Ioana Hincu

Cum să zbori. Desăvârșirea.

In Solutii on Octombrie 13, 2011 at 3:58 am

Parfois je crois,  comme la chansons au-dessous, que j’ai jamais eu les pieds sur Terre, que j’aimerais mieux être un oiseau…

Omu-i o ființă controversată, dar minunată. De când a fost el creat, acum cine mai știe câte mii  de ani, de când mergea cocoșat și aproape în patru labe, miraculoase lucruri a desăvârșit și-nțeles.

În primul rând și-a îndreptat spinarea. Eu prea puțin cred în teoriile darwiniste când vine vorba de om. Nu se verifică. Nu sunt plauzibile. Refuz să cred că de frică sau foame omul a învățat să  urce-n copac.  Prefer să cred că homo sapiens s-a luptat cu gravitația îndreptându-și privirea pe verticală  pentru că a înțeles că în sus e drumul lui. Și tot în sus a rămas până-n ziua de azi, cu toate împiedicările, păcatele, sălbăticiile, ororile și erorile drumețului .

Refuz să cred că din curiozitate sau plictiseală și-a dorit omul să zboare. Eu nu i-am cunoscut nici pe Traian Vuia, nici pe frații Wright, dar refuz să cred că dintr-un deziderat prozaic și pragmatic și-au dedicat viața zborului și până la urmă au zburat. Refuz să cred că aselenizarea a fost o cucerire tehnico-științifică și practică. Sau că-n 1969 Neil Armstrong și Buzz Aldrin au pășit pe lună  și Michael Collins a pilotat  modulul spațial, după ani de muncă grea și riscându-și viața la propriu, doar ca să caute diamante, petrol sau aur. Nu.  A fost  o nevoie adâncă, profund umană, un vis împlinit. Căci omul a fost de fapt creat să zboare și asta s-a găsit dintotdeauna în mintea și-n inima lui.

Eu cred că ne-am născut cu zborul în gene. Pur și simplu asta e credința mea.

Ce ne-a ținut atunci la sol atâta vreme? De ce nu ne-am desprins mai de mult? Ce ne ține și acum pe unii dintre noi încremeniți în materie ca niște pietre?

Probabil faptul că nu suntem toți la fel și că nu toată lumea înțelege zborul și rostul lui. Pentru că cei mai mulți dintre noi avem așa, o frică. Frică de desprindere, de devenire, de înălțare și de transcendență.  Frică de schimbare. Frică de ce e dincolo de noi. Unii dintre noi sunt mai telurici din născare. Cad pradă limitelor lor aparente. Le e teamă, poate, că dacă pierd senzația de pământ de sub picioare, se rup de rădăcină lor și mor.

Eu nu cred asta. După cum  nu cred că-i rău să ai o rădăcină.  Doar frica-i rea. În rest cred doar că suntem  diferiți.  Că zborul se găsește în fiecare și că am fost creați și ne-am născut cu el în noi. Zborul e sămânța eliberării noastre. Iar rădăcinile noastre de ființe controversate pot crește deopotrivă de bine în pământ ca și-n cer.

Acum vine fireasca întrebare: dacă pasăre nu ești și  n-ai nici avion, cum Doamne iartă-mă să zbori? Că nu te lasă gravitația. Pământul te cheamă în jos. E  simplu: cu mintea și cu inima. Pentru că acolo a simțit omul prima data zborul, acolo și-a  imaginat  primele aripi, acolo le-a creat și realizat. Zborul îmi pare mie că este și va rămâne chintesența  integratoare a spiritului uman și diferența dintre noi, Neanderthal și celelalte animale pământene, cu sau fără aripi.  E simbolul transcendenței și motorul devenirii noastre.

De ce oare nu știm toți? De ce nu ne învață nimeni lucrul asta de când  facem ochi?

Că e metaforă sau desprindere reală, ar trebui să ne învețe cineva că pentru zbor, nu pentru altceva, am fost fost creați. Că avem dreptul ăsta. Că e alegerea noastră dacă zburăm sau nu. Ce bine că unii dintre noi au înțeles la timp! Ce păcat că încă  nu pricepem toți. Ce simplu ne-ar fi atunci să evoluăm armonios și  mai frumos…

În mintea mea zborul e echivalența sentimentului de libertate bine înțeleasă. Opusul oricărei limitări nocive.  Așa îl înțeleg eu.

Bine, bine, ar zice unii, dar care-i cheia sau metoda? Și de la cine să-l învățam dacă nu-l știm?
 
 Simplu, le-aș spune. De la cei care știu să zboare. De exemplu de la autorul celebru al următorului  dialog:

“- Poți merge oriunde în timp și spațiu, spuse Bătrânul Chiang. Eu am fost oriunde mi-a trecut prin minte, oricând. […] Pescărușii care disprețuiesc desăvârșirea de dragul călătoriei nu ajung nicăieri, chiar așa, încet, cum zboară ei. Cei care renunță la călătorie de dragul desăvârșirii ajung peste tot, imediat. Nu uita Jonathan, paradisul nu este un loc sau un timp, pentru că locul și timpul nu au înțeles. […]

– Vreau să învăț să zbor ca tine. Spune-mi ce trebuie să fac.[…]

– Ca să zbori repede ca gândul, adică oriunde, spuse el, trebuie să începi prin a-ți da seama că ai și  ajuns acolo.[…]

-AM REUȘIT !

– Sigur că ai reușit, Jon, spuse Chiang. Întotdeauna reușești când știi ce faci.[…].  Dacă vrei, putem începe să învățam cum să învingem timpul, până vei ajunge să zbori în trecut și viitor. Atunci vei fi în stare să înveți lucrul cel mai greu, cel mai serios și cel mai plăcut. Vei fi în stare să pornești în sus și să cunoști ce înseamnă bunătatea și dragostea.

Dar veni și ziua în care Chiang dispăru […]

-Jonathan, acestea i-au fost ultimele cuvinte, nu uita să te desăvârșești în  iubire”

Cartea se numește “Pescărușul Jonathan Livingston”, autorul este Richard Bach, iar dialogul are loc  între Jonathan și mentorul lui, pescărușul-staroste Chiang. M-am bucurat că acum câțiva ani s-a tradus și la noi. Eu am avut privilegiul s-o citesc ( recomandată de un prieten englez) mai demult. M-am bucurat nespus pentru inițiativa Humanitas de o traduce, pentru că alături de Micul prinț, cărticica pescărușului Jonathan e cea mai citită parabolă modernă. Și nu degeaba aș spune eu. O carte pe care o iubești pe loc. O carte mică  ( mai mică decât Micul prinț) și prețioasă care, la fel ca Micul prinț, ne învață lucruri importante  despre iubire, bunătate, curaj, altruism și calea desăvârșirii noastre. Ăsta  e miezul transcendenței umane. Ăsta -i motorul ei.

 Așa se învață de fapt zborul.

Și ce-i miraculos la cărticica asta ( la fel că la Micul prinț) e că e foarte, foarte convingătoare.

Mă gândesc că nu întâmplător amândoi autorii ( Richard Bach și Antoine de Saint Exupery)  au fost aviatori de meserie. Sigur că nu întâmplător. Trebuie să practici zborul și să înțelegi de unde vine ca să-l explici simplu, coerent, gingaș, pe înțelesul tuturor. Și trebuie să ai multă iubire de oameni. Pentru că ambele cărți așa sunt scrise: cu inima pe hârtie . De aia conving.

 Nu știu dacă eu vă pot convinge să zburați, fizic sau doar cu gândul. Îmi place să zbor, dar nu-s aviator. Nu știu dacă am reușit să vă conving că aveți zborul în voi. Însă pe mine, când mă țintuiesc gratiile existenței, când vreau să mă eliberez, când mi se pare că prea multă vreme m-am târât între aceleași limite înguste și derogatoare de la ființa mea, de la ce sunt eu,  îmi amintesc de cărțile astea două și le recitesc. Ca pe oricare învățătura bună. Ele mă fac ( când altceva  sau altcineva nu mai poate) să-mi iau inima în dinți, să-mi ambalez motorul ( căci inima e motorul nostru; am spus-o și cu aceeași credință neclintită am s-o repet mereu)  și vă jur că-mi reincep zborul. Așa mi-am schimbat viața ( în bine) de mai multe ori. Așa „€œam vizitat” nenumărate „€œteritorii” noi. Așa m-am re-creat și îmbogățit în varii feluri. Așa mi-am regăsit esența bună și puterea de a iubi oamenii, care păreau de neiubit, din nou.

Ceea ce doresc tuturor. Desigur, nu-i totdeauna simplu.  Știu. Semenii noștri pot fi teribil de restrictivi și dezamăgitori. Societatea oamenilor e deseori prea îngustă și apăsătoare pentru mulți  dintre noi. Însă aș vrea să nu fiu greșit înțeleasă: cred în reperele și normele bune, eterne ale societății oamenilor, și  nu împotriva lor mă revolt.  Ci împotriva celor care ne împiedică să ne urmăm drumul firesc; drum care, după mintea mea, nu poate fi, spiritual vorbind, decât în sus. Iar în sus, cum îi spunea pescărușul Staroste lui Jonathan, nu se poate ajunge decât prin bunătate și dragoste de oameni.

Mi-ar plăcea să mă credeți. Nu știu dacă se va întâmpla. Dar vă jur că altă cale spre desăvârșire și eliberare nu există. Ura și răutatea n-au eliberat pe nimeni. Dimpotrivă, doar au înlănțuit și distrus.

Oricum, mă credeți sau nu, mai puțin contează. Însă fie și numai din pură curiozitate, vă doresc să-l citiți sau recitiți periodic nu doar pe Micul prinț, ci și pe pescărușul Jonathan Livingston. E calea cea mai simplă, la îndemână, spre eliberare și desăvârșire prin zbor. Plus are avantajul că-i mult mai ieftină decât orice bilet de avion 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: