Ioana Hincu

Cred în partea bună din noi. Modernitatea nu a ucis-o.

In Solutii on Octombrie 6, 2011 at 1:49 am

Se critică mult în zilele noastre modernitatea și neajunsurile ei. Graba, superficialitatea, materialismul,  moartea spiritului, a discernământului sau a excelenței în general. E firesc. Critica e parte inalienabilă a gândirii umane. Critica vremurilor ( niciodată perfecte, totdeauna perfectibile) e inevitabilă. Iar rolul intelectualului e să gândească, să dubiteze, să observe și să pună la îndoială tot. E bine, e sănătos. De aia intelectualul trebuie să existe.

Mulți intelectuali critică ( și bine fac) modernitatea și postmodernitatea. E bine. E necesară critica.  Dacă-i inteligentă, coerentă și constructivă, nu distructivă și incompletă ( pur contemplativă sau ideologizată). Căci omenescul nu-i perfect. Ce e rău trebuie criticat și, dacă se poate, cu  prudență și înțelepciune, schimbat.

Și libera exprimare a ideilor e bună. Pentru că ideile trebuie să circule, chiar dacă nu ne plac. Așa se formează discernământul. Cu condiția ca ideea să aibe argument solid, sustenabilitate. Și să fie angajată public cu responsabilitate față de efectele ei.  Aici se cere de la intelectual atenție multă ( nu-i totdeauna cazul, din nefericire). Autocenzură. Pentru asta ( nu pentru altceva, de pamplezir) există intelectuali. Maselor nu li se poate pretinde asa ceva.

Acestea fiind spuse, vin si zic: dacă majoritatea intelectualilor e cinică, sceptică sau  greșit orientată în ce privește modernitatea, progresul și viitorul nostru, asta nu înseamnă că apocalipsa a câștigat. Ci doar că cei care gândesc așa sunt mai mulți. Iar principiul democratic ( al majorității adică) merge aplicat doar în politică. În gândire și simțire  însă, democrația e  boală curată ( așa zicea Ortega y Gasset). Aici nu majoritatea trebuie să câștige. În lumea gândurilor câștigă forța și ordinea argumentelor. În simțire câștigă intensitatea și consecvența. În spiritualitate câștiga coerența și unitatea intelectului cu inima – ASTA-I CREDINȚA.

Dacă majoritatea intelectualilor spune că omenirea e pierdută sau că noi românii, spre exemplu, suntem pierduți ca neam, asta nu înseamnă neapărat că suntem. Depinde pe cine și în ce alegem să credem. Atât. Prin urmare, aici trebuie să fim foarte atenți și să ne ascultăm instinctele bune și bunul simț, atâtea câte le mai avem.

În vremuri tulburi ( și prin atâtea a trecut omenirea…) credința e mai importantă decât orice. Credința nu poate fi ușor formulată. Și nu se referă doar la religie sau la zei. Credința-i o convingere misterioasă, intimă și adâncă. Credinta ESTE. Nu-i nevoie să demonstrezi mai mult. Eu nu cunosc și nu am auzit de absolut nimeni care să nu creadă în absolut nimic, niciodată. Chiar și ateii au credința lor: că nu există Dumnezeu; mai nou au și religie 🙂 ( vezi Harvard, Stanford, vezi Greg Epstein, humanist chaplain/rabbi for atheists, agnostics and humanists; no further comment, decât că trebuie să fie foarte dificil să trăiești într-un asemenea vid spiritual/non-sens). Credința prin urmare  ființează odată cu și prin noi. Iar credința,€“ bună sau rea, câștigă  întotdeauna, fiind momentul nostru de coerență între rațiune și emoție (la fiecare după posibilități).

În vremuri de criză, intelectualul e dator să dubiteze cu mintea, și să decidă cu toată credința lui. Numai atunci va fi convingător.

Doar că cei mai mulți intelectuali au inima rănită ori golită, dezintegrată de furii, tristeți sau frustrări pe care, din cauza mai complexei lor educații și a exercițiilor mentale, probabil că le-au conștientizat și formulat mai des decât omul de rând.  Acest fel de intelectual   este, prin urmare, mai plin de disperare și de teamă decât noi toți. Are inima șubrezită. Iar inima bolnavă împreună cu mintea ascuțită duc aproape întotdeauna la revoltă față de normă și la cinism. Aș zice că așa s-au născut multe idei filosofice nocive sau greșite. Probabil că așa a decis Nietzche ( un om bolnav și suferind la propriu, nu metaforic) că Dumnezeu a murit ( aserțiune pe care filosofia a interpretat-o în două feluri, foarte diferite; filosofia e complicată și nu mă opresc la ea aici; doar atât explic: o interpretare ar fi că Dumnezeul creștinilor a murit; alta se referă strict la gândirea filosofică și la moartea metafizicii). Iar unii l-au crezut și l-au luat în serios. Cred că nu l-au înțeles corect. Cred că nu i-au înțeles  frustrările venite din sănătatea lui șubredă ( probabil așa s-a născut în capul lui, ca un deziderat, ideea de Supraom). Ba unele din ideile lui, oarecum denaturate, au generat sau sprijinit orori de neînchipuit gen nazismul și al doilea război mondial .

Dar uite că până la urmă nici marxist-leninistii, nici soviecticii, nici naziștii, n-au câștigat. Nici Nietzche , nici cinismul sau existențialismul , în general. Și eu cred ( chiar cred, nu glumesc) că nu vor câștiga niciodată. Pentru că nu toți intelectualii sunt cinici și slabi. Există și gânditori profunzi, coerenți, cu inima tare și generoasă. Ei sunt cei care contează, pentru că în inimă stă credința în oameni, în partea bună, fantastică și transcendentă din ei. Tot în inima noastră locuiește și  Dumnezeu. Nu în cărți. Nici măcar în cărțile așa zis sfinte. Ci pur și simplu în om, în sufletul lui, și peste tot; adică în inima tuturor lucrurilor.  Acolo e credința bună care ne duce înainte, nu înapoi.

Eu nu mă consider cine știe ce intelectuală ( am o profesie de natură intelectuală și cam atât). Dacă altii o fac… habar n-am și nici nu-mi pasă dacă se înșeală sau nu. Dacă voi fi fiind  însă, măcar de un lucru sunt sigură: că știu a mă păzi de ură, de furii, de acreală și de cinism. Tristă, dezamăgită, sătulă sau obosită de viață? Sigur că sunt uneori, am mai fost si voi mai fi. Supărată pe lume, ba chiar și pe Dumnezeu  câteodată? Foarte posibil ( e cineva care n-a fost?). Dar știu că nu va dura. Niciodată nu durează. Iar dacă mă voi mai simți așa, am să tac sau mă voi tângui în surdină, numai acelora care mă cunosc și știu că e trecător. Pentru că n-am dreptul și nici nu cred că e permis să le răpesc altora credința sau speranța  în numele  exhibării vanitoase a vreunui moft intelectual ori în numele vreunei supărări personale. Dacă mă voi plânge vreodată public, am s-o fac cât pot de simplu, autentic și moderat-constructiv.

Voi mărturisi eu mai târziu lumii cât m-a durut de fapt, ce m-a înveninat temporar. Sau nu. Poate că am să  cer sprijinul și părerea lumii. Poate că am să lăcrimez puțin împreună cu ea. Oricum, sigur voi căuta și o soluție. Nu mă voi limita niciodată doar  la a critica sau demola.  Pentru că gândurile și vorbele pot fi deopotrivă  întemeietoare sau devastatoare. Atâta lucru măcar tot am învățat. N-am să-mi folosesc nici știința , nici coerența, nici argumentele că să distrug în semenii mei ce au  ei mai bun: credința că binele poate învinge și speranța că la un moment dat se va și întâmpla. Speranța și credința asta există în fiecare. Chiar și în cei care se declară cinici, sceptici sau atei. Ei sunt doar ființe slabe. Sau deznădăjduite temporar. Nu pot decât să-i compătimesc pentru asta; căci și ei merită puțin din compasiunea și înțelegerea mea sau a oricăruia. Pentru că undeva, pierdut sau stins, și-n ei există un pic de om bun, un pic de Dumnezeu. De fapt, personal, am bănuiala că fiecare cinic, sceptic sau ateu, cu cât se exhibă mai vehement, cu atât mai mult își dorește și așteaptă să fie contrazis ferm, coerent.

De aia zic: eu continui să cred și în om, și în Dumnezeu. Pentru că există unul prin altul și unul pentru altul. Chiar dacă uneori se mai despart, se mai rătăcesc. Legătura însă-i prea strânsă și imposibil de anulat. De aia e o prostie să fie negată. De aia trebuie amintită când e uitată. De aia trebuie restaurată și recuperată când e pe cale să se piardă. Iar omenirea, cu toate împiedicările ei, așa a făcut. Ciclic. Periodic. Așa va face întotdeauna. Nu toată, ci doar o parte a ei. Dar până la urmă asta e partea care contează. Pe ea ne bazăm ( mai mult sau mai puțin conștient) supraviețuirea, existența și progresul  de toate felurile, nu doar tehnic și științific, ci și spiritual.  Nu pe răul din noi ne întemeiem.

De aia cred în oameni, în Dumnezeu și în partea bună din noi. Pentru că , dacă privim înapoi în istorie ( cea pe care o cunoaștem), partea asta niciodată nu s-a pierdut de tpt. N-avea cum. Binele și răul există și coexistă de când lumea. Se luptă, câștigă sau pierd toată vremea. Alternativ. Dar binele n-a murit niciodată. Și răul n-a învins niciodată definitiv.

Mi-aș dori ca toți intelectualii să-și aducă aminte de asta. Chiar și cei slabi, cinici, aroganți, disprețuitori sau triști. Până și-n ei există sămânța speranței, a binelui și a credinței. Nu trebuie decât udată puțin.

Până atunci, mă bazez, mă sprijin și mă iau după cei buni, care beneficiază de un dat natural miraculos și nemaipomenit : de o inimă bună și tare care cenzurează corect inteligența profundă, superioară, cu care au fost dăruiți; adică de coerență și forță spirituală. Pe ei îi aleg eu.   Pentru că în ei nu e numai rațiune în stare pură, ci e și iubire de oameni și – implicit și inevitabil –  de Dumnezeu.

Asadar, țineți minte: dacă cineva, oricine, oricât de inteligent, încearcă vreodată să vă convingă că divinitatea nu există, că iubirea a murit și că modernitatea sau știința le-ar fi ucis pe amândouă, să nu credeți. În inima voastră veți ști că nu-i adevărat. Nu vă trebuie date și statistici. Ascultați-vă doar instinctele bune și bunul simț.

Da, trăim vremuri tulburi în care multe valori spirituale bune se pierd sau cel puțin par că s-ar fi pierdut. Dar eu zic că mai degrabă zac în noi, latente și nemanifeste. Nu așteaptă decât să le deșteptăm.

Iar dacă vreți un argument inteligent, care nu-mi aparține, amintiți-vă de ideea asta simplă a lui Ortega y Gasset ( pe care n-aveți decât să-l suspectați de orice, numai de lipsă de inteligență, erudiție sau bun simț, nu)  :

“La modernidad es un fruto maduro de la idea de Dios.”  Modernitatea e fructul copt al ideii de Dumnezeu. ( Que es filosofia? X)

El a scris asta mult după ce Nietzche a decretat că Dumnezeu a murit, fie și doar pentru filosofi. Ortega y Gasset ( nimeni nu poate contesta asta ) a fost filosof.

Deci orice am zice și face, tot asta suntem și tot acolo ne întoarcem. La noi înșine și la Dumnezeu. La ce suntem. La cum am fost creați. Și am fost creați să gândim, să simțim, să credem și să evoluăm. Chiar dacă deseori ne-am împiedicat și am căzut. Am fost creați să-l purtăm în inima noastră, chiar și când îl negăm, pe același Dumnezeu.  Că am evoluat e o evidență care nu poate fi nicidecum negată: față de primul Homo sapiens, sigur am evoluat. Nu doar ca civilizație materială, dar și spirituală. Și toate astea se datorează părții bune, nu părții rele din noi. Adică lui Dumnezeu.  Vai de capul celor care trăiesc sfidând evidența asta. Sincer, nu pot decât să mă minunez și să-i compătimesc.

Vai de capul celor care cred și au impresia că modernitatea e cea care ne-a îndepărtat de credința, de sufletul nostru și de miezul lui bun. Nu-i așa. E doar o impresie. Niște oameni triști, acri sau  diabolici ( Marx, Engels, Nietzche, Sartre, Lenin, Hitler, Stalin, Mao, etc) au gândit un fel greșit de spiritualitate și de modernizare a omenirii. Care nu trebuie confundat cu progresul! Ce să facem  …  Au greșit și ei, și ne-au aruncat înapoi … Rătăcirile inimii proprii însă sunt responsabilitatea și alegerea noastră. Și nu se datorează modernității. Ba din contra . “Opera”  cinică sau distructivă a acestor gânditori sau ideologi are legătură doar cu nebuniile, cu orgoliile, cu setea de putere, cu lipsa de bun simț sau cu frustrările lor ( și deopotrivă cu ale noastre). Până la urmă însă, chiar dacă rând pe rând și greu, tot au fost și vor fi învinși. 

De asta ( din toate aceste argumente, rațiuni sau credințe, ale mele sau ale altora) eu  continui să cred în partea bună din omenire și în trezirea ei, la nevoie, în noi toți. Ceea ce vă doresc să începeți sau reîncepeți să credeți și voi.

Argumentul suprem și simplu pe care vi-l ofer spre contemplare e ăsta: după sute de mii de ani de existență atestată pe această planetă, noi, oamenii -€“ ființe fragile din punct de vedere fizic și cu existență finită aici, pe Pământ –  suntem mai mulți, trăim mai mult și o parte din noi chiar trăiește mai bine. O parte, nu toți, sigur trăiește mai bine decât în epoca de piatră, în evul mediu sau decât acum o sută de ani.  Și la un moment dat, deși nu suntem păsări, am învățat chiar să zburăm și am ajuns și pe lună. Aici nu ne puteau aduce nici prostia, nici răutatea noastră. Aici ne-au adus curajul, inteligența, iubirea, creativitatea, sacrificiul liber consimțit, viziunea, imaginația și credința în noi, în spiritul nostru transcendent și în Dumnezeu.

Pentru azi, ăsta-i argumentul. În altă zi voi continua probabil altfel.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: