Ioana Hincu

Scrisoarea pierduta

In Nostalgii on Noiembrie 7, 2011 at 10:43 pm

Nu. Nu la Caragiale ma gandeam acum si la scrisoarea lui pierduta. Ci la scrisori in general. La faptul ca nu se mai scriu. La faptul ca eu rareori mai primesc.

Si ce daca? ar zice unii. Am telefon, telefon mobil si internet. Ce-mi mai trebuie?

Mie…imi trebuie. In viata asta grabita si neasezata, inca mai astept si mi-e dor sa mai primesc si sa mai scriu scrisori.

Omul cand scrie o scrisoare se aduna. Sta locului. Si parca si timpul se aseaza si se domoleste putin in jurul lui. Cand primeste si citeste o scrisoare la fel. O scrisoare mi se pare cel mai priceput fel de a opri timpul si de a garanta eternitatea gandurilor si a sentimentelor impregnate in randurile ei.

Oare de ce nu mai scriem scrisori?

Gandurile sunt prea iuti si sentimentele prea usoare ca sa atarne suficient in balanta realitatii si a cuvintelor rostite . Multe poate ca nu merita nici oprite si nici pastrate. E bine sa treaca la fel de repede cum au venit. Si totusi, unele trebuie agatate undeva, cumva, in ceva, intr-un cui,  pe o margine de hartie, ca sa nu se piarda. Pentru ca au masa critica. E important sa le daruim si impartasim nu doar pe moment. Trebuie consemnate, ca sa ne putem intoarce la ele, pentru ca  sunt fractiuni necesare din ceilalti si din noi.

Pentru gandurile astea, intime si personale, dar cu oarecare greutate, omul, intelept, a creat stilul epistolar. Pentru eternizarea mintii si sufletului nostru impotriva dispretului cu care le trateaza timpul si a lipsei de consideratie cu care le tratam noi. Pentru ele ar trebui sa reinvatam sa scriem scrisori: pentru ca sfideaza timpul si ne memoreaza si rememoreaza fidel chiar pe noi.

Dar nu-i asta singurul motiv pentru care mi-e dor de o scrisoare si de experienta ei.

Scrisorile imi plac pentru ca se construiesc in liniste si cu rabdare. Cu responsabilitate si cu ritual. Nimeni nu scrie scrisori alergand, sprijinind ziduri , pe strada, in picioare sau facand o mie de alte lucruri in acelasi timp. Pentru asta s-a inventat telefonul.

Pentru scrisori trebuie timp potrivit si o anumita stare. Scrisorile impun reculegere si concentrare. Disciplina sufleteasca si discernamant. Oricine a scris vreodata o scrisoare stie ce spun.

In plus scrisorile nu se scriu degeaba. Oamenii vorbesc deseori fara rost. Si fara sa se gandeasca. Fara sa aibe nimic important de spus. Insa nimeni nu scrie o scrisoare degeaba. Daca te pui pe scris, chiar ai ceva de impartasit. Ai ceva de transmis, intim si discret, cuiva.

Mie imi place si imi lipseste ritualul de scris scrisori.

Imi aduc aminte cum se asezau bunicii mei, de obicei dupa amiaza, la birou, ca sa le scrie. Stiam ca acela era momentul in care trebuia sa-i las in pace, sa fiu cuminte si sa fac liniste. Si pentru ca ma fascinau ritualul si misterul ( scrisoarea e o comunicare personala si eu, desi eram curioasa, nu puteam sa citesc ce scriau ei) , ma asezam, intr-un colt, si scriam scrisorele. Pe vremea aia scrisorile mele aveau mai mult destinatie imaginara, pentru ca nu cunosteam prea multa lume; eram doar un pui de om.

Mama mea si acum scrie in mod regulat scrisori.

As scrie si eu. Dar nu prea mai am cui. Acum am internet.

Si totusi tanjesc uneori dupa ritualul scrisorii:

Intai cauti si alegi hartia si instrumentul de scris. Cu atentie si cu grija, in functie de persoana si personalitatea destinatarului ( pe care l-ai ales deja) si in functie de ce doresti sa ii transmiti. Apoi cauti un loc confortabil si ferit de zgomot. Linistea e indispensabila. Te asezi. Intinzi coala in fata ta si, inevitabil, o vreme iti pui ordine in minte si in suflet. Te gandesti bine. Ce vrei sa-i scrii? Ce merita si vrei sa-i impartasesti? Una dintre povestile tale recente? Povestea altcuiva? O idee? O traire? Un eveniment? Ii spui tot ? Ii ascunzi ceva? Care sa fie mesajul? Mai lasi ceva de povestit pentru alte dati?

Vrei – nu vrei, inainte sa scrii, e imposibil sa nu te gandesti o vreme. Pentru ca o scrisoare e o poveste. Si povestile se povestesc pe indelete la gura sobei si la fel se si scriu: incet. Alegi cuminte fiecare cuvant in parte, cu responsabilitatea aceluia care stie si isi imagineaza cum va ajunge povestea la destinatarul ei. Si cu aceeasi responsabilitate alegi si felul in care manuiesti stiloul pe hartie. Pentru ca nu e ca la computer. Daca ai gresit trebuie sa stergi, si e urat. Daca ai scris urat, nu se intelege. E important prin urmare si cum, nu doar ce scrii.

Pana la urma, din ritualul asta vine mai multa grija si seriozitate si fata de gandurile noastre, si  pentru felul in care le comunicam. Vine mai mult respect fata de exprimare, fata de poveste, fata de noi insine, si fata de cel caruia ii scriem si povestim. Mai multa atentie si adecvare in comunicare. Si pentru estetica si frumos. Cred ca si de asta mi-e dor de scrisoare ca mijloc de comunicare. Contine in ea o anumita eleganta discreta, dar implicita, care in vorbele rostite se pierde. Absenta pe care eu o resimt.

Imi mai place ritualul scrisorii si pentru ca nu se incheie odata cu scrisul.

Continua cu gesturi necesare , delicate si indispensabile. Impaturesti hartia egal, simetric, astfel incat sa incapa perfect in plic. Mainile trebuie sa fie curate, pentru ca altfel murdaresti scrisoarea si parca mesajul nu mai e acelasi; se intineaza si el. Cu aceeasi grija strecori hartia pretioasa in plic si, odata cu el, sigilezi inauntru o bucatica din tine, de care te pregatesti sa te desparti. Si parca nu-ti vine. Inainte sa inchizi plicul mai zabovesti putin. Dupa care lipesti timbrul, pui plicul in geanta sau in buzunar si pleci in cautarea unei cutii postale. Cu gandul la drumul lung si misterios pe care punguta fragila si usoara plina de povestile tale il va parcurge pana la destinatar. Iar dupa ce i-ai dat drumul in cutie si ti-ai luat mana de pe ea, parca-ti lipseste. Chiar iti lipseste. E ca o scurta si temporara despartire de cineva drag. Tot ca pe cineva drag, insotesti scrisoarea cu gandul si cu oarecare emotie in continuare, pe drumul ei nevazut. Ajunge sau nu ajunge? Cand? Maine, peste o saptamana? Mai tarziu? Daca se rataceste? Ce ma fac? Nu se poate. Postasii sunt oameni seriosi si responsabili. Totusi, ii atasezi inevitabil si periodic cate un un gand usor ingrijorat. Si tot ca intr-o despartire temporara, rasufli usurat cand afli ca a ajuns.

Si asta imi place mie la scrisoare. Emotia si asteptarea. Falia  in timp si calatoria deopotriva reala si imaginara pe care fragmentul meu de minte si de suflet, odata lansat in cutia postala, le parcurge pana la locul lui de drept. Probabil pentru ca sunt o fiinta calatoare si asta e tot un fel de a calatori. Un fel de a ma trimite pe mine la mare departare , intr-un plic, chiar daca eu, de fapt, raman pe loc. E un pic de vraja aici si de mistic, nu vi se pare?

Si-mi mai place ceva la scrisoare. Misterul. Faptul ca nu voi sti niciodata exact cand va ajunge si nici cum va fi primit mesajul ei. Iubesc felul in care din misterul asta mi se naste libertatea de a-mi imagina fiecare gand, fiecare gest si fiecare sentiment de intampinare. Chiar daca in realitate nu sunt asa cum mi le imaginez eu. Comunicarea directa, verbala sau cea rapida, prin internet, printr-o scurta apasare pe buton, nu-mi ingaduie luxul imaginarului elaborat si asezat incetisor in mintea si in inima mea.

Zica cine ce-o zice, mie mi-e tare dor de scrisori. Poate ca unii nu-mi impartasesc nostalgia. Prefera comunicare rapida, pentru ca e mai spontana. Sincera sa fiu mie nu-mi lipsesc deloc spontaneitatea si comunicarea spontana. Poate pentru ca eu una n-am dus niciodata lipsa de ele si imi trebuie din cand in cand sa ma manifest mai cenzurat si mai asezat. Sau poate pentru ca ceea ce vad si primesc primprejur cu titlu de comunicare spontana e mai degraba o eruptie zgomotoasa si complet negandita de tot felul de prostii si de mesaje fara sens. O fi si asta. Faptul ca m-am cam saturat de atatea stupide “spontaneitati”. Visez la o comunicare mai gandita si mai responsabila.

Dincolo de toate, nu stiu cu precizie din ce cauza, dar mie imi pare rau ca s-a pierdut obiceiul de a scrie scrisori.

Mi-e dor sa le primesc, sa le deschid si sa le citesc. Mi-e dor sa le asez, una peste alta, intr-un sertar de birou. Foarte putine scrisori mai primesc in ultima vreme. Si la fel de putine ( spre regretul meu) mai am cui sa scriu. Doar cateva prietene ( nici un barbat) imi trimit regulat, de pe unde umbla, cate o vedere. As vrea sa stie ca pe toate eu le pastrez si pretuiesc.

Sa scrii scrisori ramane pana la urma un exercitiu de reculegere si de intimitate. De responsabilitate sufleteasca fata de tine si fata de cei care-ti sunt dragi. O binevenita practica intru ordinea sentimentala si spirituala a fiintei omenesti. Si un parcurs parca mai autentic decat celelalte mijloace de comunicare la distanta intre noi.

Sa le primesti, mai ales in ziua de azi, mi se pare o binecuvantare. Si pentru ca e atat de rara, am simtit nevoia sa protestez putin.

Poate ca n-ar trebui. Poate ca n-am ce face: trebuie sa ma supun pentru ca asta-i mersul firesc al lumii si al vietii. Viteza si superficialitate. Mai putina atentie si grija fata de noi.  Sau poate ca dimpotriva, in loc sa ma dau dupa mersul lucrurilor, merita sa ma asez de-a curmezisul, impotriva curentului, si sa ma opun?

Nu stiu.

De asta spun: poate ca ar merita din cand in cand sa stam locului, sa scriem cate o scrisoare cuiva drag sau apropiat si in felul asta sa ne intoarcem putin la noi insine. Cine stie? Poate ca uneori, mersul inainte , fie si numai pentru a capata perspectiva mai adanca, presupune si cate un pas inapoi…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: