Ioana Hincu

Vreau butoaaaaneee!

In intre ras si plans on Noiembrie 17, 2011 at 2:44 am

Mult din ce scriu vine dintr-o oarecare deznadejde si e forma mea de lupta cu ea. Deznadejdea de azi e mica si frivola:

Recent a trebuit sa-mi schimb telefonul  mobil. Cel vechi, dadea semne de moarte clinica. Nici nu ma mir: a facut baie in wc (l-am scapat, evident, nu l-am scaldat cu premeditare), i-am facut dupa aia baitza cu apa curata si sapun, l-am desfacut si pus la uscat, l-am scapat pe ciment de nenumarate ori, l-am calcat si cu masina o data (cu automobilul adica; l-am scapat pe geam; ceasul rau), l-am tinut la plaja la 38 de grade (puteai sa faci omleta pe carcasa lui de metal incins), l-am plimbat pe gerurile Bobotezei si prin crivat, l-am tinut deschis aproape tot timpul, l-am folosit multe ceasuri pe zi si…. totusi a rezistat si m-a servit cu loialitate si promptitudine aproape 5 ani. Scump-scump (nerusinat de scump as zice), dar meritoriu micutul. Traiasca Finlanda si Nokia! (parerea mea, desigur).

Dar, iata, i-a venit sorocul pentru obstescul sfarsit. Asa ca l-am schimbat, ca nu se poate trai fara mobil in ziua de azi.

…Cu un iPhone 4, ofertat la un pret foarte bun multumita unui abonament cu atat de multe minute si trafic de date ca n-am sa le pot epuiza niciodata. Buuun. Optimista din fire si deschisa la schimbare imi zic: nu fi toanta, o fi Nokia iubire veche de 12 ani, dar decat sa umbli cu un telefon si cu un iPod in geanta (mai ascult uneori muzica in masina si pe strada), mai bine le ai pe amandoua intr-unul. Si asa are multe kilograme poseta.

Pun deci mana pe noua jucarie, o inspectez indeaproape (sunt curioasa si invat repede), aflu tot ce-mi trebuie, regret cateva optiuni lipsa din meniu (prin comparatie cu Nokia), mi se rupe sufletul putin, pentru ca imi faceau viata mai usoara , dar nu ma vaicaresc (decat ca din gura de sarpe la cativa amici) si ma pun pe folosit dracia.

Toate bune si frumoase, pana la raspuns/trimis sms-uri sau mesaje pe internet. Va spun drept: cu degetelele mele fine sau cu creionasul special, oricum ar fi, chestia asta e o proba de curaj, responsabilitate literara, si cere nervi de otel. Si timp!!!! Altfel scrisul pe touchscreen degenereaza intr-o pasareasca/klingona cu aspecte pe cat de dramatice, pe atat de ilare.

Bunaoara, grabindu-ma sa raspund unei persoane care imi cerea adresa si codul postal ca sa imi trimita prin curier niste documente, m-am scremut vreo 10 minute sa scriu, sterg si nimeresc cele 6 cuvinte si 10 cifre corecte, ca nu-mi permiteam sa ajunga plicul in zona crepusculara sau la vreun vecin (vecinii sunt curiosi din fire la noi in tara si sigur n-au idee ca violarea secretului corespondentei e infractiune). Asta cu durata scrierii poate n-ar fi fost o problema (daca nu ma grabeam), insa pana am terminat de scris, mi-a crescut tensiunea (desi am tensiunea mica), mi s-a impupazat vederea (altfel buna fara ochelari). Plus mi-au trecut prin cap niste ganduri salbatice si niste orgii sangeroase cu Steve Jobs – Apple (responsabil pentru raspandirea masiva a tehnologiei touchscreen la telefoanele mobile), de mi-e frica si rusine sa le povestesc. Unele degenerau in carnagii (ma gandeam si la consiliul de administratie si la actionarii respectivei companii).  Cele mai multe ganduri insa erau pur si simplu de 112 si camasa de forta. Daca aveam un Distonocalm, il luam.

Nu e bine. Nu-i sanatoasa tehnologia asta pentru oamenii care au treaba si nu se joaca pe telefon, in schimb trebuie sa-l foloseasca repede si cu responsabilitate. Grea incercare pentru sanatate.

Totusi, folosirea tehnologiei touchscreen are si aspecte comice.

Spre exemplu, am vazut deunazi pe strada un tanar care scria un mesaj pe un telefon similar. Si umbland el asa, ca o stafie concentrata, cu ambele maini ocupate ( nu poti sa scrii pe dracie fara sa folosesti ambele membre superioare) a pupat delicat un stalp de iluminat. A fost iubire la prima vedere, s-a lasat cu un cucui si de emotie a scapat si telefonul pe asfalt. Noroc ca mergea incet ( din cauza concentrarii extreme), ca altfel isi spargea capul, saracu’. Eu nu m-am putut abtine, si am ras. Urat din partea mea. Asa ca l-am ajutat sa-si culeaga telefonul de jos si sa se reculeaga. De fapt, daca ma uit mai atent pe strada, observ ca multa lume circula asa, ca beata, foarte preocupata de scrisul si cititul pe telefoane. Se naste o secta alienata. Ptiu drace!

Dupa aia, unele texte (cand le scrii repede si le trimiti fara sa le recitesti) sunt de mare anvergura comica.

De exemplu: am vrut sa scriu repede “Ajung. Nu pot raspunde acum” si a iesit “Hung. Nu pot raspy de acum”(??!!). Omul care a primit mesajul s-a speriat putin, fireste. Era peste puterea lui de a procesa limba romana. Dar si-a dat seama ca a functionat programul de anticipare a cuvintelor (nu a reusit nimeni  sa mi-l dezactiveze), i-a ajuns ca sunt vie, si m-a asteptat cuminte. Programul asta (de anticipare a cuvintelor) cica iti face serviciul ca pe la a doua – a treia litera, sa anticipeze ce cuvant vrei sa scrii si hop! ti-l inlocuieste pe al tau daca nu esti vigilent si nu stergi la timp varianta propusa. (E creat, desigur, pentru analfabeti si putori.) Doar ca el anticipeaza in limba engleza, si eu ma incapatanez sa scriu in romana. Problem!

Altadata i-am trimis unui prieten o scurta lista de cumparaturi (ma intrebase daca vreau ceva de la benzinarie). Si i-am scris ca vreau doua pachete de Sobranie gold si o sticla de Cola Zero”. In fine, asta credeam eu c-am scris, pentru ca i-am trimis ca as vrea “doua Pacheco de dobras gold si o sticks de cola zee”. Jur! Parol! Sigur ca recitind apocalipsa aia de mesaj trimis, ca sa nu dea naibii cu masina peste cineva incercand sa desluseasca cimilitura apocrifa (eu nu mi-o asum), l-am sunat pe loc si i-am transmis  lista prin viu grai. Mai sigur.

Alta data, dau sa raspund repede la o propunere de intalnire: “Numa’ bine” am tastat. Dar am trimis: “Numa’ nine” si persoana a inteles ca nu pot la ora aia, ci dupa noua seara (ora indecenta, la care probabil, era in pat).

Culmea transfigurarii lingvistice insa am atins-o printr-o negatie scurta: eu am vrut sa scriu “Niet” si a iesit “Nietzsche” (ce-i drept, scris corect). Intrebarea era daca sunt la birou. Acu’…eu nu neg ca dintotdeauna am avut aplecare spre stiintele umaniste si ca am parcurs ceva lecturi filosofice la viata mea. Insa de aici, si pana la a-l aduce intr-o propozitie simpla si prozaica pe acest domn celebru si trist, e prea mult chiar si pentru mine. Asa ca destinatarul mesajului nu a inteles absolut nimic. (Iaca si capra filosoafa! si-o fi zis)

Si uite de aia stau si gandesc ca, exact ca Haplea care, atarnat pe craca lui din copac, si-o taia diligent de sub picioare, tot asa si omenirea, infierbantandu-se cam prea aprig la noile tehnologii (care sunt minunate, sa ne-ntelegem, dar nu toate necesare), de fapt isi complica rau viata si isi stramteaza de buna voie coronarele mult prea devreme.

Pai ce avea , Doamne iarta-ma, daca foloseam ca si pana acum niste butoane? Sa nu-mi spuna nimeni ca s-a terminat materialul de butoane sau ca e mai ecologic sa fabrici un touchscreen, ca-l pocnesc si-l trimit la facultatea de pus pe raboj nevoile reale. Astea-s mofturi mancatoare de nervi si de bani. Pai la cat timp pierd sa scriu un mesaj sau sa invat sa umblu cu toate noile jucarii inventate, intr-un an mai invat o limba straina si scriu cu pixul pe hartie si-un roman  mic si trist. Si nu-mi mai trebuie nici Distonocalm sau Xanax. Nu de alta, dar pana si fierul de calcat(masina de spalat, aspiratorul si altele) a ajuns sa aibe prea multe comenzi si beculete. Categoric ma paste o boala de nervi cu anxietate.

Si toate astea pentru ca ne-a lovit damblaua si am uitat ce ne trebuie.

Acum, sa fim bine intelesi: iubesc gadgeturile care imi fac viata mai usoara si-mi lasa mai mult timp pentru mine, mintea si sufletul meu. Dar deseori asta e doar o iluzie si o capcana. De fapt multe dintre ele te acapareaza, te obosesc si de fapt nu-ti trebuie. Asta, recunosc, nu-mi place. Unele lucruri e firesc sa se schimbe; altele ar trebui sa ramana cum sunt. Butoanele spre exemplu. Ador butoanele! Vreau butoane!

Categoric lupta omului cu masinaria inventata de el si cu fascinatia noilor tehnologii (ma refer la alea fara rost, nu la cele utile)  e pierduta  si ne mananca hulpav timpul, energia si sanatatea. Si din asta nu stiu, zau, daca ne mai oprim…

Anunțuri
  1. M-ai facut sa zambesc si crede-ma, iti sorb cuvintele….e un talent…
    Imi place, imi place, imi place.
    Devin fun.

    • Multumesc frumos. Nu stiu cat talent o fi, dar sigur, pentru mine e o mare placere sa scriu si sa impartasesc ce vad si ce-mi trece prin cap . E… real fun! Si daca mai reusesc sa smulg si-un zambet…asta chiar ma bucura.

  2. Mor de ras!! Excelent articolul! Cu multa substanta si haz, chiar mai bun decat discutia noastra din acel bar-restaurant fara nume:) Degaja atata indignare plina de duh, ah, nu ma pot opri din ras!…si mai sunt si la serviciu, arggggghhhhh :))) Dar tot il mai citesc o data!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: