Ioana Hincu

E loc sub soare pentru toti

In Dubii on Octombrie 23, 2011 at 4:12 pm

Cand m-am apucat de scris ( recent) eram undeva intre spaima si indoiala ca se va mai fi gasind si pentru mine un loc pe lumea asta. Ma uitam cu disperare si aproape cu deznadejde la degradarea continua a imprejurului meu si eram mai hotarata ca niciodata sa fug in lumea larga. Undeva, oriunde s-ar gasi un loc sub soare mai potrivit. Adica mai armonios si mai frecventat de autentica umanitate .

Un loc in care sa ma simt cu adevarat libera si integrata in firescul social. Aici nu ma mai simteam. Nici acum nu ma simt.

Neputand inca sa fug in lume din ratiuni de logistica si financiare( stiu exact unde as vrea si de ce),  m-am gandit ca bine ar fi sa gasesc intre timp solutii de a indura mai usor destramarea lumii mele, aceea in care deja traiam. Am facut asta din pur instinct de conservare a vietii si a sufletului meu.

Pentru ca eram libera s-o fac.

Singura solutie pe care am gasit-o a fost sa caut si sa gasesc partea buna din semenii mei, oricat de rara sau decazuta era si inca mai este. Pentru asta a trebuit sa invat sa ii inteleg mai bine. Si multe lucruri care imi scapasera am inceput sa deslusesc. Am inceput sa vad mai clar unde-i radacina raului .  E in istoria recenta, comunista, postcomunista si indobitocitoare, in impostorii fara numar care ne influenteaza comportamentul si ne conduc, in acesti Dinu Paturica fara limite care, in loc sa moara, se inmultesc pentru ca ei tot fac, natural sau spiritual, pui. Aici trebuie lucrat. Si nu se poate. Doar timpul si moartea ( a lor sau a noastra) ne mai pot scapa de ei. Asa ca mi-am dat seama ca nu putem “ lucra decat la noi”, ca sa ne salvam pe cont propriu, fiecare. Pare inutil, dar nu e. Pare greu, dar…nimic nu ma impiedica sa incerc.

Pentru ca sunt libera.

M-am gasit asadar prinsa intre multe nedumeriri si dileme. Inca mai sunt si nu cred ca-mi mai trece. Exista putine certitudini in viata asta pamanteasca. Au mai ramas totusi cateva.

Asa ca am reinceput sa ma sprijin pe ele ( iubirea, gandirea, bunatatea, onestitatea, imaginatia, curajul, ingerii si dumnezeirea) si sa le caut. Pentru ca ma simteam complet dezmostenita de certitudinile si valorile astea perene. Pana si de ele incepusem sa ma indoiesc.

Dupa cercetari mai atente, am rasuflat usurata si nu m-am mai indoit. Inca exista- iubire, inteligenta, bunatate, onestitate, curaj si imaginatie adica. Sunt mai rare si umbrite de celelalte rele. Dar n-au murit. Sunt doar prea discrete. Trebuie deci cautate cu lumanarea si recultivate . Adevarul e ca toate certitudinile si valorile morale bune au suferit o marsava tradare nationala. Un abandon sever. Dar eu m-am hotarat sa nu le abandonez.

Pentru ca sunt libera sa nu le abandonez.

Cata vreme sunt acolo sau bantuie printre noi , pot fi redescoperite si revalorizate. Asta incerc, cu mijloace firave si modeste . Sa le cresc cota de piata si pretul. Si pe masura ce tot incerc, ma indoiesc si mai mult ca se poate. Tousi – imi zic – daca unul din zece oameni ma crede, doar 5 minute pe zi, e bine. Avem o sansa. Eu asa vreau sa cred.

Pentru ca sunt libera sa cred.

Ce ar trebui insa sa faca cei care sunt de acord cu mine e ca, la randul lor, sa faca un efort de a-i convinge pe ceilalti sau sa le reaminteasca partea buna din ei si din noi. N-ar trebui sa ramana pasivi. Totusi, semenii mei, chiar si cei buni, sunt multi, comatosi si tristi. Numai cu perseverenta, rabdare si efort se poate trezi si insenina atata popor de lume. Si cu credinta ca se poate. Aici si eu am serioase indoieli. Si ma indoiesc.

Pentru ca sunt libera sa ma indoiesc.

Am dubii cu privire la renasterea spirituala a miezului nostru bun. Pentru ca nu vad mai deloc imprejur prezenta constiinta libertatii noastre si dorinta de a o trezi . Cata vreme oamenii nu vor fi liberi in capul lor si constienti de cate minunatii pot face cu libertatea asta, vor ramane vesnic dependenti si asistati de un stat si de o societate bolnava, aroganta si dispretuitoare fata de nevoile lor .

Nu-i usor sa-i convingi pe oameni ca sunt liberi intr-o tara condusa si acaparata de ciocoi vechi si noi.

Insa se poate incerca. Cu pretul de a nu reusi. Putini isi asuma riscul . Toata lumea vrea succese rasunatoare si miracole. Sau garantii. Si eu vreau. Dar a trebuit sa renunt la ele. A ramas sa ma bazez doar pe intuitiile si credintele mele. Putine. Din ele imi vine puterea de a suporta si depasi orice esec.

Doar ca puterile mele sunt firave si ma mai lasa. Cand ma lasa, iar incep sa ma indoiesc. Atunci imi trebuie ajutor si il caut.

Pentru ca sunt libera sa caut si sa cer ajutor.

 Si ajutorul vine fie de la certitudinile mele, fie de la ale altora.

 Una dintre certitudinile pe care ma sprijin nu doar azi, ci cam in fiecare zi, e asta:

Oricat de nelalocul meu m-as simti ( pentru ca ma simt) in lumea noastra romaneasca, bolnava si destramata, nu uit ca lumea e larga, inca prea putin populata si pentru toti se gaseste un loc sub soare. Locul potrivit.

Inca nu stiu daca imi voi lua lumea-n cap sau voi ramane, dar ma linisteste enorm gandul si certitudinea ca pot, cumva, candva, sa o fac, pentru ca sunt libera!

 CERTITUDINEA ASTA SE CHEAMA LIBERTATEA DE A CIRCULA PRIN LUME SI ACUM 21 DE ANI NU O AVEAM.

Pentru cei care nu erau nascuti in 89, sau care erau, dar au uitat, tin sa le readuc la cunostinta:

Pana in 1989 cetatenii Republicii Socialiste Romania nu aveau dreptul ( decat prin exceptie si daca erau nomenclaturisti sau diplomati) la pasaport. Puteau pleca cel mult in excursii organizate, cu ghid, cu un fel de pasaport colectiv, si numai in tarile comunist/socialiste. Iar in tarile vestice puteau pleca numai cu cerere aprobata de Ministerul de interne si de externe , dupa interviuri repetate cu tot felul de securisti.  Si doar o data la doi ani. Sau…daca nu vroia securistul ministerului…niciodata.

Acum pot avea in cateva zile ce fel de pasaport vreau eu. Pana in 1989 nu puteam decat cel mult sa o rog pe mama sa facem o excursie duminicala la aeroportul Otopeni ( chiar o faceam uneori si era ca un fel de sarbatoare) ca sa privesc prin geamuri,dinautrul gratiilor tarii mele ca o puscarie mare, cate un avion ( rar) cum decoleaza si zboara spre lumea larga.

Acum, daca vreau, pot sa zbor si eu. E un drept pe care ni l-au castigat altii in decembrie ’89, murind. Ei sunt demult in pamant. Nu mai au nici un loc direct sub soare.

Noi il avem. Sa fim recunoscatori.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: