Ioana Hincu

Archive for Noiembrie 2011|Monthly archive page

Instalatorul. Solutii matrimoniale de criza.

In intre ras si plans on Noiembrie 27, 2011 at 3:18 am

Vremurile sunt tulburi, asa ca dincolo de convingerile mele, avand in vedere si criza, pentru cine vrea sa se marite cu un om serios si care nu va saraci niciodata, dupa indelungi chibzuinte, cred ca am gasit solutia:

Fetelor, va trebuie un instalator!

Da. Nu radeti. Sau, in fine, radeti, ca asta ne-a mai ramas. Oamenii de afaceri ( hai, ca multe viseaza la unul) oricat de bogati, sunt plicticosi, demiurgici, atoatestiutori, nervosi, sedentari si tocmai de aia ajung repede ori chei ori destul de grasi. Chirurgii si ginecologii sunt afemeiati, fac garzi multe si vin acasa cu ochii scosi. Avocatii sunt fustangii, superficiali si mincinosi. Poetii sunt baieti buni si sensibili, dar trebuie intretinuti. Bancherii sunt deprimanti – vorbesc in cimilituri de neinteles si statistici. Contabilii ( cei harnici) si consultantii financiari sunt categoria socio-profesionala cu cea mai mare incidenta de depresie si predispozitie la drog si suicid – pentru ca ori fura de sting, ori sunt corecti si gandesc in prea multe cifre. Psihologii au inevitabila tendinta de a te psihanaliza tot timpul si sunt enervanti. De la psihiatri nu poti avea asteptari de mare sanatate mintala. Filosofii sunt prea seriosi si “grei”. Stilistii si coafezii buni  sunt cam toti homosexuali. Profesorii sunt foarte prost platiti. Inginerii n-au de lucru in economia noastra.  Politicienii si functionarii publici, daca au bani inseamna ca traiesc din mita si trafic de influenta – deci mai devreme sau mai tarziu vor fi legati ori urmariti si vor avea telefoanele ascultate in permanenta ( de colegii lor care vor sa-i infunde, evident, nu de altcineva) ceea ce rapeste mult din intimitate, pentru ca e destul de greu sa porti o conversatie fireasca daca stii ca nu e in doi, ci in mult mai multe persoane decat cele invitate. Nu e funny. Iar baietasii de bani gata, nu stiu cum sa faca bani, ci doar sa-i cheltuie pe aia pe care i-a facut tata. Ori taticu’ nu e vesnic, si cand moare, hop! o sa va treziti scapatati, o sa va paruiti si-o sa divortati.

Asa ca dragele mele, daca vreti un barbat de nadejde, cu stare si program de lauza, liber ales, luati-va fara ezitare un instalator meserias.

Sa ma explic:

Ieri mi s-a spart o teava. Dupa principiul  “cand iti merge prost, se poate si mai rau” s-a intamplat sa fie chiar conducta principala de apa. Adica sufletu’! apa de baut, de gatit, de spalat pe dinti, etc, ca de facut baie sau dus nici nu putea fi vorba. Si bineinteles, se terminase si apa plata din casa. Toata. Era dis de morning, aveam doua intalniri importante la birou din care una m-ar fi scos din criza financiara pe viata. Le-am amanat, evident, ca nu puteam sa apar asa, nespalata macar pe dinti si pe fatza. Doar era viitorul meu in joc.

In plus, trebuia sa ma pun iute pe treaba: sa gasesti un instalator priceput nu-i usor.

Cu gura uscata, fata impupazata si viitorul ruinat temporar, ma asez pe telefoane.

Domnu’ Marian ( ala pe care-l stiam demult si care te taxeaza la ora mai scump decat un avocat) a plecat definitiv in Germania. Nea Florica – om cu experienta, dar foarte solicitat, zice ca e ocupat toata ziua. Desigur, mintzea. La cum il cunosc, n-are chef sa lucreze mai mult de doua deplasari si 4 ore pe zi. Ca n-are nevoie. Cu isteria bine temperata in voce,  insist pentru a doua zi. E destul de problematic si maine. Nu e sigur ca va avea timp nici atunci.  Fuck! L-as injura scurt si creativ de tot neamul, in sus pe arborele genealigoc pana la mama lui Stefan cel Mare ( e moldovean). Dar inca nu-mi permit, pana nu gasesc altul. Pentru ca perspectiva a mai mult de doua zile fara apa acasa, ma baga in mormant.

Un prieten bun, trecut recent prin chinurile facerii…unei case, ma scoate din rahat: domnu’ Gigi! Ma previne ca e cam scump, dar functioneaza precis si eficient ca spitalul de urgenta. Bineinteles ca accept.

Imi da numarul de telefon si-l sun. Domnu’ Gigi se prezinta in maxim o ora. Are un BMW discret seria 3. E un barbat normal, sprinten,  elastic,  cam intre doua varste, impecabil si profesionist imbracat. Salopeta navy-blue parca-i Armani si miroase bine, nu a hazna. Numai unghia foarte lunga de la degetul mic – cea pentru scobit in ureche – imi confirma Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Vreau butoaaaaneee!

In intre ras si plans on Noiembrie 17, 2011 at 2:44 am

Mult din ce scriu vine dintr-o oarecare deznadejde si e forma mea de lupta cu ea. Deznadejdea de azi e mica si frivola:

Recent a trebuit sa-mi schimb telefonul  mobil. Cel vechi, dadea semne de moarte clinica. Nici nu ma mir: a facut baie in wc (l-am scapat, evident, nu l-am scaldat cu premeditare), i-am facut dupa aia baitza cu apa curata si sapun, l-am desfacut si pus la uscat, l-am scapat pe ciment de nenumarate ori, l-am calcat si cu masina o data (cu automobilul adica; l-am scapat pe geam; ceasul rau), l-am tinut la plaja la 38 de grade (puteai sa faci omleta pe carcasa lui de metal incins), l-am plimbat pe gerurile Bobotezei si prin crivat, l-am tinut deschis aproape tot timpul, l-am folosit multe ceasuri pe zi si…. totusi a rezistat si m-a servit cu loialitate si promptitudine aproape 5 ani. Scump-scump (nerusinat de scump as zice), dar meritoriu micutul. Traiasca Finlanda si Nokia! (parerea mea, desigur).

Dar, iata, i-a venit sorocul pentru obstescul sfarsit. Asa ca l-am schimbat, ca nu se poate trai fara mobil in ziua de azi.

…Cu un iPhone 4, ofertat la un pret foarte bun multumita unui abonament cu atat de multe minute si trafic de date ca n-am sa le pot epuiza niciodata. Buuun. Optimista din fire si deschisa la schimbare imi zic: nu fi toanta, o fi Nokia iubire veche de 12 ani, dar decat sa umbli cu un telefon si cu un iPod in geanta (mai ascult uneori muzica in masina si pe strada), mai bine le ai pe amandoua intr-unul. Si asa are multe kilograme poseta.

Pun deci mana pe noua jucarie, o inspectez indeaproape (sunt curioasa si invat repede), aflu tot ce-mi trebuie, regret cateva optiuni lipsa din meniu (prin comparatie cu Nokia), mi se rupe sufletul putin, pentru ca imi faceau viata mai usoara , dar nu ma vaicaresc (decat ca din gura de sarpe la cativa amici) si ma pun pe folosit dracia.

Toate bune si frumoase, pana la raspuns/trimis sms-uri sau mesaje pe internet. Va spun drept: cu degetelele mele fine sau cu creionasul special, oricum ar fi, chestia asta e o proba de curaj, responsabilitate literara, si cere nervi de otel. Si timp!!!! Altfel scrisul pe touchscreen degenereaza intr-o pasareasca/klingona cu aspecte pe cat de dramatice, pe atat de ilare.

Bunaoara, grabindu-ma sa raspund unei persoane care imi cerea adresa si codul postal ca sa imi trimita prin curier niste documente, m-am scremut vreo 10 minute sa scriu, sterg si nimeresc cele 6 cuvinte si 10 cifre corecte, ca nu-mi permiteam sa ajunga plicul in zona crepusculara sau la vreun vecin (vecinii sunt curiosi din fire la noi in tara si sigur n-au idee ca violarea secretului corespondentei e infractiune). Asta cu durata scrierii poate n-ar fi fost o problema (daca nu ma grabeam), insa pana am terminat de scris, mi-a crescut tensiunea (desi am tensiunea mica), mi s-a impupazat vederea (altfel buna fara ochelari). Plus mi-au trecut prin cap niste ganduri salbatice si niste orgii sangeroase cu Steve Jobs – Apple (responsabil pentru raspandirea masiva a tehnologiei touchscreen la telefoanele mobile), de mi-e frica si rusine sa le povestesc. Unele degenerau in carnagii (ma gandeam si la consiliul de administratie si la actionarii respectivei companii).  Cele mai multe ganduri insa erau pur si simplu de 112 si camasa de forta. Daca aveam un Distonocalm, il luam.

Nu e bine. Nu-i sanatoasa tehnologia asta pentru oamenii care au treaba si nu se joaca pe telefon, in schimb trebuie sa-l foloseasca repede si cu responsabilitate. Grea incercare pentru sanatate.

Totusi, folosirea tehnologiei touchscreen are si aspecte comice.

Spre exemplu, am vazut deunazi pe strada un tanar care scria un mesaj pe un telefon similar. Si umbland el asa, ca o stafie concentrata, cu ambele maini ocupate ( nu poti sa scrii pe dracie fara sa folosesti ambele membre superioare) a pupat delicat un stalp de iluminat. A fost iubire la prima vedere, s-a lasat cu un cucui si de emotie a scapat si telefonul pe asfalt. Noroc ca mergea incet ( din cauza concentrarii extreme), ca altfel isi spargea capul, saracu’. Eu nu m-am putut abtine, si Citește restul acestei intrări »

Intrebari gresite. Oameni cu sens.

In Solutii on Noiembrie 13, 2011 at 12:32 am

Sunt intrebata des, in te miri ce context nepotrivit, daca cred in Dumnezeu.

Ezit intotdeauna daca sa raspund sau nu, pentru ca daca spun adevarul se creeaza confuzia ca as merge la biserica, si asta ar fi o minciuna, pentru ca nu merg. Intru rar in biserici si numai daca sunt goale si e liniste, pentru ca doar asa pot sa ma reculeg. Desi cred in Dumnezeu ( si cred in fiecare clipa a vietii mele, chiar si cand sunt suparata pe El), mi se pare ca atunci cand intr-o biserica se strange lumea si preotimea, EL se sufoca de atata aglomeratie si fuge. De atatea vorbe si ritualuri goale de continut, pana si Creatorul oboseste si merge unde e mai bine chemat si adapostit. In biserica e prea mult „zgomot” ca sa gasesc comunicarea cu tainele mele si cu cele mai adanci.

In plus, ezitarea mea vine si din usuratatea cu care imi este adresata intrebarea. Asa, aiurea, de parca ar fi un fapt divers.

Dar e curios ca putina lume si in putine conjuncturi imi pune intrebarea corecta: in ce crezi?

Atunci eu as raspunde repede, pentru ca demult nu-mi mai trebuie sa ma gandesc la asta: in oameni, in ingeri si in Dumnezeu. Asta e lantul trofic al credintelor mele. Pe asta ma bazez.

Tare n-as vrea sa fi avut dreptate Andre Malraux cand a spus ca secolul 21 va fi mistic  sau nu va fi deloc. Mistic, nu religios!! Si lumea i-a preluat gresit vorba si a decretat in numele lui ca secolul va fi religios, sau deloc. Si se pare ca, pana acum cel putin, asa e. Nu e doar semantica sterila in diferenta asta. E un adevar foarte adanc si foarte serios.

Dictionarul explicativ al limbii romane zice: mistic= 1. care apartine misticismului, care se refera la misticism. 2. adept al misticismului. 3. care are un inteles ascuns, care ramane neinteles; inexplicabil pe cale rationala; secret, tainic. misticism = 1. credinta in existenta unor forte supranaturale si in posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forte ( prin revelatie, intuitie, extaz) 2. stare de spirit specifica misticului. religie=1. Sistem de credinte(dogme) si de practici ( rituri) privind sentimentul divinitatii, si care ii uneste, in aceeasi comunitate spirituala si morala, pe toti cei care adera la acest sistem; totalitatea institutiilor si organizatiilor corespunzatoare; confesiune, credinta. 2. Disciplina predata in scoala, avand ca scop educarea si intruirea elevilor in spiritul religiei.

Academia dixit! Nu eu.

Asa ca, atenta nu doar la ce zicea Malraux, dar si la semantica indelung studiata de altii ( academicieni) a acestor cuvinte, am observat ca in afara de zgomotul dogmelor inguste, al riturilor, al sistemului si al institutiei – zgomot pe care  recunosc ca nu-l mai inteleg – nu mai am nici o legatura cu religia si cu biserica. Nu mai gasesc nimic mistic si cu sens aici.

Iar tainele? Pai sunt atatea taine pe lumea asta…Biserica, anacronica si cu discurs depasit si diluat, nu mai ajuta pe nimeni sa patrunda si sa se integreze in tainele lumii. In fine, daca o fi avut vreodata intentia sa ajute in sensul asta. Si aici sunt sceptica din moment ce accesul la toate minunatiile din biblioteca Vaticanului e in continuare dramatic restrictionat. Asa crede biserica (si, sa fim seriosi, nu doar cea crestina) ca-i mai bine sa stie doar ea, iar noua sa ne explice cate ceva, asa,  in versiune proprie si ca la prosti, o data la 100 de ani. Ca nu suntem pregatiti.  Ce aroganta! Ce spirit retrograd! Bine ca e pregatita ea! Bietul Isus, el, care a incercat sa ne invete pe toti, mergand din poarta in poarta, adevarurile fundamentale si tainele noastre si ale lumii, cred ca se rasuceste in mormant!

Isus credea in oameni si a incercat sa ne invete sa fim ca el. Din cate se pare, biserica ba!

Isus a fost om. Unul cu totul special si vizionar. Asa ca eu aleg sa cred in el.

Cred in oameni, in ingeri si in Dumnezeu, si in puterea acestui lant trofic de a Citește restul acestei intrări »

Eu sunt Eva. Unde a disparut Adam?

In spaime on Noiembrie 11, 2011 at 10:25 pm

Barbati care urasc femeile, in loc sa le iubeasca. Femei care nu-si gasesc rostul. Asa arata lumea de azi. De unde vine greseala oare?…Nu stiu. Dar pentru ca ma sperie, ma gandesc.

Acum trei mii de ani, in Orientul apropiat de noi, niste scribi harnici si patrunsi de responsabilitate fata de semenii lor ( sau poate doar plictisiti?), au cules din eternele povesti ale oamenilor niste intelesuri adanci si le-au asternut pe hartie. In fine, hartie in sens metaforic, pentru ca hartia a fost inventata mult mai tarziu ( pe la anul 105 d.H.). Intai cartea s-a numit Tanakh (in iudaism). Mai apoi Biblie ( in crestinism).

De atunci incoace oamenii, orbi sau prosti, au interpretat-o in fel si chip. La un moment dat mai multi barbati ( presupusi intelepti) au hotarat ca reprezinta mesajul lui Dumnezeu catre noi prin cuvant. E putina aroganta in asta. Biblia e o suma de povesti si invataminte omenesti. Iar daca e parte din mesajul divinitatii, fara sa fie o blasfemie( n-as vrea sa fiu gresit inteleasa), eu cred ca e timpul sa se rescrie. Macar pe alocuri, acolo unde mesajul a fost gresit consemnat si raspandit.

Ori poate ca doar a fost scris de un barbat care nu iubea nici viata, nici femeia, nici pe el insusi, era destul de lenes si nu prea inteligent. Ma refer aici strict la inceputul Bibliei: facerea lumii , respectiv caderea in pacatul originar. Sa ma explic:

Fara sa intru in detalii, povestea cu pricina ne spune, faptic si pe scurt ca, in timp ce Adam se plimba sau poate ca tragea un pui de somn postprandial prin gradina Domnului ( nu suntem informati), la umbra vreunui  tufis paradisiac , Eva, mai comunicativa si probabil plictisita de atata dolce farniente, are o conversatie incitanta cu sarpele ( simbolul primordial al vietii si echilibrului in filosofia orientala). Eva a intrat in vorba inaintea lui Adam pentru ca Eva a fost creata mai vorbareata ( studiile psihologilor au demonstrat ca nevoia de comunicare verbala a femeii e, in medie, de cca 11.000 cuvinte pe zi, a barbatului de 7-8000).

Sarpele ii explica ce-i cu marul intelepciunii si cunoasterii. Evei i se pare necesara si ademenitoare cunoasterea,  mai ales puterea de a distinge intre bine si rau. Asa ca merge in mijlocul gradinii si musca din mar. Dupa care ii da si lui Adam, care musca si el,  receptiv. Si uite asa li se trezeste mintea si constiinta de sine. De unde cica ar veni furia lui Dumnezeu si, drept pedeapsa, alungarea noastra din rai,chinurile facerii copiilor, ale dorului de barbatul iubit, dominarea femeii de catre barbat, truda barbatului pentru a-si hrani familia, plus inteligenta, cunoasterea si liberul arbitru. Cica astea ar fi pedepse.

Nu, serios, nu vi se pare ceva in neregula aici?

E o pedeapsa divina sau un cadou sa ai minte, sa fii curios si sa inveti multe, inclusiv sa faci singur distinctia intre bine si rau? E o pedeapsa sau o onoare si o dovada a puterii si autonomiei  tale sa fii capabil ca, prin efortul tau personal sa  te hranesti pe tine, pe femeia si pe familia ta si sa ai grija de ele, daca esti barbat? E o pedeapsa sa faci copii, daca esti femeie? E o pedeapsa sa-ti iubesti barbatul si din iubire, cu intelegere, recunostinta si duiosie sa i te supui, daca e bun, la fel de destept ca tine ( ca doar ati muscat amandoi din mar) si protectorul tau?

Eu zic ca nu. Si ca povestea alungarii din rai nu e doar pe alocuri gresit scrisa, dar si gresit inteleasa. Zic ca toate lucrurile astea minunate si importante cu care chiar de Creator am fost inzestrati ( iubirea, gandirea, puterea de munca si de creatie, autonomia omului, grija barbatului fata de femeie si a femeii fata de barbat) vin cu un pret. Si pretul e efortul pe care trebuie sa-l depunem ca sa fim si sa devenim pana murim mai mult si mai buni decat ne-am nascut. Mai aproape de Creator. Efortul de a ne desavarsi.

Si da, exista unele diferente intre Adam si Eva.  Nu in inteligenta mintii sta diferenta. Ci in Citește restul acestei intrări »

Taurasul Ferdinand. Armistitiu sau razboi?

In Dubii on Noiembrie 11, 2011 at 12:38 am

Imi vine sa rad inainte de a ma asterne pe scris. Desi sunt o fiinta in general pasnica, toata viata mea de pana acum, daca ma gandesc bine, e agatata undeva intre armistitiu si razboi. Cu mine, cu contradictiile mele, cu ce ma-nconjoara, cu alegerile mari si mici pe care le tot fac . Ce sa accept? La ce sa renunt?

Azi ma gandesc la razboiul continuu dintre nou si vechi. Multa lume se lamenteaza ca apar prea repede prea multe lucruri noi. Chiar si eu cateodata. Ca obiectele ne invadeaza viata. Ca suntem supusi unui bombardament nemilos de informatie din care nu mai stim ce sa selectam. Ca nu mai facem fata la alegerile prea multe si de tot felul pe care trebuie sa le facem, pusi in fata valului schimbarilor si progresului tehnic. Ca ne ucide consumismul.

Mie imi vine sa rad pentru ca inapoi la comuna primitiva ne putem intoarce oricand. De unde atata frica si atata groaza? Pana la urma totul se reduce la alegeri si depinde doar de noi.

Imi vine sa rad pentru ca scriu plimbandu-ma de colo colo cu un laptop dupa mine, care in paralel mai face alte 5 sau 20 de lucruri deodata, sunt inconjurata de tot felul de gadgeturi si instalatii noi ( instalatii audio, video, de tiparit) la care il pot conecta ca sa  imi culeaga si redea in intervale de ordinul minutelor tot felul de informatii si minunatii ( muzica, filme , carti digitale, fotografii) intr-un fel atat de fidel si de spectaculos la care parintii nostri ( nu bunicii !) nici nu visau. Si in mijlocul balamucului asta digital si electronic, eu visez uneori la tihna lucrurilor vechi. Ce sa fac? Sigur ca visez. De ce sa nu visez? Visele si imaginatia sunt libere si imi apartin in exclusivitate.

Imi vine sa rad ( si chiar rad) pentru ca, in mod  paradoxal, chiar si lucrurile vechi , perene si frumoase, le culeg si le savurez la fel de des ca pe cele noi prin toate firele, cablurile, ecranele , antenele si cutiile astea mari sau mici, care mi se par de-a dreptul magice. Nu trebuie sa merg cu camila pana la biblioteca din Alexandria ca sa-l citesc pe papirus pe Aristotel. E la o aruncatura de buton, contra unui pret modic, intr-o biblioteca digitala.

Imi vine sa rad pentru ca merg prin parc, miros flori ca taurasul Ferdinand, si in urechi am doua casti micute legate la o cutiuta de nici 200 de grame, care e si telefon, si terminal de internet, si din care iese o muzica divina de acum 250 de ani; si peste 5 minute o pot schimba cu una de ieri. Nu trebuie sa fiu regina sau o aristocrata putred de bogata ca sa-l tocmesc pe Bach sau pe Mozart sa-mi cante pe seara la castel. Nici nu trebuie sa bat drumul pana la Londra , New York sau orice alt loc unde se produce muzica noua si buna in draci ca sa mi-o cumpar si sa-i angajez pe menestreli. Trebuie doar sa o caut si sa o comand pe Amazon si-mi vine acasa.

Imi vine sa rad pentru ca n-as renunta pentru nimic in lume la toate gadgeturile astea, dupa cum n-as renunta nici la masina de spalat care a ajuns sa ma invete ea pe mine cum se spala rufele – pentru ca se opune clipocind din beculete si scotand tot felul de sunete de protest cand gresesc. Si spala in timp ce eu dorm sau plec de acasa. E de incredere.

Sigur ca totusi nu-mi vine sa ma desprind si sa renunt nici la tihna si obiceiurile lucrurilor vechi. Dar astea imi sunt la indemana tot timpul. Nimeni nu ma impiedica sa-mi iau bocceluta si sa plec pe munte sau in salbaticie cateodata. Nimeni nu ma impiedica sa citesc carti, sa cant la pian sau sa scriu scrisori.

Sigur ca, desi pot face toate lucrurile astea cand simt nevoia, totusi mai uit. Si eu ma simt deseori prinsa la mijloc intre nou si vechi si nu mai stiu ce sa aleg: sa stau pe loc sau sa ma las purtata de val? Sigur ca si eu am contradictiile si razboiul meu permanent. Ehei… si cate alte razboaie cu mine insami mai am…Asta e doar unul mic.

Si totusi imi vine sa rad.

Am senzatia ca permanent  in capul meu se bat cate un inger  cu cate un dracusor. Constiinta cea buna cu cea rea. Demonul mic ( curiozitatea si setea de nou de data asta) ma ademeneste si ma tenteaza, ingerul ( constiinta mea cea buna) ii da periodic una in cap si Citește restul acestei intrări »

Sexul îngerilor

In Solutii on Noiembrie 9, 2011 at 7:20 pm

 Trageți aer în piept, așezați-vă și citiți pe îndelete. (Eu așa am făcut.) E foarte scurt și merită. Cu o precizare prealabilă: în limba spaniolă „€œangel” înseamnă înger; Angel și Angela de acolo vin; un joc intraductibil de cuvinte pe care însă n-aș fi vrut să îl ratați.

SEXUL ÎNGERILOR de MARIO BENEDETTI
 
Una dintre cele mai lamentabile carențe de care au suferit bărbații și femeile din toate epocile e legată de sexul îngerilor. Informația, niciodată confirmată, că îngerii nu fac dragoste, poate înseamnă că nu o fac în aceeași manieră cu muritorii.
 
Altă versiune, nici ea confirmată, dar mai verosimilă, sugerează că, deși îngerii nu fac dragoste cu trupurile lor ( pentru simplul fapt că acestea le lipsesc), o fac în schimb cu cuvinte, și anume, cu cele potrivite.
 
Astfel, de fiecare dată când Angel și Angela se întâlnesc la răscrucea a două transparențe, încep prin a se privi, a se seduce și a se ademeni prin intermediul schimbului de priviri care, desigur, sunt angelice.
 
Și dacă Angel, ca să aprindă focul, spune: „Sămânța”, Angela, ca să îl întețească, zice:  „Brazdă”. El spune: „Avalanșă ”  și ea, tandru: „€œAbis”. Cuvintele se încrucișează, vertiginoase, ca meteoriții sau mângâietoare ca fulgii.

Angel spune: „€œLemn”. Și Angela:” Peșteră ”.

Fâlfâie pe acolo din aripi un Înger Păzitor, misogin și tăcut, și un Înger al Morții, văduv și tenebros. Dar perechea erotică nu se întrerupe, continuă să-și silabisească dragostea.

El spune: „€œIzvor”. Ea spune: „€œBazin”.

Silabele se impregnează de rouă și, pe ici pe colo, circulă aerul și așteptarea lui.

Angel spune: „€œSabie”. Și Angela spune, radiantă: „€œ Rană ”. El spune: €” Zdrăngănit ”. Ea spune: „€œ Alarmă ”.

Și în momentul exact al orgasmului ultrateluric, norii cirus și cumulus, stratus și nimbus, se înfioară, tremură, explodează și dragostea îngerilor plouă copios peste lume.

Eu nu știu ce consuma răposatul Benedetti când scria(  alcool, mescalină, marijuana, iubire – și iubirea poate fi un drog și poate da dependența) , dar trebuie să recunosc că e de necontrazis 🙂 Pe mine uneori mă lasă  atârnată așa… Dacă m-ar fi rugat cineva în genunchi să descriu atracția sexuală perfectă, pamânteana sau îngerească, n-aș fi știut cum. Dar așa aș fi vrut să-mi iasă. Apropiere naturală, silabisită, până la uniune desăvârșită.

Mario Benedetti iubea oamenii. Iubea și vorbele, și le știa exact greutatea. Tactica și strategia lor, nu doar pe a iubirii. Așa că le-a alocat-o corect. Iar in scrierea asta scurtă, cine știe, poate că a vrut să le respectăm mai mult. Căci dragostea nu-i toată gesturi și tăceri; stă și-n cuvintele potrivite. Poate așa, citindu-l pe Benedetti,  învățăm s-o silabisim corect. Citind despre sexul ingerilor …

Vedeți? Așa lucrează îngerii câteodată: îi întind cuiva, unui înger de-al meu, personal,  un poem simplu și frumos pe un semn de carte ( Tactica și strategia iubirii, postarea anterioară ) ,  îi dau un ghiont să mi-l dea, mie să-l traduc și să-l împărtășesc la lume, apoi lumii să-mi returneze, în semn de mulțumire, o carte  de-a lui Benedetti ( alt înger)  și un link de ascultat povești pentru oameni mari în spaniolă (înca un înger) , să cercetez mai departe si …hop! să mă-mpiedic de sexul îngeresc.  Nu trebuie decât puțină curiozitate. Dacă ceri, până la urmă primești.

Acum mă credeți când vă spun că lumea funcționează mai subtil decât pare, pe bază de îngeri diverși? Ar trebui să fim mai atenți…

Dacă nici de data asta nu v-am convins, înseamnă că-mi lipsește ceva. Nu mă pricep. În fine. Nu-mi rămâne decât să mai încerc altfel și altădată …

Tactica si strategia iubirii

In Solutii on Noiembrie 9, 2011 at 6:05 pm

Nu pricep și mi se pare de neînțeles, pe ce lume trăiesc editurile și traducatorii noștri.

Mario Benedetti ( cu care de curând a€œ am făcut  cunoștință ) nu se traduce și publică la noi.  Uruguayan, jurnalist, scriitor, poet și dramaturg prolific, decedat în 2009. Ca să-mi înțelegeți frustrarea și nedumerirea, vă dăruiesc mai jos trei cuvinte de-ale lui. Și în postul următor alte câteva ( proză).

Mie poemul de mai jos mi l-a oferit un fel de înger păzitor al sufletului meu, care a dat peste el pe un semn de carte, lângă o pisică ( desenată) care îl păzea tacticos. În spaniolă, desigur – și pazitul, și poemul – căci la noi nu se traduce, cum spuneam. Eu cred că merită răspândit, așa că l-am tradus repede .

Trebuie să-l împărtășesc la lume, nu mă pot opri, pentru că e important: așa cred eu ( chiar cred) că  trebuie să fie iubirea. De fapt, cea bună, adevărată, chiar așa e…

TACTICĂ ȘI STRATEGIE 

(MARIO BENEDETTI 1920-2009)

Tactica mea este

Să te privesc

 Să învăț cum ești

Să te iubesc cum ești.

Tactica mea este

Să-ți vorbesc
 
 Să te ascult
 
 Să construiesc din cuvinte
 
 O punte indestructibilă.

Tactica mea este
 
 Să rămân în amintirea ta
 
 Nu știu cum nici
 
 Sub ce pretext
 
 Dar să rămân în tine.

 Tactica mea este
 
 Să fiu sincer
 
 Și să știu că ești sinceră
 
 Și că nu ne vindem
 
 Simulacre
 
 Pentru ca între noi
 
 Să nu fie cortină
 
 Nici abisuri.

 Strategia mea e
 
 În schimb
 
 Mai profundă și mai simplă.
 
 Strategia mea e
 
 Ca într-o zi oarecare
 
 Nu știu cum și nici
 
 Sub ce pretext
 
 În sfârșit
 
 Să ai nevoie de mine.

 Ei? Ce spuneți? Sau mai bine zis: mai rămâne ceva de spus?

Scrisoarea pierduta

In Nostalgii on Noiembrie 7, 2011 at 10:43 pm

Nu. Nu la Caragiale ma gandeam acum si la scrisoarea lui pierduta. Ci la scrisori in general. La faptul ca nu se mai scriu. La faptul ca eu rareori mai primesc.

Si ce daca? ar zice unii. Am telefon, telefon mobil si internet. Ce-mi mai trebuie?

Mie…imi trebuie. In viata asta grabita si neasezata, inca mai astept si mi-e dor sa mai primesc si sa mai scriu scrisori.

Omul cand scrie o scrisoare se aduna. Sta locului. Si parca si timpul se aseaza si se domoleste putin in jurul lui. Cand primeste si citeste o scrisoare la fel. O scrisoare mi se pare cel mai priceput fel de a opri timpul si de a garanta eternitatea gandurilor si a sentimentelor impregnate in randurile ei.

Oare de ce nu mai scriem scrisori?

Gandurile sunt prea iuti si sentimentele prea usoare ca sa atarne suficient in balanta realitatii si a cuvintelor rostite . Multe poate ca nu merita nici oprite si nici pastrate. E bine sa treaca la fel de repede cum au venit. Si totusi, unele trebuie agatate undeva, cumva, in ceva, intr-un cui,  pe o margine de hartie, ca sa nu se piarda. Pentru ca au masa critica. E important sa le daruim si impartasim nu doar pe moment. Trebuie consemnate, ca sa ne putem intoarce la ele, pentru ca  sunt fractiuni necesare din ceilalti si din noi.

Pentru gandurile astea, intime si personale, dar cu oarecare greutate, omul, intelept, a creat stilul epistolar. Pentru eternizarea mintii si sufletului nostru impotriva dispretului cu care le trateaza timpul si a lipsei de consideratie cu care le tratam noi. Pentru ele ar trebui sa reinvatam sa scriem scrisori: pentru ca sfideaza timpul si ne memoreaza si rememoreaza fidel chiar pe noi.

Dar nu-i asta singurul motiv pentru care mi-e dor de o scrisoare si de experienta ei.

Scrisorile imi plac pentru ca se construiesc in liniste si cu rabdare. Cu responsabilitate si cu ritual. Nimeni nu scrie scrisori alergand, sprijinind ziduri , pe strada, in picioare sau facand o mie de alte lucruri in acelasi timp. Pentru asta s-a inventat telefonul.

Pentru scrisori trebuie timp potrivit si o anumita stare. Scrisorile impun reculegere si concentrare. Disciplina sufleteasca si discernamant. Oricine a scris vreodata o scrisoare stie ce spun.

In plus scrisorile nu se scriu degeaba. Oamenii vorbesc deseori fara rost. Si fara sa se gandeasca. Fara sa aibe nimic important de spus. Insa nimeni nu scrie o scrisoare degeaba. Daca te pui pe scris, chiar ai ceva de impartasit. Ai ceva de transmis, intim si discret, cuiva.

Mie imi place si imi lipseste ritualul de scris scrisori.

Imi aduc aminte cum se asezau bunicii mei, de obicei dupa amiaza, la birou, ca sa le scrie. Stiam ca acela era momentul in care trebuia sa-i las in pace, sa fiu cuminte si sa fac liniste. Si pentru ca ma fascinau ritualul si misterul ( scrisoarea e o comunicare personala si eu, desi eram curioasa, nu puteam sa citesc ce scriau ei) , ma asezam, intr-un colt, si scriam scrisorele. Pe vremea aia scrisorile mele aveau mai mult destinatie imaginara, pentru ca nu cunosteam prea multa lume; eram doar un pui de om.

Mama mea si acum scrie in mod regulat scrisori.

As scrie si eu. Dar nu prea mai am cui. Acum am internet.

Si totusi Citește restul acestei intrări »

Minte-mă frumos!

In Solutii on Noiembrie 3, 2011 at 11:50 pm

Politica nu-i cea mai onestă meserie din lume. Sigur că ideal ar fi ca tot politicianul să creadă în ce spune și în ce face. Să fie un model de virtute și de devotament pentru comunitate. Dar idealul e greu de atins. Așa că ce-mi doresc eu de la politicieni pornește de la ce este și de la ce se poate. Am o oarecare toleranță pentru relativismul moral în politică . Iată în ce limite:

În politică, peste tot se cam minte.  Important însă e cum, pe cine și în ce scop.
 
Dacă ce spune politicianul, deși nu corespunde convingerilor lui intime. unește și însuflețește un popor întreg și-l ajută să se reconstruiască sau să progreseze pe principii sănătoase și nobile, atunci minciuna  e pioasă și scuzabilă. Chiar necesară. Dacă această minciună, spusă în acest scop, se traduce în fapte și-n politici publice coerente și benefice pentru neam, aș zice că e meritoriu și lăudabil. Asta-i politica: manipulare, seducție în masă și rezultat. Spre deosebire de viața intimă, sinceritatea și propriul ego sunt un lux nepermis și supraestimat. În politică rolul trebuie jucat cu angajament și/sau perfect schizoid. Ca la teatru.

Așa că, in extremis, eu zic așa:

Mie puțin îmi pasă că Ion Iliescu e un model de virtute conjugală. Puțin îmi pasă mie că n-a furat. Nu dau doi bani pe faptul că-n politica lui doar a închis ochii la crime, la jaful național și că nu le-a comis direct și personal. La fel de puțin mă interesează sinceritatea lui și faptul că ne-a dus de râpă din convingere  intimă comunistoida și din devotament autentic pentru o ideologie strâmbă. Ideologia și sinceritățile lui publice au instigat la crimă împotriva progresului și modernizării societății românești. Și au distrus încă o generație și multe vieți. Din partea mea, dacă tot și-a dorit așa de mult puterea, era mult mai bine dacă mă mințea și acționa în consecință, fără să creadă nici un pic în ce spune.

Aș fi preferat să îmi spună că-i place capitalismul și piața liberă; că respectă proprietatea privată obținută legal , oricât de multă și de nerușinat de valoroasă ar fi; că vrea ca românii să fie LIBERI și INEGALI, dar responsabili, fiecare în parte și de bună voie, pentru viețile lor și față de ceilalți. Aș fi vrut să îmi spună că lui NU îi place să fie un despot luminat. Aș fi preferat să nu vrea democrație originală. Preferam să-și înghită la timp ura lui viscerală de băiat sărac și proletar față de monarhie și aristocrație, să zâmbească ipocrit fostului rege de la bun început ( atenție! nu sunt monarhistă, dar mai am puțin și devin) și să facă astfel propagandă și figură frumoasă pe plan internațional pentru țara mea și a lui. Nici cât negru sub unghie nu mă interesează că și-a bătut joc cu sinceritate și cu conștiința curată de un neam întreg. Aș fi vrut să mă mintă frumos, să-și fi încărcat conștiința comsomolista cu o politică publică în care nu crede; fie senin, fie cu Xanax în venă dacă altfel nu putea. Și să o facă în primul rând pentru mine, cetățeanul, nu pentru egoul, ambițiile, vanitatea și cultul personalității lui.

N-am auzit din gura lui în cei 11 ani și 3 mandate de „€œdomnie” nici o minciună bună, însuflețitoare. Dar nici vreun adevăr constructiv sau seducător.

Puțin îmi pasă că Emil Constantinescu era intelectual și cadru universitar. Puțin îmi pasă că a fost sincer când, la final, s-a declarat „€œinvins”. Dacă tot și-a dorit puterea, eu aș fi vrut să mă mintă și să-și vândă sufletul diavolului ca să-și țină în frâu partidul, miniștrii, Citește restul acestei intrări »