Ioana Hincu

Aspecte duioase ale alimentației tradiționale românești

In intre ras si plans on Octombrie 31, 2011 at 7:50 pm

Cum spuneam și altă dată, în țara noastră trebuie să fii tare ca piatra și iute ca săgeata ca să rezolvi ceva, pentru că altfel se soluționează la anua€™ și la mulți ani! În plus trebuie să fii vigilent dacă vrei să rămâi în viață.  Și pregătit să ucizi oricând, ca să nu fii ucis. Exact că Bruce Willis în Die Hard. Glumesc. Oarecum….

Există totuși unele situații care nu impun decât circumspecție moderată și o abordare fermă, dar blândă.  Pentru că sunt duioase.

Deși sunt teribil de deconcertante, astfel de situații nu necesită  violență  pentru rezolvare. Nu-i totdeauna cazul să te agiți ca diavolul tasmanian și să faci scandal ca să obții ce vrei. Și dacă mai ai și puțin umor, îți pot face ziua mai simpatică.

Exemplu:

Recent, într-un restaurant din centrul capitalei, la parterul unei clădiri pretențioase de birouri, am dat peste un chelner absolut antologic. Eram grăbită. Îi spun că vreau ceva ușor de mâncare și că n-am timp să mă uit pe meniu. Greșit! În aspectele importante ale vieții ( cum ar fi nutriția și sănătatea) nu te lași pe mână oricui.

Individul –  debună credință altfel –  îmi recomanda călduros și îmi și aduce foarte repede specialitatea casei: sote de ficăței … mai râncezi și mai înecați în grăsime și ceapă prăjită decât o criză de colecist. Numai cât arunc mâncării o privire și devin circumspectă.  Ceapa prăjită e peste puterea mea de digerare, iar aspectul „€œcreatiei culinare” e cel puțin dubios. Mă tem pentru sănătatea mea.

Îi împărtășesc omului  teama ( groaza mai degrabă) de greața care m-ar putea cuprinde dacă aș consuma așa ceva. Face o figură indignată și mă asigură că el mănâncă des ficățeii ăștia și că e felul lui preferat de mâncare. Pare sincer. Poate că de aia tenul îi bate puțin în pământiu  – verzui.  În fine, ca să nu-l refuz fără să gust, apuc tacâmurile, le înfig cu curaj în mâncare, iau prima înghițitură și … conform antrenamentului mioritic bine însușit ( dacă faci concesii, te mănâncă de viu) îmi vine să mă întorc și să-l pocnesc pe loc. Chiar înainte de a-i cere un Colebil, un ceai de sunătoare (ambele previn cu succes crizele de colecist) și alt fel de mâncare, mai puțin otrăvitor! Însă  nu pot, pentru că se apleacă spre mine cu o privire complice și îndatoritoare și mă întreabă încetișor:

– Ei? Cum e? Au valoare ficățeii ?

Închei  citatul, care mi se pare de neuitat. Auzi dumneata: “au valoare  ficățeii. ”….  Nu mai pot domnule să-i fac nimic! Mă podidește râsul, evit cu greu să mă înec, și îl iert, că n-am încotro.  Cum să mă supăr eu pe unul care, deși pare a avea circa o sută cincizeci de ani, din care peste o sută în breasla ospătărească, a rezistat atâta vreme consumând această mostră de mâncare greșită și înecată în ceapă și grăsime ucigătoare?! Și nu numai că n-a murit și n-a chemat salvarea, dar o venerează sincer din ochi, aproape cu evlavie. În plus îmi mai dă și o asemenea replică! “Au valoare  ficățeii …”

Ăsta trebuie împăiat și păstrat la muzeul Antipa, ca un exemplu de perfectă selecție naturală și rezistență la cutuma culinara românească.  Tare ca piatra omul! În plus replica mi s-a părut de Caragiale.

Sigur că, delicat și fără să-l tulbur,  după ce mi-am înghițit cu greu râsul, i-am spus cu frumosul că am naturelul simțitor și mâncarea are prea multă grăsime, așa că eu chiar vreau ceva mai ușor, ca să nu mor. Dezamăgit, privindu-mă cu oarecare compasiune, dar fidel tradițiilor românești și convingerilor lui culinare, mi-a recomandat o omletă cu șuncă, ciuperci și garnitură de cartofi țărănești ( tot cu ceapă prăjită/călită se fac și ăștia). Mâncare ușoară! Omul e unic, ce mai. .. Iar m-a lăsat fără cuvinte pentru cel puțin 10 secunde.

Greu  l-am convins până la urmă să-mi aducă o salată cu carne, fără maioneză sau alte sosuri „€œsănătoase și ușoare ” și cu multe frunze ( rucola, salată verde, etc) înainte să mă înec în lacrimi de râs. Descurajat și sincer necăjit, dar profesionist până la capăt și fără să comenteze suplimentar, mi-a adus-o.

Ei , cum era să mă mai supăr? Educație alimentară n-am nici timp, nici autoritate profesională să-i fac. Oricum, la vârsta și convingerile lui și ale bucătarului, n-aș fi avut succes. Iar scandal după tipic am să fac altădată și în altă parte. Aici recunosc că m-am înduioșat și până la urmă tot cum am vrut eu și fără nervi am rezolvat.  Semn că uneori se poate 🙂 Curaj !

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: