.

Eu nu zic că n-avem cu toții dreptul să fim dezamăgiți, să protestăm și să facem care ce putem împotriva celor care ne rănesc inima și viața. Dar de aici și până la ură cronică e mare distanță. De ură ar trebui să ne debarasăm.

Din ură ( nu din iubire) s-au purtat războaiele religioase și interetnice și încă se mai poartă. Din ură s-au construit lagărele de concentrare. Din ură s-au inventat Siberia și gulagul. Din ură s-au născut nazismul și comunismul. Și fundamentalismul islamic sau orice altă formă de fundamentalism religios și de terorism. Iar toate împreună au ucis sute de milioane de oameni. Numărul de suflete pe care le-au ucis și încă le mai ucid e incalculabil. De aceea împotriva urii merită purtat un război general și constant de legitimă apărare, chiar și cu arma în mână câteodată, însă din și cu iubire ( nu ură) de oameni, de viață și de libertate, corect întemeiate pe valori morale și credință în Dumnezeu.

Ura devalorizează ființă umană și o paralizează. Din mare la suflet, te face mic; din liber, captiv; din deștept, prost; din creativ, distructiv. Din capabil de înățarel și desăvârșire, te face greu că piatra și te țintuiește la sol.

Trebuie să recunoaștem  că noi, românii actuali,  ne pricepem foarte bine să ne urăm unii pe alții la necaz și la nevoie în loc să ne ajutăm și să ne unim. Ura dezbină.

Ura din noi ar trebui demolată ca Bastilia. Pentru că se autogenereaza în cerc vicios. Ura naște ură și nimic altceva. Cu ura din noi , nu cu ceilalți, ar trebui să începem să ne luptăm.

Frica. Frica e cea mai mare limitare a spiritului uman.

 Nouă parcă  ne-a intrat în  gene. Citește restul acestei intrări »

E loc sub soare pentru toti

In Dubii on Octombrie 23, 2011 at 4:12 pm

Cand m-am apucat de scris ( recent) eram undeva intre spaima si indoiala ca se va mai fi gasind si pentru mine un loc pe lumea asta. Ma uitam cu disperare si aproape cu deznadejde la degradarea continua a imprejurului meu si eram mai hotarata ca niciodata sa fug in lumea larga. Undeva, oriunde s-ar gasi un loc sub soare mai potrivit. Adica mai armonios si mai frecventat de autentica umanitate .

Un loc in care sa ma simt cu adevarat libera si integrata in firescul social. Aici nu ma mai simteam. Nici acum nu ma simt.

Neputand inca sa fug in lume din ratiuni de logistica si financiare( stiu exact unde as vrea si de ce),  m-am gandit ca bine ar fi sa gasesc intre timp solutii de a indura mai usor destramarea lumii mele, aceea in care deja traiam. Am facut asta din pur instinct de conservare a vietii si a sufletului meu.

Pentru ca eram libera s-o fac.

Singura solutie pe care am gasit-o a fost sa caut si sa gasesc partea buna din semenii mei, oricat de rara sau decazuta era si inca mai este. Pentru asta a trebuit sa invat sa ii inteleg mai bine. Si multe lucruri care imi scapasera am inceput sa deslusesc. Am inceput sa vad mai clar unde-i radacina raului .  E in istoria recenta, comunista, postcomunista si indobitocitoare, in impostorii fara numar care ne influenteaza comportamentul si ne conduc, in acesti Dinu Paturica fara limite care, in loc sa moara, se inmultesc pentru ca ei tot fac, natural sau spiritual, pui. Aici trebuie lucrat. Si nu se poate. Doar timpul si moartea ( a lor sau a noastra) ne mai pot scapa de ei. Asa ca mi-am dat seama ca nu putem “ lucra decat la noi”, ca sa ne salvam pe cont propriu, fiecare. Pare inutil, dar nu e. Pare greu, dar…nimic nu ma impiedica sa incerc.

Pentru ca sunt libera.

M-am gasit asadar prinsa intre multe nedumeriri si dileme. Inca mai sunt si nu cred ca-mi mai trece. Exista putine certitudini in viata asta pamanteasca. Au mai ramas totusi cateva.

Asa ca am reinceput sa ma sprijin pe ele ( iubirea, gandirea, bunatatea, onestitatea, imaginatia, curajul, ingerii si dumnezeirea) si sa le caut. Pentru ca ma simteam complet dezmostenita de certitudinile si valorile astea perene. Pana si de ele incepusem sa ma indoiesc.

Dupa cercetari mai atente, am rasuflat usurata si nu m-am mai indoit. Inca exista- iubire, inteligenta, bunatate, onestitate, curaj si imaginatie adica. Sunt mai rare si umbrite de celelalte rele. Dar n-au murit. Sunt doar prea discrete. Trebuie deci cautate cu lumanarea si recultivate . Adevarul e ca toate certitudinile si valorile morale bune au suferit o marsava tradare nationala. Un abandon sever. Dar eu m-am hotarat sa nu le abandonez.

Pentru ca sunt libera sa nu le abandonez.

Cata vreme sunt acolo sau bantuie printre noi , pot fi redescoperite si revalorizate. Asta incerc, cu mijloace firave si modeste . Sa le cresc cota de piata si pretul. Si pe masura ce tot incerc, ma indoiesc si mai mult ca se poate. Tousi – imi zic – daca unul din zece oameni ma crede, doar 5 minute pe zi, e bine. Avem o sansa. Eu asa vreau sa cred.

Pentru ca sunt libera sa cred.

Ce ar trebui insa sa faca cei care sunt de acord cu mine e Citește restul acestei intrări »

Muzica e de la Dumnezeu. Nu ne tragem din maimuțe.

In Solutii on Octombrie 22, 2011 at 4:41 am

Una dintre cele mai evidente  și clare dovezi că nu ne tragem din maimuțe e muzica. Cunoașteți vreun cimpanzeu care a compus vreo simfonie sau cântă la vreun instrument? Dar vreun urangutan sau alt animal terestru care să fi studiat de bună voie și nesilit de nimeni mii de ani știința aranjării și redării sunetelor sau care să fi făcut conservatorul ? Eu nu.

 Asta m-a făcut să mă gândesc că Darwin a fost idiot, iar Engels de-a dreptul nerușinat (marxiștii și adepții împătimiți ai dialecticii naturii se vor indigna) când au încercat, fie și din rațiuni pur teoretice sau speculative, să demonstreze că munca l-a creat pe om și că ne tragem din maimuță. Eu n-am nici un dubiu că divinitatea ne-a creat și înzestrat cu toate darurile acelea inestimabile – rațiune, imaginație, creativitate, iubire – și a făcut diferența dintre noi și celelalte animale terestre încă de la început. Muzica omenească se numără printre darurile divine care face diferența între noi și restul regnului animal. Pentru că și muzica, la fel că multe alte minuni nepalpabile vine tot de la Dumnezeu. Nouă ne-a dăruit-o cam pe toată. Oricum, mai mult decât oricărei alte ființe cântătoare de pe Pământ.

Dacă ne-au trebuit zeci de mii de ani ca s-o revărsăm cu  bucuria, diversitatea, splendoarea, pasiunea,  rafinamentul și măiestria cu care o facem azi, e doar vina noastră: ne-am luat cu subzistenta și alte treburi prozaice, și am uitat pentru ce am fost creați: ratiune si simtire unice pe planeta asta.

Sau poate că nu e vina nimănui. Așa trebuia să fie. Atât trebuia să dureze până să cultivăm în noi cumsecade bucata asta de divinitate și să ne înălțam astfel pe următoarea treaptă a desăvârșirii  noastre spirituale.

Istoria muzicii ne spune că încă din paleolitic omul vroia să cânte. Atunci însă nu știa decât să urle ca animalele padurii (din păcate unii dintre noi pe aceeași treaptă de evoluție au rămas). Însă a învățat  că pietrele și lemnele lovite scot sunete, nu folosesc doar la gătit si vânat. A observat că păsările scot triluri măiastre. Așadar, curios și creativ,  omul și-a imaginat că zgomotele se pot modula și trasforma în sunete diferite, la fel ca vocea lui, care o poate concura pe a păsărilor. Și uite așa, până la urmă a cântat. În neolitic știm că existau deja muzica religioasă în templele păgâne și cântecele de leagăn pe care mamele, din iubire, le cântau pruncilor. În zilele noastre, orice omuleț, cu sau fără cine știe ce talent și ureche muzicală, învață să cânte câte ceva de la grădiniță.

Toate astea s-au întâmplat pentru că omenirea a înțeles de mult nevoia de muzică și faptul că e una dintre legăturile nescrise, invizibile, cu Dumnezeu. O legătură pe care avem datoria fundamentală s-o păstrăm, pe care n-avem voie s-o ignorăm și nici s-o masacrăm. Și totuși o facem. Apoi ne mirăm că avem sufletele bolnave, sărace și dezintegrate. Caraghios. De asta scriu azi despre muzică.

Citește restul acestei intrări »

Deseneaza-mi o oaie… te rog…

In Solutii on Octombrie 20, 2011 at 2:20 am

Asa-i spunea la inceputul cartii omonime, Micul print, aviatorului. Si dupa o carte, o oaie si-o vulpe… s-au imprietenit. ( pentru cei care n-au citit carticica inca, e timpul sa o faca, indiferent de varsta, nu doar ca sa stie despre ce vorbesc eu. Ci despre ce vorbea Saint Exupery. E important.)

Recent mi-a venit sa scriu despre ingeri. Azi ma duc cu gandul la afectiune. Adica la iubire si la prieteni. Ia numarati va rog: cati prieteni adevarati, de suflet aveti? Pe viata. Dar cate iubiri bune, adevarate ati vazut sau ati trait? Greu de spus, nu?

Am ascultat odata ( anul asta), cu  mult interes, raspunsurile unor oameni de varste cuprinse intre 18 si 36 de ani la o intrebare simpla: ce e mai important in viata pentru voi? Banii, sanatatea sau iubirea? Ma numaram si eu printre ei.  Sondajul asta de opinie fusese facut in Spania unde, pe primul loc in raspunsuri, de la distanta, era Iubirea. Dupa aia sanatatea si de abia pe locul 3 banii. Si spaniolii nu sunt un neam prea bogat. Ma refer la bani si bunuri materiale. Ca-n rest sunt foarte bogati in frumuseti naturale, create, cultura si simtire. Acolo, desi varsta minima de pensionare e de mult mai ridicata decat la noi si somajul mai mare, totusi la speranta de viata stau mai bine , chiar fata de celelalte tari mai bogate din Occident. Pentru ca pe primul loc in viata si in capul lor e inca iubirea de oameni. Si comunicarea. Si empatia: le pasa unora de ceilalti.

Stiind deja varianta spaniola de raspuns ( cu care sunt de acord; poate ca trebuia sa ma nasc acolo, cine stie…), am ciulit urechile la varianta romaneasca. Atentie! Nu eram pe strada si nici printre someri, pensionari sau oameni saraci lipiti, nici printre interlopi de succes sau dudui de Dorobanti; ci intr-un mediu vecin cu cel academic ( oameni care studiau spaniola la  un nivel avansat, mai de nevoie, mai de placere, la Institutul Cervantes; toti studenti sau absolventi de facultati gen drept, medicina, filologie, arhitectura etc).

O fetita ( 18 anisori, cu parinti in Spania; singura care era eleva de liceu, nu studenta sau absolventa de facultate)  a declarat spontan si fara ezitare: el amor y despues la salud y despues el dinero.  Adica iubirea pe primul loc, dupa aia sanatatea si banii. Doi barbati de peste 30 de ani au raspuns : „sanatatea, iubirea si banii” ( unul era spaniol si doar unul roman). Bravo lor! Fie vorba-ntre noi, ii suspectez ca ar fi pus iubirea pe primul loc, dar le leza imaginea lor de masculi ( la noi barbatii n-au voie sa para sentimentali). Simpatici. Restul? Indiferent de sex, varsta si situatie materiala , au raspuns invariabil: „banii sau  sanatatea”. Iubirea e o iluzie si trece. Si depinde de bani. Ca dragostea trece prin stomac. Punct. Asa sa fie oare? Nu cumva din graba si neatentie am preluat prea usor, fara sa gandim prejudecata asta? N-o fi cumva importanta iubirea si-n saracie si lipsuri materiale? Sau mai ales atunci, caci daca de avere si de privilegiile aferente nu te poti bucura, pana la urma ce-ti ramane? Nu cumva iubirea?

Eu am raspuns Citește restul acestei intrări »

Abordarea pisicească a problemelor existențiale

In Solutii on Octombrie 17, 2011 at 10:55 pm

Există un mod pisicesc de abordare a vieții care nu e deloc de neglijat. Eu nu zic că ar trebui sau că mi-aș dori să fiu pisică ( din punctul meu de vedere există unele inconveniente), dar mărturisesc că pe ici pe colo le invidiez. Și dacă mă gândesc bine, felul lor de a fi și de a se strecura prin viață merită contemplat și adoptat conjunctural.

 Ca să nu fiu greșit înțeleasă, de la bun început se impune o precizare: nu mi-aș schimba viața cu a nimănui, cu atât mai puțin cu a unei pisici. Nici măcar cu a celei mai răsfățate pisici din lume.  Oricât de grea și plină de obstacole sau lipsuri ar fi câteodată  a mea.  Parol! Nici cu a celei mai frumoase sau cu a celei mai bogate femei din lume nu mi-as schimba-o. Sunt destul de mulțumită cu viața mea și de recunoscătoare așa cum sunt.

Iar cu a unui bărbat?  Nici atât. Deși e un curent modern care încearcă să mă convingă că e mai simplu să fiu bărbat sau recomandabil să devin amazoană. Și mai tentant . Zic argumentele moderne.  Care însă pe mine nu mă conving. Refuz! De ce aș fi eu tentată să fac pipi din picioare ( se vând prin farmacii niște dispozitive aberante, ca niște cornete ajutătoare în acest sens),  să împart  pumni  cu  dezinvoltură sau să conduc lumea neapărat?! Pe mine nu mă ademenește nimeni cu chestii dintr-astea. Condusul lumii și împărțitul pumnilor  mi se pare teribil de consumptiv ( probabil de aia speranța de viață a bărbatului e mai mică decât a femeii; cel puțin în țările normale, ca să nu zic civilizate). Iar problema micțiunii pe verticală sau împreună cu colegii de gen mă incomodează serios , pentru că sunt o ființă mai așezată  și, fără să fiu grozav de pudică,  prefer intimitatea în anumite situații -€“ de exemplu la WC. În plus, dacă aș fi bărbat, unde ar mai fi plăcerea pisicelilor tipic feminine, genelor  rimelate și fluturate insinuant, hăinuțelor și accesoriilor atât de variate, flirturilor și seducției subtile sau a abordării deschis emoționale a vieții, care bărbaților le sunt interzise din născare ( pe unii îi suspectez că de pizmă, nu de altceva, devin homosexuali). Niet! Categoric nu vreau să fiu bărbat, pentru că îmi place la nebunie să fiu femeie.  Nu mă simt câtuși de puțin victima sorții . Și nici să-mi schimb viața cu a altcuiva nu vreau.

Totusi,  nimeni nu ma poate impiedica sa meditez putin asupra unora dintre avantajele de a fi pisica.

Bunăoară, somnul. Eu n-am văzut un animal mai greu de tulburat din somn decât pisica. A mea ( Mimi) nu se trezește nici dacă-i pun capul între difuzoare sau dau cu aspiratorul pe lângă ea. Cel mult mijește un ochi prin care îmi aruncă o privire încărcată de reproș suveran și-și vede în continuare de relația ei indisolubilă cu Orfeu . Eu, pe de altă parte, trebuie să dorm cu dopuri în urechi când se apucă vreun vecin să-și repare gardul sau să-și consolideze casa. Și nici măcar asta nu-mi garantează un somn profund și liniștit!

Dar ăsta e doar un detaliu pe lângă celelalte atitudini și aspecte ale vieții feline demne de contemplat, ba  Citește restul acestei intrări »

O carte frumoasa e ca o iubire buna. Scurta pledoarie.

In Solutii on Octombrie 16, 2011 at 7:09 pm

Nu se mai citesc destule carti in zilele noastre. Nu inteleg deloc de ce. Sau in fine, ma fac ca nu-nteleg. De fapt cauzele sunt multe, unele generale, altele personale si tema e prea ampla ca sa m-apuc eu s-o descos acum. Dar cei mai multi sustin ca pentru caderea in dizgratie a cartii, de vina ar fi internetul. Posibil. Totusi e aberant. Pentru ca internetul pana la urma e cel putin pe jumatate tot lectura. Desi mai simpla si mai stupida in general ( daca n-ai discernamant). Se pot totusi citi chiar carti  descarcate prin internet, din bibliotecile digitale. Ma indoiesc insa ca prea multi o fac.

Oricum, lectura pe computer e foarte obositoare pentru ochi.

Hartia e calda, linistita si odihnitoare. Are viata, culoare, design si…chiar miros. Personal imi place mirosul de carte noua. Imi place si mirosul de carte veche, imbatranita de timp ; imi place culoarea usor galbuie a paginilor imbogatite de atingerea mai multor citiri. Lectura pe hartie e mai autentica si mai romantica. Cred ca e si mai responsabila, pentru ca presupune o oarecare grija pentru carte (daca ti-e draga) ca obiect.

Dar ma indoiesc ca argumentul asta ar putea convinge pe cineva care nu iubeste deja cartile sa le caute, sa le cumpere si sa le citeasca. Nici eu ( care chiar le iubesc), in ingratitudinea mea,  nu le aloc destula atentie si destul timp. In plus cartea de hartie e mai scumpa decat cea in format digital si mai greu de intalnit. Ca sa-ti alegi o carte e musai sa mergi la librarie sau la biblioteca. E un efort care pentru relativ putina lume mai prezinta  interes acum. Am devenit prea harnici la tot felul de tampenii si prea comozi cand e vorba de carti.

Asa ca nu mai insist asupra formatului cartii: pe hartie sau digital, sa zicem ca putin conteaza. Important e ca pana la urma sa fie carte si sa fie citita de cat mai multi.  Eu asta mi-as dori enorm. De asta scriu acum.

M-am hotarat prin urmare sa marturisesc public de ce iubesc eu cartea , indiferent de format , si de ce continui sa am totusi mare nevoie de ea.

Poate-i naiv ce scriu, dar voi fi foarte sincera si poate ca sinceritatea mea mai convinge pe cineva. Desi observ ca onestitatea si-a cam pierdut rangul de virtute, ba chiar e ironizata si nici nu mai convinge cine stie ce. In fine. Imi asum riscul.

Iata deci cum si cand mi-am dat eu seama de ce am mare nevoie si de carti, nu doar de oameni, in viata mea. E o motivatie un pic mai subtila decat credeam sau decat intelegeam cand eram copil:

De pe la 30 de ani am inceput sa am un obicei curios: Citește restul acestei intrări »

Cum să zbori. Desăvârșirea.

In Solutii on Octombrie 13, 2011 at 3:58 am

Parfois je crois,  comme la chansons au-dessous, que j’ai jamais eu les pieds sur Terre, que j’aimerais mieux être un oiseau…

Omu-i o ființă controversată, dar minunată. De când a fost el creat, acum cine mai știe câte mii  de ani, de când mergea cocoșat și aproape în patru labe, miraculoase lucruri a desăvârșit și-nțeles.

În primul rând și-a îndreptat spinarea. Eu prea puțin cred în teoriile darwiniste când vine vorba de om. Nu se verifică. Nu sunt plauzibile. Refuz să cred că de frică sau foame omul a învățat să  urce-n copac.  Prefer să cred că homo sapiens s-a luptat cu gravitația îndreptându-și privirea pe verticală  pentru că a înțeles că în sus e drumul lui. Și tot în sus a rămas până-n ziua de azi, cu toate împiedicările, păcatele, sălbăticiile, ororile și erorile drumețului .

Refuz să cred că din curiozitate sau plictiseală și-a dorit omul să zboare. Eu nu i-am cunoscut nici pe Traian Vuia, nici pe frații Wright, dar refuz să cred că dintr-un deziderat prozaic și pragmatic și-au dedicat viața zborului și până la urmă au zburat. Refuz să cred că aselenizarea a fost o cucerire tehnico-științifică și practică. Sau că-n 1969 Neil Armstrong și Buzz Aldrin au pășit pe lună  și Michael Collins a pilotat  modulul spațial, după ani de muncă grea și riscându-și viața la propriu, doar ca să caute diamante, petrol sau aur. Nu.  A fost  o nevoie adâncă, profund umană, un vis împlinit. Căci omul a fost de fapt creat să zboare și asta s-a găsit dintotdeauna în mintea și-n inima lui.

Eu cred că ne-am născut cu zborul în gene. Pur și simplu asta e credința mea.

Ce ne-a ținut atunci la sol atâta vreme? De ce nu ne-am desprins mai de mult? Ce ne ține și acum pe unii dintre noi încremeniți în materie ca niște pietre?

Probabil faptul că nu suntem toți la fel și că nu toată lumea înțelege zborul și rostul lui. Pentru că cei mai mulți dintre noi avem așa, o frică. Frică de desprindere, de devenire, de înălțare și de transcendență.  Frică de schimbare. Frică de ce e dincolo de noi. Unii dintre noi sunt mai telurici din născare. Cad pradă limitelor lor aparente. Le e teamă, poate, că dacă pierd senzația de pământ de sub picioare, se rup de rădăcină lor și mor.

Eu nu cred asta. După cum  nu cred că-i rău să ai o rădăcină.  Doar frica-i rea. În rest cred doar că suntem  diferiți.  Că zborul se găsește în fiecare și că am fost creați și ne-am născut cu el în noi. Zborul e sămânța eliberării noastre. Iar rădăcinile noastre de ființe controversate pot crește deopotrivă de bine în pământ ca și-n cer.

Acum vine fireasca întrebare: dacă pasăre nu ești și  n-ai nici avion, cum Doamne iartă-mă să zbori? Că nu te lasă gravitația. Pământul te cheamă în jos. E  simplu: cu mintea și cu inima. Pentru că acolo a simțit omul prima data zborul, acolo și-a  imaginat Citește restul acestei intrări »

Omul nu e decat un drum. Exercitiu de rabdare.

In Dubii on Octombrie 12, 2011 at 10:56 pm

Am visat aseara ca zburam. Mi se intampla des si imi place. Cand ma trezesc imi amintesc ca nu se poate, pentru ca nu sunt pasare, ci om.  Si mi se pare nedrept. La ce bun sa mai visez ca zbor daca nu pot? ( desi imi place sa cred contrariul :)). Atunci imi vine-n minte intrebarea asta: ce-i omul?  Si-mi aduc aminte ca un personaj politic notoriu credea ca omul e un animal ( Mai animalule! i-a spus o data Ion Iliescu unuia care nu era de acord cu el ). Si lui Darwin i se parea la fel. Nu-i bine.  Nu sunt de acord. Eu cred ca sunt mai mult de atat. Sau, poate ca nu e bine spus “mai mult”, pentru ca universu-i mare si prin comparatie eu sunt asa de mica incat aproape nu exist. Hm… Grea dilema. Dificil raspuns. In orice caz, eu ma simt altceva decat un animal. Atunci, tot prin comparatie, cu ce sa ma definesc?

Omul in general e greu de pus in cuvinte . Trebuie denumit intr-un fel anume care sa-l cuprinda pe tot, asa, mic si pierdut in univers cum e. In plus,  azi noapte am visat ca zbor! Fara aripi si fara avion! E clar ca-mi trebuie alta denumire!

Eu cred ca individul nu-i decat un drum.

Incepe din iubire buna, dintr-un accident sau dintr-o intamplare. Si, ca orice drum, duce undeva. Eu sper ca undeva in sus, pentru ca doar de aia am visat ca zbor! Dar poate ca drumul nu-i asa pentru oricine. Oricum ar fi, eu cred ca omul e un drum.

Poate fi drum lin, drum drept, drum ocolit, drum greu, drum usor, drum abrupt, drum sinuos, drum ingust, drum larg, drum pietros, drum de tara, drum accidentat, drum cu gropi, drum de oras, drum pietruit, drum curat sau drum noroios. Drum inclinat in jos sau indreptat in sus. E un drum care duce ori inainte, ori inapoi. Depinde cum il privesti si din ce parte te uiti la el. E un drum mai scurt sau mai lung. Cum e drumul  depinde  de  cum il construiesti.

Dar cine-l construieste?

Drumarul, evident. Ma-ntreb atunci, fireste, cine-i drumarul. Unii spun ca e Dumnezeu, Creatorul . Altii spun ca drumarul suntem noi. Unii vorbesc de hazard si de intamplare, altii de destinul omului ca de un proiect.

Eu cred totusi ca pentru o lucrare atat de fragila dar complicata, drumarul trebuie sa fie o companie priceputa si cu experienta,  formata din Dumnezeu, destinul nostru si noi. Nu toata viata noastra depinde doar de un plan divin sau de un proiect. Pana la urma mai depinde si de noi. De aia suntem atat de diferiti.

Da… Pe masura ce ma  gandesc mai mult, asa mi se pare. Ca individul trebuie sa fie un drum.

Sa faci drumuri e o munca grea si temerara. Exact cum e traitul si Citește restul acestei intrări »

Armata mea de ingeri pazitori

In Solutii on Octombrie 11, 2011 at 9:16 pm

Pentru cei care mi-au fost intotdeauna alaturi si sper sa imi ramana, si la bine , si la greu. Pentru toti cei despre care inca nu stiu sigur daca s-au inrolat sau nu in armata mea de ingeri pazitori. Si nu in ultimul rand, pentru toti cei care vor veni si pe care inca ii mai astept…

Nu stiu altii cum sunt si cum traiesc, dar pe mine sigur ma tin in viata cateodata numai ingerii pazitori. Pentru ca prin si pe langa cate necazuri am trecut, alta explicatie nu gasesc. Ce-i drept, uneori mi se pare ca m-am nascut ca sa le dau de lucru. Am facut destule imprudente, greseli si lucruri iresponsabile. Dar cine n-a facut? Totusi aici ma aflu. Intreaga si foarte vie. Poate de  asta sunt convinsa ca nu am un singur inger, ci mai multi. O armata intreaga. Altfel ma indoiesc ca as fi facut fata destinului meu. Nici eu, dar nici ei. Pe mine m-au salvat de la moarte sigura de cateva ori. Alteori mi-au salvat sufletul si speranta. Foarte important ca sa continui sa mergi mai departe!

Mi-a luat multa vreme sa inteleg ca asa functioneaza de fapt lumea, mult mai subtil decat pare:  cred (eu chiar cred) ca lumea functioneaza pe baza de ingeri protectori.

Interesant e sa fii atent cum se manifesta. Sa nu va inchipuiti ca se zbenguie  si dau tot timpul din aripi. Desi uneori asa mi-i imaginez;pentru ca nu-i vad, sunt nevoita sa mi-i imaginez. Ingerii sunt relativ discreti. Dar sunt acolo. Important e sa nu uit si sa pastrez legatura cu ei. De multe ori, cum spuneam, ajunge sa mi-i imaginez. Ii chem la apel cu gandul, iar ei se prezinta si fac scut in jurul meu.

Alteori se intrupeaza in cate un om.

Cand eram mica, ingerul meu sef era mama.  Si familia in care m-am nascut. Dupa aia, cand am crescut si m-am dus la gradinita, apoi la scoala, ei (ceilalti ingeri) au devenit singura explicatie logica si rationala ca am ramas in viata, ca nu m-a vatamat nimeni iremediabil (nici macar eu)  si ca m-am intors intreaga, in fiecare zi,  acasa. Nu eram singura. Asa se explica. Ma insoteau si ma aparau ei.

Si de atunci incoace, in viata mea, s-au tot adunat ingeri. Unii au venit, m-au luat o vreme sub aripa lor si s-au dus. Mentori, profesori, colegi de joaca, de scoala, cunostinte intamplatoare sau trecatoare. Multi. Unora nici nu le mai stiu numele intreg. Sa ma ierte. Pe al altora nu l-am stiut niciodata, desi mi-ar fi placut. Citește restul acestei intrări »

Conservatorism romanesc. Palatul de Justitie din Buftea.

In intre ras si plans on Octombrie 10, 2011 at 11:35 pm

Daca-mi mai spune cineva ca romanul nu-i conservator si traditionalist, ii rup capul.

Deunazi am fost la Buftea. Oras in toata regula, la doi pasi de Bucuresti. La judecatorie.

Nu mai fusesem de 12 ani. Pe vremea aia sediul principal al judecatoriei se renova, iar unica sala de sedinte (de judecata) era intr-o fosta casa de oameni sarmani de langa (nu-mi imaginez c-ar fi putut vreodata fi altceva), care mai avea putin si cadea. Pentru ca dimensiunile salii de sedinte nu depaseau cu mult bucataria mea (normala), inauntru nu aveau loc decat judecatorul, grefierul, maxim doi avocati si trei petenti. Restul spatiului era ocupat de o soba. Asa ca ne chemau prin difuzor de afara (difuzor ca alea din garile copilariei mele); daca ar fi zbierat numarul de ordine al dosarului si numele partilor dinauntru, nu se auzea pana in strada – locul unde toata lumea, indiferent de anotimp sau de temperatura, astepta.

Desigur, daca n-aveai incotro si trebuia sa ajungi la Buftea, cea mai buna solutie era sa tratezi situatia cu umor. In fond, partea buna e ca era intim. Cand iti venea randul, stateai langa soba si fix nas in nas cu judecatorul, care nu indraznea sa te enerveze prea tare fiindca puteai lejer sa-l pocnesti sau sa te manifesti violent.  Avantajul la Buftea era si ca puteai si sa fumezi ca un cuptor, la zeama de cafea de la chiosc, pentru ca in aer liber si fumatul e liber.

Umorul, cum spuneam, era singura scapare.

Ba chiar imi aduc aminte ca ultima data cand am ajuns la Buftea cu un client (strain,  instarit, bancher si investitor serio)  ne-am stricat  de ras (decat sa plangem in cor). Dincolo de socul initial (al lui) si de tragicul situatiei juridice – cumparase pe hartie, de la o autoritate locala, o megaferma agricola care doar pe hartie mai exista – tot contextul era de un suprarealism ilar. In primul rand am descins noi acolo dintr-o limuzina  (a lui), trasi la patru ace (eu l-am prevenit ca n-are rost , dar el nu m-a crezut) si dupa ce am coborat din masina, in timp ce ma indreptam hotarata spre sediul judecatoriei (bot in bot cu parcarea) omul, nedumerit, ma intreaba pe limba lui : – Unde-i palatul de justitie din Buftea? Mi-a placut exprimarea. Ii zic: – Uite-l ,si-i arat casuta cu pricina. In primul moment a fost convins ca-mi bat joc de el. In al doilea a izbucnit in ras, ca doar nu era sa ne facem mai mult sange rau decat ne facusem deja. Am petrecut atunci cateva ceasuri in parcare, band cafele la paharel de plastic (nu ma plang, erau oneste), cumparate de la chioscul care indeplinea si functia de xerox /fotocopiator si care era amplasat in acelasi loc. O experienta care, tratata cu umor, ramane de neuitat.

Doar ca e greu sa ai umor cand e vorba de un lucru atat de serios ca justitia. Citește restul acestei intrări »

Somnul cunoasterii. Toata lumea crede ca stie.

In spaime on Octombrie 9, 2011 at 1:22 am

Sunt multe lucruri de speriat in jurul meu. De aia scriu, de aia ma repet. Pentru ca spaima e mare. Si ingrijorator e ca lucrurile astea  nu trec, nu se amelioreaza, ci se amplifica, perpetueaza si inversuneaza impotriva noastra, a tuturor.

Azi ma sperie ignoranta. Adica necunoasterea. Lipsa de informatie. Spuneti-i cum vreti. Si nu-i o sperietura inedita. Nu. Ignoranta exista peste tot in lume daca vorbim de mase, de oamenii simpli, fara prea multa scoala. Eu vorbesc acum de ignoranta celor cu diplome, in aparenta educati, la care ceilalti privesc cu oarecare respect, tocmai pe caz de statul formal-intelectual, si care se bucura astfel de oarecare ( falsa) autoritate. Acum ma refer la acesti ignoranti. Dintre care, cei mai multi sunt autosuficienti, comic-aroganti, foarte fermi in ignorantele lor si grozav de recalcitranti la argument rational si cunoastere.

Parerile pe care le exprima oamenii astia cam despre orice nu au argument logic si nici coerenta. Deci nu sunt opinii avizate. Sunt doar pareri subtiri, lipsite de fundament. Bun. Personal n-am o problema cu asta pentru ca beneficiez de discernamant. In plus, toata lumea are dreptul la libera exprimare, ca de aia e libertate. Insa cred ca cei in aparenta educati ar trebui sa se exprime, mai ales public, cu responsabilitate. Pentru ca sunt responsabil macar pentru legitimitatea formala conferita de diplomele lor. Caci oamenii tind sa-i asculte si sa-i creada. Iar ei nu prea stiu ce vorbesc. Daca-i intrebi – pe cei care  emit si sustin impetuos parerile astea – care sunt sursele de informatie pe care se bazeaza, raspunsurile suna invariabil cam asa:

a)-A zis cutare la televizor ( de obicei tot felul de personulitati, politicieni, jurnalisti ratati, etc).Aproape nici unul nu-mi spune: Am vazut un documentar.

b)-Am citit pe internet sau am primit un mail. Daca ii intreb cine il semna, cu ce se ocupa persoana respectiva si ce autoritate avea in domeniu ( de felul meu sunt receptiva si curioasa; vreau sa stiu)…nu stiu sa-mi spuna. Sau imi spun ceva comic. Gen: un neica nimeni, care nu e medic, ci eventual sculer – matriter sau cantaret sau prezentator la televiziune, a slabit 20 de kile si a scris o carte despre diete sau a postat nu stiu ce regim pe internet; na poftim! si cand ii caut pe impricinati prin lumea virtuala ii regasesc grasi, bolnavi, deprimati  sau morti ( vezi cantareata noastra cu parul rosu sinucisa recent, care propovaduia vegetarianismul fara sa stie ca el contribuie cu succes la depresia grava si continua de care aud ca suferea Citește restul acestei intrări »

Ne lipsesc profetii buni. Sa vina !

In spaime on Octombrie 8, 2011 at 3:23 pm

Vorbeam cu un bun prieten despre Steve Jobs, evident, pentru ca tocmai a murit. Amicul meu, saracu’ – om bun, inteligent  si educat – era indignat de bombardamentul mediatic si de faptul ca omenirea probabil a innebunit de tot din moment ce e doliu mondial si mass media nu mai pridideste sa ne arate tot felul de omagii si de manifestari in masa de condoleante si regret fata de acest personaj.

Eu nu prea am timp si chef de televizor, asa ca n-am cum sa ma indignez si sa ma sastisesc de chestiile astea. El – prietenul cu pricina – lucreaza in mass media, deci e obligat sa priveasca si sa-si asculte confratii palavragind pe tema asta. Se impune o precizare: eu folosesc si prefer produsele Apple  – MacBook Pro si iPod – de multi ani, de cand in Romania nu prea aveau cautare; sunt( inca) bune; iPhone-ul nu ma entuziasmeaza prea mult; amicul meu le-a descoperit mai recent si i-au placut si lui. Deci nu e un militant anti-Apple, dimpotriva. Eu nici atat. Totusi…

Lui i se pare obscen faptul ca multimea , la nivel mondial, divinizeaza un simplu creator de obiecte dragutze , prietenoase si avangardiste la data aparitiei lor , nu un lider spiritual. Pe de alta parte, ii recunoaste decedatului meritele si spiritul  creator ,  adica faptul ca a revolutionat un pic, din anumite puncte de vedere, lumea IT si modul de comunicare prin aceste device-uri concepute dupa mintea si gustul lui.

Prin urmare – am conchis eu – spaima amicului meu se refera de fapt la venerarea falsilor idoli si a valorilor „subtiri”.

Asa ca am zambit putin cand i-am vazut si simtit indignarea si ingrijorarea. Oarecum justificata.  Si i-am spus cam asa:

Multimea dintotdeauna a avut nevoie de idoli. Multimea are dintotdeauna tendinte oarecum pagane.  Multimea nu-i niciodata prea inteligenta si niciodata n-are prea mult discernamant. Da, e caraghios sa plangi pentru ca a murit Steve Jobs si e probabil exagerat felul in care e regretat public. Unora li se poate parea chiar obscen. Poate ca este. Dar multimea totdeauna a fost confuza in idolatriile ei. Iar Steve Jobs nu e cel mai rau dintre idolii ei recenti. In fond multimea a plans pretutindeni cand a fost impuscat John Lennon. Era reprezentatul unei parti din cultura populara. A creat cateva cantecele frumoase si atat.  Aceleasi multimi au plans dupa printesa Diana.  Mama Doamne! ce-au mai plans atunci! Si saraca, nu dadea pe dinafara nici de inteligenta, nici de decenta , nici de spiritualitate.  Era doar populara, probabil pentru ca era mai bine imbracata, mai tanara si mai neprotocolara decat restul familiei regale. Atat. Macar Steve Jobs, Citește restul acestei intrări »

Cred în partea bună din noi. Modernitatea nu a ucis-o.

In Solutii on Octombrie 6, 2011 at 1:49 am

Se critică mult în zilele noastre modernitatea și neajunsurile ei. Graba, superficialitatea, materialismul,  moartea spiritului, a discernământului sau a excelenței în general. E firesc. Critica e parte inalienabilă a gândirii umane. Critica vremurilor ( niciodată perfecte, totdeauna perfectibile) e inevitabilă. Iar rolul intelectualului e să gândească, să dubiteze, să observe și să pună la îndoială tot. E bine, e sănătos. De aia intelectualul trebuie să existe.

Mulți intelectuali critică ( și bine fac) modernitatea și postmodernitatea. E bine. E necesară critica.  Dacă-i inteligentă, coerentă și constructivă, nu distructivă și incompletă ( pur contemplativă sau ideologizată). Căci omenescul nu-i perfect. Ce e rău trebuie criticat și, dacă se poate, cu  prudență și înțelepciune, schimbat.

Și libera exprimare a ideilor e bună. Pentru că ideile trebuie să circule, chiar dacă nu ne plac. Așa se formează discernământul. Cu condiția ca ideea să aibe argument solid, sustenabilitate. Și să fie angajată public cu responsabilitate față de efectele ei.  Aici se cere de la intelectual atenție multă ( nu-i totdeauna cazul, din nefericire). Autocenzură. Pentru asta ( nu pentru altceva, de pamplezir) există intelectuali. Maselor nu li se poate pretinde asa ceva.

Acestea fiind spuse, vin si zic: dacă majoritatea intelectualilor e cinică, sceptică sau  greșit orientată în ce privește modernitatea, progresul și viitorul nostru, asta nu înseamnă că apocalipsa a câștigat. Ci doar că cei care gândesc așa sunt mai mulți. Iar principiul democratic ( al majorității adică) merge aplicat doar în politică. În gândire și simțire  însă, democrația e  boală curată ( așa zicea Ortega y Gasset). Aici nu majoritatea trebuie să câștige. În lumea gândurilor câștigă forța și ordinea argumentelor. În simțire câștigă intensitatea și consecvența. În spiritualitate câștiga coerența și unitatea intelectului cu inima – ASTA-I CREDINȚA. Citește restul acestei intrări »

Imaginatia e rugaciunea mea

In Dubii on Octombrie 4, 2011 at 5:27 pm

Deseori am semanat confuzie in jurul meu. Asta pentru ca in cele mai obiectiv grele, dureroase sau pustii perioade ale vietii mele am navigat printre oameni aparent senina si fara sa ma plang prea mult. Si asta desigur e suspect si seamana confuzie. Oamenii nu pricep: omul cand e necajit arata necajit; cand e indurerat arata indurerat; cand e senin arata senin; cand e vesel arata vesel. Sigur, si eu functionez de obicei asa.

Doar ca uneori devine atat de greu de indurat ce mi se intampla, incat intervine un mecanism sanatos de protectie: ma agat de-o imaginatiune frumoasa, ma imprietenesc cu ea temeinic si o pun sa ma apere de realitate ca un scut. Si circul asa , protejata de scutul meu, prin lume. Si merge.  Aud ca asa fac uneori copiii cand isi creaza un prieten imaginar. Ii inteleg. Ei uite ca si adultii au nevoie din cand in cand de asta. Eu pur si simplu imi imaginez lumea si viata mea altfel. Asa cum cred eu si sper ca ar putea sa fie.

Recunosc ca de multe ori n-am mai avut alta scapare ca sa-mi recapat linistea si armonia interioara. Pur si simplu mi-am imaginat ca traiesc intr-o alta realitate. Temporar, desigur. Cat sa-mi recapat suflul si sa nu ma fac bucati.

Alteori insa, daca am perseverat mai mult, imaginatia s-a transformat in vis, dupa aia in perspectiva si s-a intamplat minunea: ce mi-am imaginat eu, oricat de rupt de realitate, oricat de cvasi-imposibil imi parea, oricat de departe de posibilitate si de probabilitate… a venit de nicaieri, fara nici o logica, si s-a intamplat. Cu alte cuvinte, simplul gand, constant, tacut, fara niciun fel de zgomot sau manifestare, a schimbat realitatea. Nu glumesc si n-am innebunit de tot. Jur. Uneori nici n-am mai fost constienta multa vreme de gandul ala si de plasmuirea mintii mele. Probabil ca s-a infipt atat de adanc in minte ca nici nu mai avea nevoie de formulare. A stat doar acolo si si-a facut treaba eficient.

Minunat lucru imaginatia! Sa dea Dumnezeu sa nu mi-o pierd niciodata. De abia atunci cred ca am sa imbatranesc. Pentru ca imaginatia vine de la Dumnezeu. Einstein spunea ( e celebra zicerea asta ) ca Citește restul acestei intrări »

Civilizațiile nu cresc în copaci

In Solutii on Octombrie 2, 2011 at 2:26 am

 Aud în jurul meu ( și în țara mea, dar și în afara ei) că românii sunt un neam necivilizat. Nu știu dacă-i o concluzie bazată pe argumente solide și analiză, dacă-i o impresie trecătoare sau pur și simplu o judecată superficială și pripită declanșată de contactul cu unii indivizi necivilizati de același neam și de aceeași cetățenie cu mine. Poate că-i un amestec din toate astea.  Nu știu.

Dar ce știu e că până și mie, deseori, a ajuns să mi se pară că suntem un neam necivilizat. Și asta mă doare. Așa că am început să mă întreb serios ce ne lipsește. De unde ni se trage lipsa de civilizație.

Pentru asta a trebuit să îmi lămuresc eu mie, din nou,  ce e civilizația. În sociologie există peste 200 de definiții ale conceptului. Scolastice. Dar nu la ele mă voi opri acum. Ci la definițiile mult mai simple și mai convingătoare a trei gânditori ( foarte diferiți) care mie îmi plac:

“ Adevărata civilizație este aceea în care fiecare om îi dă celuilalt toate drepturile pe care le pretinde pentru el însuși. Robert G. Ingersoll – jurist, politician și reputat orator american, republican și umanist 1833-1899 ( original: the true civilization is where every man gives to every other every right that he claims for himself)

Care va să zică suntem civilizați atâta vreme cât respectăm și acordăm celorlalți, de bună voie și nesiliți de nimeni, aceleași drepturi pe care ni le dorim nouă respectate de ei. Bună definiție.

“Civilizația este progresul către o societate a intimității. Întreaga existență a sălbaticului e publică, guvernată de legile tribului. Civilizația este procesul eliberării omului de către om. Ayn Rand – scriitoare și filosoafă americană de origine rusă  1905-1982 (original: civilization is the progress toward a society of privacy. The savage’s whole existence is public, ruled by the laws of his tribe. Civilization is the process of setting man free from men.)

 Adică până la urmă civilizația înseamnă același lucru: să ne respectăm unii celorlalți drepturile, libertatea și Citește restul acestei intrări »