Ioana Hincu

Abordarea pisicească a problemelor existențiale

In Solutii on Octombrie 17, 2011 at 10:55 pm

Există un mod pisicesc de abordare a vieții care nu e deloc de neglijat. Eu nu zic că ar trebui sau că mi-aș dori să fiu pisică ( din punctul meu de vedere există unele inconveniente), dar mărturisesc că pe ici pe colo le invidiez. Și dacă mă gândesc bine, felul lor de a fi și de a se strecura prin viață merită contemplat și adoptat conjunctural.

 Ca să nu fiu greșit înțeleasă, de la bun început se impune o precizare: nu mi-aș schimba viața cu a nimănui, cu atât mai puțin cu a unei pisici. Nici măcar cu a celei mai răsfățate pisici din lume.  Oricât de grea și plină de obstacole sau lipsuri ar fi câteodată  a mea.  Parol! Nici cu a celei mai frumoase sau cu a celei mai bogate femei din lume nu mi-as schimba-o. Sunt destul de mulțumită cu viața mea și de recunoscătoare așa cum sunt.

Iar cu a unui bărbat?  Nici atât. Deși e un curent modern care încearcă să mă convingă că e mai simplu să fiu bărbat sau recomandabil să devin amazoană. Și mai tentant . Zic argumentele moderne.  Care însă pe mine nu mă conving. Refuz! De ce aș fi eu tentată să fac pipi din picioare ( se vând prin farmacii niște dispozitive aberante, ca niște cornete ajutătoare în acest sens),  să împart  pumni  cu  dezinvoltură sau să conduc lumea neapărat?! Pe mine nu mă ademenește nimeni cu chestii dintr-astea. Condusul lumii și împărțitul pumnilor  mi se pare teribil de consumptiv ( probabil de aia speranța de viață a bărbatului e mai mică decât a femeii; cel puțin în țările normale, ca să nu zic civilizate). Iar problema micțiunii pe verticală sau împreună cu colegii de gen mă incomodează serios , pentru că sunt o ființă mai așezată  și, fără să fiu grozav de pudică,  prefer intimitatea în anumite situații -€“ de exemplu la WC. În plus, dacă aș fi bărbat, unde ar mai fi plăcerea pisicelilor tipic feminine, genelor  rimelate și fluturate insinuant, hăinuțelor și accesoriilor atât de variate, flirturilor și seducției subtile sau a abordării deschis emoționale a vieții, care bărbaților le sunt interzise din născare ( pe unii îi suspectez că de pizmă, nu de altceva, devin homosexuali). Niet! Categoric nu vreau să fiu bărbat, pentru că îmi place la nebunie să fiu femeie.  Nu mă simt câtuși de puțin victima sorții . Și nici să-mi schimb viața cu a altcuiva nu vreau.

Totusi,  nimeni nu ma poate impiedica sa meditez putin asupra unora dintre avantajele de a fi pisica.

Bunăoară, somnul. Eu n-am văzut un animal mai greu de tulburat din somn decât pisica. A mea ( Mimi) nu se trezește nici dacă-i pun capul între difuzoare sau dau cu aspiratorul pe lângă ea. Cel mult mijește un ochi prin care îmi aruncă o privire încărcată de reproș suveran și-și vede în continuare de relația ei indisolubilă cu Orfeu . Eu, pe de altă parte, trebuie să dorm cu dopuri în urechi când se apucă vreun vecin să-și repare gardul sau să-și consolideze casa. Și nici măcar asta nu-mi garantează un somn profund și liniștit!

Dar ăsta e doar un detaliu pe lângă celelalte atitudini și aspecte ale vieții feline demne de contemplat, ba  chiar de invidiat.

Per ansamblu, ce m-a fascinat întotdeauna la pisici e  superioritatea suverană cu care tratează tot universul și perseverența imbatabilă în a obține întocmai ce vor. Plus eleganța, curajul și autonomia. Ar fi câte ceva de învățat aici. Pentru curiozitate nu le invidiez, pentru că mi-a dat Dumnezeu destulă și recunosc că uneori mari belele mi-a atras. Singurul lucru pisicesc cu care nu sunt întru totul de acord e amorul. Dar ca să mă fac mai bine înțeleasă, voi dezvolta puțin.

 Superioritatea suverană. Nu știu dacă ați observat vreodată, dar pisicile ne privesc întotdeauna „de sus”. Indiferent că sunt cocoțate pe un gard, pe un acoperiș, pe spătarul unei canapele sau la nivelul solului, ele tot  „de sus” ne privesc. O vreme mi s-a părut dispreț în toată regula și, uitându-mă la dimensiunile lor reduse prin comparație cu ale mele, mi s-a părut caraghios. M-am întrebat din ce soi de inconștiență le vine abordarea asta. Mi-am dat seama apoi că nu-i inconștientă, ci mai degrabă conștiința faptului bine înfipt în capul lor că iuțeala și agilitatea lor naturală le face aproape imposibil de prins sau de vătămat dacă ele nu vor; indiferent de dimensiunile impresionante ale adversarului. Ăsta nu e dispreț, ci doar o sănătoasă și suverană conștiință de sine și a faptului că nu sunt deloc neajutorate în raport cu noi. Recunosc că mi-aș dori să am și eu în permanență măsura exactă a avantajelor de care beneficiez în raport cu alții. De multe spaime, eșecuri, subestimări personale și nesiguranțe  m-ar scuti.

Perseverența. Am admirat întotdeauna ( când nu m-a enervat), perseverența cu care pisicile obțin și fac până la urmă exact ce vor. Dacă le e foame, zbiară, pe tonalități adaptate la situație și la persoană, până le hrănești; altfel nu se opresc. Pe mine de exemplu, ori că mă scot din sărite, ori că mă înduioșează cu mieunatul și ochii lor mari și rugători, până la urmă, dacă am ce să le dau de mâncare, le dau. Mă surprind chiar  ( atunci când se dă pe lângă mine o pisică stradală) strecurând mâna în poșetă după o ciocolată sau o bomboană, deși știu că nu e specialitatea lor și m-ar refuza. Iar dacă nu se oferă nimeni să le servească o gustare, pisicile pleacă fără rețineri la vânătoare de vrăbii  sau la furat.

 La fel de perseverentă e pisica și când are chef de mângâiat sau de joacă. Face ochii mari în mod irezistibil și se freacă de piciorul tău, până n-ai încotro și, fie că-ți place sau nu, fie că te înmoaie atingerea ei catifelată și caldă, ori că vrei doar să scapi de insistențele ei, cedezi și o mângâi. Unii chiar o iau în brațe. Iar când e vorba de joacă, pe lângă faptul că sunt teribil de simpatice, dacă nu sunt băgate în seamă, asta nu le oprește din jocurile lor. Ca și copiii. Găsesc ele de capul lor o perdea pe care să se dea huța, un sertar pe care să-l deschidă și să-l investigheze,  o țeavă sau un dulap de care să atârne, sau un obiect mobil cu care să joace fotbal prin casă.

 În schimb, încearcă să determini o pisică să se joace, să mănânce sau să se trezească din somn când nu vrea ea! Imposibil. O să-ți administreze iute o gheară și un mieunat indignat dacă ai deranjat-o, o să-ți întoarcă spatele și va găsi imediat un loc în care să se retragă și  să-și continue treaba ( oricare ar fi aceea), netulburată prea mult și strict în  legea ei.

Da. Invidiez profund rata de succes a pisicii în atingerea oricărui obiectiv personal, fie că-i vorba de supraviețuire sau de relaxare. Sunt imbatabile mâțele. Chiar obțin întotdeauna ce vor! Și nu se dau în lături de la nimic pentru asta. Ce-i drept, sunt și dotate cu un întreg arsenal de seducție, senzualitate și cucerire, de la mieunatul delicat și cuibaritul lasciv, până la ghiară sau mușcătura decisivă.

Eleganta. Si pentru asta le invidiez si admir pe pisici;  sunt o buna sursa de inspiratie si in privinta asta . Eleganta e o atitudine – cum bine zice o celebra reclama (la Longines parca). Si asa e.  Mi-as dori ca nu doar eu, ci toata lumea sa preia putin din eleganta senzuala a felinelor. In special femeile. Sunt foarte dezamagita de tinuta barbatoasa, gesturile repezite si nedelicate, calcatura deloc eleganta si miscarile sleampete ale semenelor mele. Daca ar fi dupa mine, intreaga rasa femeiasca ar trebui sa ia lectii de eleganta de la feline, nu doar de la scoala de bune maniere, de balet sau de la pension ( care au incetat sa existe sau sa mai aibe succes demult; pacat). De la felul cum mananca si beau apa ( cu inghitituri mici), pana la felul cum se cuibaresc pentru somn sau mangaiere,  de la pasul delicat si silentios pana la arcuirea eleganta a saltului, de la unduirea cozii pana la atingerea gingasa cu boticul sau labuta in momentele lor de tandrete, felinele sunt intruparea elegantei. O au, cred, in gene. Noi, oamenii, probabil ca nu. Dar asta pe mine nu ma impiedica sa o pretuiesc ca atitudine si sa incerc sa ma aliniez ei ori de cate ori pot. Si in privinta asta, avem cu totii mult de invatat de la pisica. Chiar si barbatii ( zic eu) sunt datori sa fie ceva mai felini si mai eleganti. Macar cu femeia, daca in rest nu le convine. Macar cu mine as vrea sa fie mai motani! Ca tigrii sunt oricum o rasa pe cale de disparitie…

Autonomia. Se spune ca pisicile sunt egoiste si incapabile de iubire. Eu toata viata am avut cate o pisica si tocmai de aia imi permit sa contrazic prejudecata asta. Pisica e capabila de multa dragoste, devotiune si tandrete. Si dornica de ele in acelasi timp. Faptul ca le ofera cu mai multa rezerva ( numai cand simt ca esti deschis si ai nevoie de ele) si ca nu sunt dependente permanent de dragostea ta (pisicile nu dezvolta dependente, ci cel mult unele tabieturi ), nu e neaparat rau. Ba dimpotriva. Inseamna ca sunt  spirite libere, inteligente si intuitive, care stiu sa-si pondereze si manifeste adecvat sentimentele, lucru care le face foarte simplu si placut de iubit. Lumea confunda autonomia lor de nezdruncinat cu egoismul si cu lipsa de afectiune.  Probabil pentru ca lumea nu e destul de libera, de intuitiva si de inteligenta in capul ei. Motiv pentru care nu respecta si nici nu intelege ca iubirea si libertatea sunt perfect compatibile in cel mai sanatos mod.  Chiar si in casnicie. Autonomia – pana si in cea mai fericita si trainica iubire sau prietenie – e un lucru foarte, foarte bun si important.

Autonomia pisicilor ar trebui deci mai des observata si urmata de oameni. In special cea afectiva. Pe multi i-ar scuti de a-si coplesi, agasa, exploata, acapara sau santaja emotional partenerul. Pe multi i-ar invata sa-i respecte identitatea si autonomia mai mult. Eu sunt si raman o adepta a autonomiei pisicesti  in iubire. Ca si a senzualitatii si intuitiei lor. Mi-e imposibil sa nu le respect.

Alimentatia si conditia fizica. Aici recunosc ca le invidiez cu toata fiinta mea pe pisici. Pisica nu-si pune probleme legate de alimentatie si de silueta. Mananca ce si de cate ori ii trebuie. Daca se ingrasa putin iarna, nu sufera si n-are complexe. Se ingrasa ca sa ii fie mai cald. Si e la fel de multumita in pielea ei chiar daca e un pic mai pufoasa. Asta pe mine ma indigneaza si mi se pare profund nedrept !  Eu daca pun cateva kilograme pe mine si ma strang hainele,  ma simt vinovata si obligata sa slabesc. Of! Si la cate bunatati si ciocolata trebuie sa renunt pentru asta…Pisicilor nu le place ciocolata. Curat nedrept!

In plus, pisica e instinctiv disciplinata cand e vorba de conditia ei fizica, indiferent de anotimp. Daca are chef de alergat prin cartier sau pe garduri, chiar si la doua noaptea, chiar pe ploaie sau pe viscol, Mimi a mea zbiara, ii dau drumul afara si dusa e! Daca vrea ramane pe coclauri toata noaptea; alt lucru pe care uneori il invidiez; mie imi trebuie bani si protectie masculina ca sa-mi petrec nestingherita si in siguranta noaptea in oras. Oricum, niciodata nu se intoarce dupa mai putin de un ceas. Eu trebuie de obicei sa merg la piscina sau la sala ca sa-mi pastrez sau recuperez silueta si conditia fizica;  ceea ce, pe langa faptul ca e plictisitor, nesuferit si complicat, mai costa si bani. Asa ca, adoptand de ceva vreme modelul pisicesc, am gasit o modalitate mult mai placuta, mai simpla si complet gratuita de facut miscare: mersul pe jos, in pas vioi, cel putin 4 kilometri pe zi. Foarte relaxant si eficient. Uneori ( date fiind personajele si incidentele pe care le observ) poate fi de-a dreptul instructiv. Uite asa mi-am facut eu viata mai usoara si mai frumoasa luand exemplul unei pisici. Pana la urma, de ce nu? Desigur, mai exista o metoda gratuita de conservat silueta si conditia fizica, dar din fireasca pudoare, va las pe voi sa v-o imaginati.

Curajul. Pisicile au uneori un curaj nebun, pe care nu ma pot opri sa-l admir. Ati vazut vreodata impetuozitatea spontana cu care o pisica se lupta cu un sobolan gras si ii sare la beregata? Sau cu un sarpe?  Dar sfidatorul curaj cu care se arunca de la etaj si aterizeaza cu precizie si elasticitate exact acolo unde doreste sa ajunga? Sau ati observat vreodata cum  urmareste netulburata pisica situatia mancarii de pe masa pana intorci capul sau esti putin neatent , dupa care sare iute in farfurie,  fura carnita si fuge cu ea in dinti fara sa-ti lase cea mai mica sansa ca sa o prinzi? Eu da. E absolut de invidiat curajul ei. Chiar daca pe alocuri e enervant.

Spuneam totusi ca sunt unele abordari pisicesti pe care nu le respect si nici nu le recomand. Spre exemplu nu sunt intru totul de acord cu amorul pisicesc . E prea frivol si separa clar interesul sexual si de  perpetuare a speciei, de fiorul romantic al iubirii. Cu asta eu nu pot fi de acord. Dihotomia asta e nesanatoasa pentru om. Vorbesc din experienta. In plus sexul pisicesc e putin cam incomod ( se desfasoara in tot felul de locuri care pe mine nu ma atrag; pe acoperis de exemplu) si putin cam prea salbatic si brutal pentru gustul meu. In fine…avand in vedere nivelul de infidelitate si varietatea perversiunilor sexuale umane, e posibil ca unii cititori sa nu fie de acord cu mine asupra acestui aspect. Ceea ce nu-i frumos. Ii rog sa mai reflecteze putin.

Oricum, salbatice sau domesticite, de soi sau de rasa comuna, pisicile merita mai mult studiu din partea noastra. Eu as zice ca abordarea pisiceasca a vietii si a problemelor ei cotidiene ar trebui mai atent contemplata. Ne-ar putea inspira. Macar in ce priveste constiinta suverana de sine, relaxarea, autonomia si eleganta.

Si mai ales acum, ca a venit frigul, si cel putin mie  imi vine sa las totul balta, sa nu mai ies din casa si sa ma cuibaresc pe o perna moale, langa soba calda, intr-o  desavarsita si eleganta lene pisiceasca.

Miau!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: