Ioana Hincu

Omul nu e decat un drum. Exercitiu de rabdare.

In Dubii on Octombrie 12, 2011 at 10:56 pm

Am visat aseara ca zburam. Mi se intampla des si imi place. Cand ma trezesc imi amintesc ca nu se poate, pentru ca nu sunt pasare, ci om.  Si mi se pare nedrept. La ce bun sa mai visez ca zbor daca nu pot? ( desi imi place sa cred contrariul :)). Atunci imi vine-n minte intrebarea asta: ce-i omul?  Si-mi aduc aminte ca un personaj politic notoriu credea ca omul e un animal ( Mai animalule! i-a spus o data Ion Iliescu unuia care nu era de acord cu el ). Si lui Darwin i se parea la fel. Nu-i bine.  Nu sunt de acord. Eu cred ca sunt mai mult de atat. Sau, poate ca nu e bine spus “mai mult”, pentru ca universu-i mare si prin comparatie eu sunt asa de mica incat aproape nu exist. Hm… Grea dilema. Dificil raspuns. In orice caz, eu ma simt altceva decat un animal. Atunci, tot prin comparatie, cu ce sa ma definesc?

Omul in general e greu de pus in cuvinte . Trebuie denumit intr-un fel anume care sa-l cuprinda pe tot, asa, mic si pierdut in univers cum e. In plus,  azi noapte am visat ca zbor! Fara aripi si fara avion! E clar ca-mi trebuie alta denumire!

Eu cred ca individul nu-i decat un drum.

Incepe din iubire buna, dintr-un accident sau dintr-o intamplare. Si, ca orice drum, duce undeva. Eu sper ca undeva in sus, pentru ca doar de aia am visat ca zbor! Dar poate ca drumul nu-i asa pentru oricine. Oricum ar fi, eu cred ca omul e un drum.

Poate fi drum lin, drum drept, drum ocolit, drum greu, drum usor, drum abrupt, drum sinuos, drum ingust, drum larg, drum pietros, drum de tara, drum accidentat, drum cu gropi, drum de oras, drum pietruit, drum curat sau drum noroios. Drum inclinat in jos sau indreptat in sus. E un drum care duce ori inainte, ori inapoi. Depinde cum il privesti si din ce parte te uiti la el. E un drum mai scurt sau mai lung. Cum e drumul  depinde  de  cum il construiesti.

Dar cine-l construieste?

Drumarul, evident. Ma-ntreb atunci, fireste, cine-i drumarul. Unii spun ca e Dumnezeu, Creatorul . Altii spun ca drumarul suntem noi. Unii vorbesc de hazard si de intamplare, altii de destinul omului ca de un proiect.

Eu cred totusi ca pentru o lucrare atat de fragila dar complicata, drumarul trebuie sa fie o companie priceputa si cu experienta,  formata din Dumnezeu, destinul nostru si noi. Nu toata viata noastra depinde doar de un plan divin sau de un proiect. Pana la urma mai depinde si de noi. De aia suntem atat de diferiti.

Da… Pe masura ce ma  gandesc mai mult, asa mi se pare. Ca individul trebuie sa fie un drum.

Sa faci drumuri e o munca grea si temerara. Exact cum e traitul si devenirea noastra. Drumurile noi se construiesc pe taramuri neumblate. Unele strapung munti si sapa tuneluri. Altele merg pe deasupra si sar peste ape. Stii unde incep si unde vor sa ajunga, dar nu stii intotdeauna pe unde, cum sau daca… Unele drumuri raman neterminate…

La fel si noi, ne intidem viata exact ca drumul, peste salbaticie si peste necunoscut. Ne facem cale si ne construim  pas cu pas, dintr-un prezent cunoscut catre un viitor incert. Stiind oarecum pe unde suntem, de unde venim si de unde pornim. Nestiind insa prea bine nici ce urmeaza si uneori nici incotro; decat, poate, cat vezi cu ochii in directia in care ti-ai fixat un reper. Cine are ochi buni si vede departe, se va transforma intr-un drum mult mai lung. Cine nu? Se termina destul de aproape, mult inainte de orizont.

Da …. de ce ma gandesc mai mult, sunt aproape sigura ca omul nu-i decat un drum.

Sa faci un drum e un exercitiu de rabdare. Drumul se construieste incet. Il bati cu pasul si-l pipai  cu mana ca sa il cunosti mai bine – doar e drumul tau. Si la un moment dat parca ai vrea sa te opresti sa-ti tragi sufletul intr-o rascruce. Pentru ca ai obosit si pentru ca singur e greu. Ai vrea sa te intalnesti cu un alt drum. Cu alt om. Cu o vietate asemanatoare. Sa vezi cum se construieste si altfel.

Asa ca daca zaresti un drum care iti place si te atrage, te apropii  si…iti tragi sufletul din el. Daca nu-i bun, iti iei la revedere si te duci mai departe. Il traversezi si ramai pe drumul tau. Dar daca-ti place mult unde  te-ar  duce, daca nu e mult prea aglomerat, daca mai e un pic de loc si pentru tine, atunci  ramai pe drumul nou si te construiesti impreuna cu el. Sau mergi in paralel, pe langa,  pana se mai face un pic de loc.  Urci cu el, cobori cu el, mai ocolesti, o mai iei uneori pe alaturi, revii, il traversezi si iar te unesti. Nu-i simplu. Dar asa se impreuneaza sufletele si destinele. Ca drumurile. Asa se construiesc vietile impreuna. Exact ca drumurile: incetisor, pas cu pas, si cu rabdare. Important e sa nu te opresti din construit si nici din mers. Si tot ca drumurile, oamenii se mai si despart. Fireste. Pentru ca Pamantu-i mare si trebuie strabatut tot.

Iar cand ajunge drumul tau la marginea Pamantului…atunci se opreste si cica tu mori.

Eu insa nu cred asta. Cred doar ca drumul continua in sus, printre  stele si planete, dincolo de nori si dincolo de cer. Dar pentru asta trebuie sa inveti sa zbori.  Unde si cat de sus ajungi, pana la urma depinde doar de tine.

De asta mi-a trecut prin cap  ca omul nu-i decat un drum care se construieste incet si cu rabdare. Cu capul si cu inima lui. Un drum pe care, odata asezati de Creator, avem misiunea sa il construim chiar noi. Iar finalmente rostul omului, e unul singur:  sa invete sa-si construiasca cel mai fericit drum, si undeva, la un moment dat sau la capatul lui, sa-si ia zborul….

Cum de nu mi-am dat seama pana acum?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: