Ioana Hincu

Taurasul Ferdinand. Armistitiu sau razboi?

In Dubii on Noiembrie 11, 2011 at 12:38 am

Imi vine sa rad inainte de a ma asterne pe scris. Desi sunt o fiinta in general pasnica, toata viata mea de pana acum, daca ma gandesc bine, e agatata undeva intre armistitiu si razboi. Cu mine, cu contradictiile mele, cu ce ma-nconjoara, cu alegerile mari si mici pe care le tot fac . Ce sa accept? La ce sa renunt?

Azi ma gandesc la razboiul continuu dintre nou si vechi. Multa lume se lamenteaza ca apar prea repede prea multe lucruri noi. Chiar si eu cateodata. Ca obiectele ne invadeaza viata. Ca suntem supusi unui bombardament nemilos de informatie din care nu mai stim ce sa selectam. Ca nu mai facem fata la alegerile prea multe si de tot felul pe care trebuie sa le facem, pusi in fata valului schimbarilor si progresului tehnic. Ca ne ucide consumismul.

Mie imi vine sa rad pentru ca inapoi la comuna primitiva ne putem intoarce oricand. De unde atata frica si atata groaza? Pana la urma totul se reduce la alegeri si depinde doar de noi.

Imi vine sa rad pentru ca scriu plimbandu-ma de colo colo cu un laptop dupa mine, care in paralel mai face alte 5 sau 20 de lucruri deodata, sunt inconjurata de tot felul de gadgeturi si instalatii noi ( instalatii audio, video, de tiparit) la care il pot conecta ca sa  imi culeaga si redea in intervale de ordinul minutelor tot felul de informatii si minunatii ( muzica, filme , carti digitale, fotografii) intr-un fel atat de fidel si de spectaculos la care parintii nostri ( nu bunicii !) nici nu visau. Si in mijlocul balamucului asta digital si electronic, eu visez uneori la tihna lucrurilor vechi. Ce sa fac? Sigur ca visez. De ce sa nu visez? Visele si imaginatia sunt libere si imi apartin in exclusivitate.

Imi vine sa rad ( si chiar rad) pentru ca, in mod  paradoxal, chiar si lucrurile vechi , perene si frumoase, le culeg si le savurez la fel de des ca pe cele noi prin toate firele, cablurile, ecranele , antenele si cutiile astea mari sau mici, care mi se par de-a dreptul magice. Nu trebuie sa merg cu camila pana la biblioteca din Alexandria ca sa-l citesc pe papirus pe Aristotel. E la o aruncatura de buton, contra unui pret modic, intr-o biblioteca digitala.

Imi vine sa rad pentru ca merg prin parc, miros flori ca taurasul Ferdinand, si in urechi am doua casti micute legate la o cutiuta de nici 200 de grame, care e si telefon, si terminal de internet, si din care iese o muzica divina de acum 250 de ani; si peste 5 minute o pot schimba cu una de ieri. Nu trebuie sa fiu regina sau o aristocrata putred de bogata ca sa-l tocmesc pe Bach sau pe Mozart sa-mi cante pe seara la castel. Nici nu trebuie sa bat drumul pana la Londra , New York sau orice alt loc unde se produce muzica noua si buna in draci ca sa mi-o cumpar si sa-i angajez pe menestreli. Trebuie doar sa o caut si sa o comand pe Amazon si-mi vine acasa.

Imi vine sa rad pentru ca n-as renunta pentru nimic in lume la toate gadgeturile astea, dupa cum n-as renunta nici la masina de spalat care a ajuns sa ma invete ea pe mine cum se spala rufele – pentru ca se opune clipocind din beculete si scotand tot felul de sunete de protest cand gresesc. Si spala in timp ce eu dorm sau plec de acasa. E de incredere.

Sigur ca totusi nu-mi vine sa ma desprind si sa renunt nici la tihna si obiceiurile lucrurilor vechi. Dar astea imi sunt la indemana tot timpul. Nimeni nu ma impiedica sa-mi iau bocceluta si sa plec pe munte sau in salbaticie cateodata. Nimeni nu ma impiedica sa citesc carti, sa cant la pian sau sa scriu scrisori.

Sigur ca, desi pot face toate lucrurile astea cand simt nevoia, totusi mai uit. Si eu ma simt deseori prinsa la mijloc intre nou si vechi si nu mai stiu ce sa aleg: sa stau pe loc sau sa ma las purtata de val? Sigur ca si eu am contradictiile si razboiul meu permanent. Ehei… si cate alte razboaie cu mine insami mai am…Asta e doar unul mic.

Si totusi imi vine sa rad.

Am senzatia ca permanent  in capul meu se bat cate un inger  cu cate un dracusor. Constiinta cea buna cu cea rea. Demonul mic ( curiozitatea si setea de nou de data asta) ma ademeneste si ma tenteaza, ingerul ( constiinta mea cea buna) ii da periodic una in cap si pe mine ma lumineaza si ma impinge usor catre ce trebuie sa aleg.

Dar dracusorul n-are astampar. Se fofileaza si castiga deseori, iar eu ma trezesc coplesita de lucruri noi, fascinante,ce-i drept, dar care nu-mi trebuie toate. Wow! Ce ma fac? Pace! Armistitiu! Negociere dibace intre nou si vechi.  Asta trebuie sa fac tot timpul intre ingerii si demonii mei, nu doar intre astia doi. Pare complicat si obositor. Sigur, avand antrenamentul profesiei mele ( in care multe negocieri am de dus si compomisuri de facut), probabil ca ma descurc mai usor decat altii. Totusi nu-i usor. As vrea sa le stiu si sa le fac pe toate. Si ma supar toata vremea ca nu pot.

Of! Grele-s negocierile de pace intre ingeri si demoni. Si cele intre nou si vechi.

Aud ( am citit niste studii si statistici) ca prin lume ( mai ales in Occident), oamenii coplesiti de furia consumismului si de ofertele fara numar si de tot felul, sufera un fel de paralizie mentala si de depresie, pentru ca s-au saturat si nu mai stiu ce sa aleaga. Interesant fenomen. Il inteleg. Daca n-ai destul discernamant sau personalitate ( care e determinanta pentru alegerile tale) si nu esti suficient de flexibil si de adaptabil, demonii progresului tehnic si al consumismului castiga si te doboara.

Dar ma gandesc ca numai pe unii si doar uneori.

Poate ca maturizarea si intelepciunea asta inseamna: nu doar acceptarea lucrurilor pe care nu le poti schimba, ci adaptarea la val, fara sa dai cu capul de mal.

Eu, recunosc, mai am mult pana sa ma maturizez. Dar ma straduiesc. Deh, nu prea am timp :), ca vreau sa fac prea multe, dar ma straduiesc. Bine macar ca sunt adaptabila.

Oricum, m-am hotarat sa nu ma deprim ( nu m-am deprimat niciodata) din pricina avalansei de lucruri noi carora nu le pot face fata, desi parca as vrea. Si, desi e cam obositor si presupune vigilenta multa, cred ca se poate sa plutesc pe valul enorm al tuturor schimbarilor care ma inconjoara. Nu ma sperie valurile, pentru ca stiu si imi place sa inot. Daca ma doboara, ies eu cumva la suprafata. Sunt hotarata sa nu ma inec.

Le iau pe toate ( inclusiv pe mine) mai putin in serios si in nici un caz in tragic. Iau razboaiele astea ca pe un joc. Si  merge, pentru ca mie imi place si-mi lipseste deseori jocul. Prea e abordat totul dramatic si tenebros.

Eu sunt hotarata sa raman in acest joc al schimbarilor, cu calm, cu discernamant si bazandu-ma in continuare pe forta nevazuta a ingerilor, care orice ar zice oricine, lucreaza serios( ca alta explicatie pentru faptul ca suntem vii, eu nu am).

Si neuitand nici o clipa ca lucrurile cu adevarat importante sunt putine si aceleasi dintotdeauna. Fapt de necontestat care ma linisteste si, cand obosesc, fac pauza, ma intorc la ele, imi trag sufletul si ma inviorez.

Zau, nu-i chiar atat de rau demonul progresului tehnic si nici al noutatilor fara numar. Ba in clipa asta, mie mi se pare chiar prietenos: afara e frig si urat, la mine in casa e cald si bine, canta o muzica frumoasa, iar eu scriu si ma bucur ca masina de spalat isi face treaba singura si ca eu nu trebuie sa ma duc la rau, cu lampa, cu albia de rufe dupa mine si sa-mi inghete mainile in apa rece, ca sa port maine haine curate si parfumate pe alese.

Imi vine sa rad ( de mine), cu recunostinta de data asta pentru miile si milioanele de antecesori si contemporani care si-au dedicat intreaga lor viata si existenta pentru ca, prin progres tehnic, a noastra sa fie mult, mult mai usoara acum. Doar nu-s nebuna sa le refuz inventiile.

Ce razboi?! Ce armistitiu?! Fiecare dintre noi e dator sa faca o lunga si binecuvantata pace intre nou si vechi.  Sa aleaga cu atentie si responsabilitate ce-i trebuie si ce nu din tot ce-l inconjoara. De ce sa paralizam de atatea oferte si alegeri in loc sa ne bucuram de ele? Nu-i decat un joc. Cat de tonti ar trebui sa fim ca sa refuzam si sa ne razboim cu toate minunatiile noutatii si ale schimbarii, in loc sa ne adaptam si sa ne infruptam cu discernamant? Dar cat de nesabuiti ar trebui sa fim, incat sa uitam chiar de tot ce-i vechi, simplu si important?

Ei uite atat de tonti si atat de nesabuiti sunt unii dintre noi.

In contra nechibzuintei noastre , fie si doar cu privire la aceasta problema, eu as recomanda o metoda simpla, profund omeneasca, cu care am fost binecuvantati de Creator:

Gandirea. N-ar strica sa gandim mai mult, chiar daca unora a ajuns sa li se para obositor. Ii lasa pe altii sa gandeasca si sa aleaga in locul lor. E pacat pentru ca prin neuz organul gandirii se atrofiaza si predispune la prostii.

Plus nitica autoironie si umor, care nu strica niciodata. Si asta as recomanda. Nu-i totul atat de tragic precum pare.

Si bineinteles, periodic si regulat, bagati nasu-ntr-o floare ca taurasul Ferdinand. Aduce liniste si pace. Si incurajeaza meditatia. Stia el saracu’ ce stia si noi nu-l luam deloc in serios. Mai multa atentie la Ferdinand, ia va rog!


Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: