Ioana Hincu

Archive for Decembrie 2011|Monthly archive page

Din partea domnului Kipling. Cu dragoste.

In Solutii on Decembrie 31, 2011 at 4:53 am

Exista o tema si o tematica despre care, desi mi-as dori sa scriu mai des, nu indraznesc. Decat rarut  si circumspect. Dragostea. Vorba lui Plesu, abordarea trebuie sa fie serioasa, dar “frageda”. Iubirea nu trebuie nici absolutizata, dar nici decazuta in banal. E tare greu sa scrii despre iubirea omeneasca fara sa o trivializezi sau diluezi. Fara sa-i scazi din prestigiu. Si n-as vrea sa fiu tocmai eu aceea care sa o intinez cu cuvinte nepotrivite. Tocmai eu care tanjesc dupa veracitatea ei, si cu spaima observ cat e de rara.

In fine, nu indraznesc sa scriu prea des sau prea mult despre iubire, pentru ca destui au scris ( in proza sau versuri), iar unii au facut-o asa de simplu, de cuprinzator si frumos , incat,  prin comparatie, eu nu mai am nimic de spus. Ma  multumesc doar sa o traiesc, doamne ajuta, in toate formele ei.

De asta cand ma sufla, asa, un vant literar de iubire, ma abtin, si “vorbesc” cu cuvintele altora, mult mai demne de pretiosul sentiment.

Pana cum, am “vorbit”, pe rand, cu cuvintele  lui Saint Exupery, Pablo Neruda, Ortega y Gasset si Mario Benedetti. Care mie ( toti) imi plac mult. Si toti au o naturala si “frageda” abordare.

Azi am ales cuvintele lui Kipling. Simt deja plutind in aer uimirea si nedumerirea, chiar inainte de a va spune ca e vorba de celebra lui poezie: If ( Daca) . Nu cred ( sau poate ca ma insel) ca vreun literat ( competent si de profesie) ar incadra “If”, in genul poeziei de dragoste. Si totusi, mie asa mi se pare. Pentru ca e o poezie scrisa cu multa ingaduinta, blandete, intelegere, toleranta si, pana la urma, cu autentica si asezata dragoste de oameni. Dintotdeauna ( de cand eram copil si am citit-o prima data, fara s-o inteleg prea mult) mie asa mi s-a parut. O poezie cu si de iubire. Dincolo de morala ei si de continut. Intotdeauna mi l-am imaginat pe Kipling citindu-i-o cu dragoste fiului lui.

Iar daca tot traim vremuri tulburi, in care putine intelesuri, sentimente si reguli morale si spirituale importante mai au prestigiul cuvenit, cu atat mai mult mi se pare necesara aducerea aminte a unei atat de duioase si pline de iubire definitii a starii si conditiei de OM.

Mi se pare o binevenita incheiere a unui an tulbure despre care putine lucruri bune am de spus.

Si inca ceva. Citește restul acestei intrări »

Craciunul. O Noapte Buna cu noi.

In certitudini on Decembrie 24, 2011 at 4:12 am

Daca n-ati citit “Povestea de Craciun. Despre eroi. De la pamant la cer” pe care v-am dedicat-o acum cateva zile…aveti timp.

De la pamant la cer ( caci pentru asta v-am scris-o) va puteti ridica sufleteste oricand. Si sunt convinsa ca atunci cand o veti citi…se va face. Macar asa, putin.

 Azi insa e ajunul Craciunului, de aceea povestea-i mai scurta. Si suna ( tot a urare) cam asa:

 Exista o limba in lumea asta, in care Noaptea de Craciun se cheama “Noaptea Buna” ( La Noche Buena; ei da, ati ghicit, e limba spaniola).

Frumos nume si potrivit.  Noaptea Buna

Crestinatatea sarbatoreste in noaptea asta nasterea lui Isus  ( nu plimbarea lui Mos Craciun peste lume in trasura lui plina cu obiecte si jucarii). Isus – care a fost probabil unul dintre cei mai buni , altruisti si providentiali profeti pe care i-a cunoscut omenirea pana acum. Daca nu cel mai bun. La suflet.

Prin El sarbatorim nasterea si renasterea credintei in iubirea de oameni si dintre oameni ca motor al devenirii si desavarsirii noastre, si bucata rupta din, si daruita noua de  Dumnezeu.

Indiferent ca sunteti crestini sau nu, agnostici sau atei, asta ar trebui sa sarbatorim cu totii, acum, impreuna.

Asta va doresc eu sa celebrati. Sa fiti buni cu voi, buni cu ceilalti, si buni cu noaptea asta, ca sa fie si ea la fel de generoasa si gingasa cu voi.

Chiar daca pe continentul si in tara noastra acum noaptile sunt lungi si friguroase, aprindeti o lumanare – un foc mic cu lumina calda – si incalziti noaptea voi. In acest fel. Si cu sufletul vostru. Pentru ca de acolo vine singura caldura eterna si nepieritoare.

Si asa, atarnati intre intuneric si lumina, intre frig si cald, eu va doresc un Craciun foarte fericit si la adapost de cele rele.

 Noaptea sa fie Buna cu voi !

 Iar in incheiere, cu toata dragostea, o…Candela….muzicala.

Cu si despre recunostinta

In Solutii on Decembrie 22, 2011 at 12:26 am

Pentru că azi e 22 decembrie și pe aceeași dată, în 1989, unii dintre românii mei ( puțini, ce-i drept, în procente și cifre, însă , de fapt, mulți) și-au înfrânt toate spaimele ca să ne elibereze pe toți,

Pentru cei care atunci și-au riscat viața și au pierdut-o,

Pentru ca pierderea lor să nu fi fost fără rost ,

Împotriva celor care le-au desconsiderat cu nerușinare curajul și încă nesocotesc importanța enormă și demnitatea actului lor,

Pentru cei care atunci, în ciuda vremurilor grele, mult mai grele decât acum, n-au uitat ce mare și prețios lucru e libertatea,  și au hotărât că merită chiar să mori pentru ea,

Pentru ei ar trebui să facem azi un exercițiu de recunoștință.

N-au fost mulți. O mână de oameni. Cam o mie o sută. Cifrele variază. Cifrele nu contează acum. DOI DACĂ ERAU, NUMAI DOI, ȘI AR FI MURIT ÎN DECEMBRIE ’89, la Timișoara, București sau oriunde în țară,  indiferent de analizele politice și istorice, sau de vorbele demagogilor și impostorilor care și-au cocoțat destinele ( politice sau economice) pe sacrificiul celor doi, NOI TOȚI, INCLUSIV FERICIȚII LIDERI-IMPOSTORI ( foate mulții) AI EPOCII POST DECEMBRISTE , LE DATORĂM RECUNOȘTINȚĂ. Și în exercițiul recunoștinței noastre, cam așa ar trebui să-i cinstim:

Întâi, ar trebui să începem odată să ne prețuim libertatea. Nu să ne batem joc de ea ( cum fac cei mai mulți).  Să ne asumăm cu responsabilitate și demnitate acest dar divin și dat natural. S-o învățam permanent și s-o apărăm ferm ca pe însăși viața. Nu trebuie să facem lucruri multe cu libertatea noastră, așadar. Ci puține, bune și  importante, atât pentru noi, cât și pentru ceilalți. Prin urmare, să n-o risipim în acte minore și lipsite de relevanță. În sensul asta, Toma D’€™Aquino spunea ( Suma theologica):  “Este mai de dorit minimul de cunoaștere a lucrurilor foarte importante decât cunoașterea socotită foarte sigură a lucrurilor foarte mărunte ”.  Să învățam bine, așadar, ce-i important.

Și apoi, să nu ne mai văicărim atâta de toate relele care ne înconjoară, să nu mai cădem inerți, învinși și paralizați în fața lor. Să căutăm în toate și principiul bun. Pentru că în toate există. Căci numai așa putem dilua răul, dacă să-l excludem în mod absolut nu putem . Zicea Shakespeare  ( Henric al V-lea) :“There is some soul of goodness in things evil/ Would men observingly distil it out.” (Chiar în cele  rele există un principiu de bunătate/ Numai să știm cum să-l extragem)

 Iar dacă altfel nu știm  să extragem principiul binelui din viețile noastre grele,  o soluție ( zic eu) ar fi recunoștința. Recunoștință pentru că suntem vii și liberi. Nu-i puțin lucru. De aici încolo, în libertate, putem face  ORICE. Pentru că  ORICE DOAR ÎN LIBERTATE SE POATE. Doar în libertate ORICE-ul depinde de noi. Prin urmare, în zi de decembrie,  un gând de recunoștință pentru cei care au murit atunci,  ca noi azi să fim liberi acum, ar merita și nu ne-ar strica nici nouă .

Dacă nici așa n-am reușit să vă conving că, oricât de săraci sau bogați, de iubiți sau neiubiți, de triști sau  deznădăjduiți veți fi fiind, aveți totuși pentru ce trăi și mulțumi , înseamnă că iar am eșuat lamentabil. Însă nu pentru totdeauna; doar o vreme. Vreme în care să mă gândesc mai mult  cu ce argumente și cum să conving că libertatea și recunoștința sunt printre puținele lucruri care merită cultivate atent în orice timp , dar mai ales acum.

Oricum, dacă puteți, fiți nu doar azi, ci în permanență recunoscători pentru libertate. Căci prețul ei nu eu, nu voi l-ați plătit, ci alții – cei care nu mai sunt. Și pentru că eu cred că numai așa – cu conștiința prețului libertății bine înfiptă în minte și cu recunoștința adânc așezată  în noi – se poate merge drept și demn înainte, nu strâmb și stupid înapoi.

Poveste de Craciun. Despre eroi. De la pamant la cer.

In Nostalgii on Decembrie 21, 2011 at 6:18 pm

“Era o vreme cand aveam eroi”

Acesta e titlul/subtitlul  filmuletului de 6 minute pe care vi-l fac cadou, acum , spre  Craciun.

Cat a costat cadoul? In aparenta nimic. Dar aparenta asta e inselatoare in vremuri in care ne-am obisnuit sa calculam costurile doar in bani, fara sa ne aducem aminte ca viata are costuri, preturi si cifre mai importante.

Asupra acestora din urma ma voi opri putin, inainte de a va darui si depana povestea si filmul. Asupra bugetelor si bilanturilor de viata la care ar trebui sa ne gandim mai des si pe care sa le calculam mai atent. Ca sa le pretuim corect.

De exemplu, ca sa va fac darul asta pe mine m-a costat cam o ora ( 60 de minute, 3600 de clipe) de aranjat ganduri in cuvinte. Pragmaticii ar spune ca timpul costa bani. Eu zic ca  se inseala . Timpului astfel masurat e sarac si conventional. Dupa conventia asta timpul are zero importanta, iar pretul lui n-are decat valoare contabila . Superficial. Eu refuz sa gandesc timpul in termenii astia, pentru ca dupa ei, timpul mai bine n-ar exista. Dupa mine, timpul e o dimensiune importanta si de nepretuit.

Timpul are valoare doar daca il bagam noi in seama, si, in loc sa-l irosim, il umplem de sens.

Asadar , pornind de la filmuletul asta, eu am umplut ceasul cu trei ganduri limpezi,  emotionante ( pentru mine) si cu mare rost. Rost pe care sper sa-l prindeti si voi . Ca sa va inalte putin deasupra griurilor plumburii si telurice in care ne-am obisnuit sa traim .

Depinde doar de mine si de cum voi reusi sa formulez eu gandurile astea daca voi reusi sa va ridic putin de la pamant la cer.

Asta-i pretul pe care il voi plati eu. Un mic si modest efort.

 Si acelasi e pretul pe care l-au platit si cei care au facut filmuletul. Efortul lor fiind mai mare. Plus o bucata din inima si emotiile lor bune si curate care i-au insufletit cand l-au realizat.

 Ce alt cadou mai bun sa va fac acum, de Craciun? Care este si ar trebui sa ramana sarbatoare renasterii noastre interioare si a miezului nostru omenesc – al celui intim, ezoteric si bun.

 La asta m-am gandit cand am “cheltuit” pe cadoul asta. La semnificatia reala, cam uitata si diluata a Craciunului, pe care eu, spre ciuda majoritatii, refuz sa il consider a fi sarbatoarea shoppingului. Craciunul e si ar trebui sa ramana altceva. Evident, mai mult si mai profund.

 Mi-a fost simplu sa gandesc asa, per a contrario, in primul rand pentru ca orasul e bezmetic asaltat de cetateni turmentati si nauciti de febra shoppingului turbat. Nu doar la noi. Ci pretutindeni, prin lumea asa zis crestina si civilizata. Lucru care nu mai e catusi de putin crestin. In al doilea rand pentru ca mie imi place la nebunie Craciunul si rareori mai am cu cine-i imparti spiritul, asa, curat si autentic, cum ar trebui.

 In al treilea rand pentru ca anul asta, in mod cu totul special, daca ar exista Mos Craciun, fie ca personaj derivat din mitologii si folclor amestecat, fie pagan sau creat de Coca Cola,  as vrea sa cred in puterile lui si sa-i scriu o scrisoare in care sa-l rog cam asa:

 Daca tot se plimba de jur imprejurul lumii si cara milioane de jucarii pentru oameni mici sau mari, sa arunce si-un praf de iubire peste lume. Ca nu e mare lucru. Iubirea e usoara ca gandul; doar in inima noastra cantareste bine si greu.

Si sa imprastie peste lume si un pic de aducere aminte a tuturor oamenilor fabulosi, si absolut providentiali care, cu riscul si cu pretul intregii lor vieti, ne-au carat pe toti, toata omenirea adica, in spinare si inainte. Printre ei se numara si cei din filmuletul de mai jos.

Daca tot traim intr-o societate de mare consum si intr-o devoratoare febra a bunurilor , sa faca asa, cumva, nu stiu cum, si sa lipeasca pe fiecare obiect pe care ni-l dorim atat de mult de Craciun, un gand de recunostinta pentru cei care cu mintea sau cu mainile lor l-au creat, aducandu-ne astfel, noua, o bucurie. Pentru truda lor? Macar atat.

Daca tot a devenit ( el, Mosul) subiect, sursa de inspiratie si obiect de reclama industriala si desantata, sa faca bine sa schimbe putin macazul, si din pufosenia comerciala a barbii lui, sa faca reclama la lucrurile cu adevarat importante. La Citește restul acestei intrări »

Razboaie personale si autism

In Dubii on Decembrie 19, 2011 at 4:08 am

Primul pas ca sa traiesti din plin si cu adevarat e sa supravietuiesti.

Va rog sa nu radeti de aceasta asertiune grotesc de simpla care seamana cu celebra “iarna nu-i ca vara”.

Va rog sa n-o rupeti din context. Iar contextul e asta:

Oricat de banala e  axioma , vad ca oamenii ( a se citi romanii mei, in mod special) au uitat-o. Si se tot chinuie sa traiasca ( zic si cred ei, din plin) omorandu-se sa faca bani, unii doar bani ( indiferent ca sunt saraci sau bogati) pentru ca e criza economica, altii sa inconjure si sa schimbe lumea, sa cucereasca infinitul sau doar ziua de maine, dar mor la jumatatea drumului pentru ca au uitat ca intre timp si mai intai, ca sa-si atinga scopul, e imperios necesar sa supravietuiasca. Au uitat cum.

Despre regulile supravietuitii, alea banale si uitate scriu azi. Ale supravietuirii in vremuri tulburi si chinuite. Si de mare saracie ( pentru ca saracia e mare pentru cei multi).

Nu cu autism, furie , abandon sau rezistenta la schimbare si cu vaicareala se castiga razboaiele mari si mici. Asa se pierd. Si nu autistic li se supravietuieste. Ci cu empatie, intelegerea aproapelui , intr-ajutorare si solidaritate – reala, nu declarativa sau stradala.

Va simt usor nedumeriti . Ce m-a gasit cu chestia asta, cand afara e viscol, caldura-i scumpa si salariile mici? De empatie ne arde noua acum?

Pai da. De asta ar trebui sa ne arda. Caci suntem in plina apocalipsa si razboi ( al treilea) mondial.  Astea sunt : vremurile actuale. Iar ostilitatile nu se mai desfasoara dupa regulile arhicunoscute si clasice . Ci dupa unele mai subtile, mai profunde si mai greu de decriptat.

E un razboi mare, greu, al marilor civilizatii economice, culturale si spirituale. Si intre ele, si cu ele insele. Si al nostru cu noi. Si poate ca razboi suna prea dramatic. O fi doar o contradictie continua. Cea in care traim unii cu altii si noi insine cu noi. Insa mie contradictia asta mi se pare cel putin la fel de serioasa si de traumatica precum un conflict armat.

Bineinteles ca in asemenea conjunctura, se pune in primul rand problema  supravietuirii. Individuale, nu doar a lumilor.

Si se mai pune, evident, problema cine va supravietui, cum, si cine va castiga razboiul dintre mentalitati si civilizatii.

Pai simplu: cei mai adaptabili. Cei care vor alege sa se adapteze la noile circumstante alegand calea sau schimbarea corecta, umana, spre evolutie, nu spre involutie. Care ar fi asta? Calea corecta adica?  N-am un raspuns precis si stiintific. Dar ma gandesc.

Si de fiecare data cand imi pun problema, atat din perspectiva personala, cat si sociala, ma duc imediat cu gandul, prin analogie, la bunicii mei si la razboaiele lor.

Bunicul din partea tatalui meu, a trecut prin doua razboaie mondiale si o dictatura ( a decedat in 1986). Cat l-am cunoscut eu si pana a murit a ramas lucid si destul de senin.Multa vreme n-am priceput cum.  Cand povestea despre ororile, spaimele si nenorocirile pe care le-a trait si vazut, o facea contemplativ si coerent. Era un bun povestitor ( si profesor ). Uneori se emotiona, ii tremura putin vocea si i se umezeau ochii. Dar nu se plangea.

Ce am retinut e ca intotdeauna cand venea vorba de supravietuire imi vorbea despre credinta in Dumnezeu ( ca forta superioara si omniprezenta) , despre familie,  despre acceptare, despre adaptare si despre cum se uneau si ajutau oamenii in vremurile dramatice intre ei. Pe asta s-a bazat ca sa supravietuiasca, si sa mai si traiasca din cand in cand.

Facand deci analogia cu razboaiele noastre actuale, mari sau mici, personale sau generale, ma gandesc ca in loc sa incercam sa inventam roata, ar fi totusi bine sa revenim la acest fel de atitudine si comportament.

Si spun asta pentru ca remarc ca suntem teribil de alienati si de autisti. De nesolidari. De neempatici. De neacceptanti unii cu altii si fata de realitatile imposibil de schimbat.  Ca in fata adversitatilor ( grave ) actuale, in loc sa ne tratam  – si pe noi insine si pe ceilalti – cu mai multa intelegere reala, asezata, cu blandete si empatie, suntem din ce in ce mai furiosi, agresivi, tulburati comportamental, nevrotici si alienati. Alienati nu doar unii fata de ceilalti, dar si fata de noi insine.

Ori asta tine de patologia psihica, oameni buni! Si sigur-sigur, nu asa se supravietuieste, cu boli la cap aidca, si nu asa se castiga razboaiele. Nici cele personale si mici, nici cele mari. Asa nu se supravietuieste, ci asa se moare. Individual si ca Citește restul acestei intrări »

Sunetul linistii

In spaime on Decembrie 17, 2011 at 4:47 am

Nivelul de zgomot ( poluarea sonora), in orasul meu cel putin, este, in general, peste limita maxima admisa de lege. Sau de urechea noastra – ca sa ramana sanatoasa.

Nivelul de zgomot ( fara rost) al discutiilor particulare sau publice e la fel de coplesitor si de daunator sanatatii noastre fizice si mentale.

Si totusi, mie mi se pare ca e o liniste desavarsita , care miroase a vid, in tot ce ar trebui sa aibe cat de cat un sunet .

Frunzele nu mai fosnesc, saruturile si atingerile delicate nu mai clipocesc, pasarile nu se mai aud, inimile nu mai canta si mintile lancezesc comod intr-o liniste fara nici o semnificatie majora.

Si mi se pare ca de atata zgomot fara rost si liniste fara semnificatii, surzesc cu totul. Nu mai ramane decat sa orbesc . In inima mea, desigur, nu la propriu.

E si asta un fel de inceput de moarte. Pe dinauntru.

Mi-e teama prin urmare ca daca lucrurile tot asa vor merge am sa incep sa mor si eu. In minte si in suflet.

E un inceput personal si imaginabil pe care nu mi-l doresc.

Am nevoie de altfel de liniste. Una cu sunet si continut.

Cam atat.

Ba nu. Ar mai fi ceva: cand ma gandesc ca Simon & Garfunkel au avut viziunea asta acum 46 de ani, intr-o cu totul alta tara, lume si pe alt continent,  cand eu nu ma nascusem si nici macar in stadiu de proiect nu existam…parca spaima e si mai mare. Please, follow their words a bit…

Si spuneti-mi ca nu-i adevarat ce vad si simt….

Musca pe caciula. Infernul sunt ceilalti?

In spaime on Decembrie 16, 2011 at 4:05 am

A propos de ce scriam deunazi despre misterele oamenilor ( a se citi minciuni). Care nu-mi plac.

Sper sa nu fi fost gresit inteleasa. Sa nu fi inteles careva ca eu nu mint niciodata sau ca nu pastrez fata de nimeni nici un mister. Ba uneori da.  Dar pentru ca nu-mi place, o fac rar si numai daca n-am incotro. Chiar si asa, tot nu-mi place. Asa ca pana si impotriva mea ( cu blandete si indulgenta, desigur) protestez.

Sper totodata ca e clar pentru toata lumea ca nu sunt un ghid absolut si nici vreo suprema autoritate morala. Mie mi-e foarte clar. Ce scriu eu nu e nici un cod imuabil de viata. E o suma de convingeri , dubii, spaime, nostalgii si concluzii actuale, care cu timpul ar putea suferi schimbari. Asa ca uneori mi se face putin teama cand altii se iau prea repede dupa mine . Fara suficient liber arbitru .

Dar tot eu vin si ma linistesc: si daca o fac, suficient gandita sau nu, e alegerea lor. Iar eu, chiar daca sunt imperfecta si supusa greselii, sunt libera sa opinez si sa impartasesc.

Asta nu inseamna ca eu nu gresesc sau ca fac intotdeauna ce gandesc si stiu ca e bine.  Sau ca nu ma simt niciodata cu musca pe caciula. Ba ma simt. Uneori tocmai de asta scriu. Ca sa tin minte. Ca sa stie si altii. Din esecuri si greseli incerc sa invat.

Cine m-a inteles altfel, a inteles gresit.

E clar totodata ( mie mi-e clar, desigur ) ca la introspectia si recapitularea periodica , nu ies intotdeauna grozav . Dar ma vad obligata sa ma iert pentru faptele dubioase si reprobabile inventariate, pe care nu mai pot sa le schimb. Alta cale de a convietui in pace cu mine nu vad. Si stiu ca am datoria morala sa nu ma repet in greseala. Sau macar sa incerc. Si sa tot incerc.

Si ei bine, da, nu intotdeauna in luptele si incercarile mele castiga constiinta cea buna. Are si ea momentele ei de slabiciune. Asa ca uneori mai si pierd.

Dar asta nu schimba cu nimic situatia: o fapta rea ramane o fapta rea. Premeditata sau neglijenta. Un gand rau ramane un gand rau.

Si chiar daca n-am incotro decat sa mi le iert, musca de pe caciula mea bazaie si ma impiedica destul de des sa ma repet.

Observ insa ca, in general, mustele au incetat sa mai bazaie. O fi de la salubrizarea sezoniera cu insecticid?

Sau de la rasturnarea aproape totala a reperelor si valorilor morale?

Scria Andrei Plesu acum peste 20 de ani ( 1988; Minima moralia) despre etica acelor vremuri “ Singura autoritate pe care constiinta individuala nu si-o pune niciodata sau aproape niciodata la indoiala e autoritatea morala. Capacitatea de a distinge intre bine si rau, intre viciu si virtute, dreptate si nedreptate pare a fi la indemana tuturor. In materie de etica, functionam constant printr-o nedemolabila autocomplezenta. Traim intr-o inflatie baroca a competentei morale, intr-o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei se simt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. L’enfer c’est l’autre ( infernul sunt ceilalti) – parem a concede cu totii. Prin urmare le paradis c’est nous-meme ( paradisul suntem noi insine).” 

Vorbea deci despre autosuficienta morala. Citandu-l pe cinicul existentialist Sartre.

La prima lectura as fi tentata sa spun ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici azi.

La a doua lectura imi dau doua palme si ma trezesc brusc: ba s-au schimbat. Si nu in bine.

Pentru ca autosuficienta si inflatia competentelor morale nu e baroca, nici epocala, ci apocaliptica. Am uitat de tot morala cu numitor comun. Prin apocaliptica rog a se citi radicala, adica la fel ca la sfarsitul oricarei civilizatii. Iar prin asta nu inteleg ca o sa murim cu totii in 2012. Ci doar ca traversam ( asa mi se pare mie din ce vad si ce citesc si despre alte tari si lumi) o criza spirituala si morala masiva, in care fiecare traieste intr-o desavarsita degringolada in care nici macar nu-si mai pune problema daca ce face e bine sau rau. Iar sa caute un numitor comun solid, peren, un ghid etic cu autoritate? Nici atat. Fiecare face si nu mai gandeste, pentru ca, intr-o desavarsita autosuficienta, crede ca stie. Nici esecurile rasunatoare nu-l mai fac pe individ ( in general) sa se dubiteze. Si asta nu-i doar rau. E de psihiatru!

Exemplu recent: Citește restul acestei intrări »

Mistere si un vant inghetat

In Dubii on Decembrie 15, 2011 at 2:29 am

Sunt realitati omenesti de nezdruncinat care nu mi-au placut niciodata. Pe care mi-as dori sa le schimb. Dar nu le pot schimba. Si totusi, in lipsa mea ( evidenta ) de intelepciune, nu le pot accepta. Si le-as vrea cu totul altfel.

Misterele. Oamenii misteriosi si misterele lor nu-mi plac. Desi sunt curioasa si uneori ma atrag . Caci ei bine, da, uneori  si ce nu-ti place te atrage irezistibil. Grotescul bunaoara, desi repugna, poate fi fascinant ( alta realitate omeneasca pe care as schimba-o daca as putea).

Revin la misterele personale. Tocmai pentru ca sunt curioasa ca o pisica, misterele individuale, imi dispac profund. Stiti vorba aia, a suedezului ( evident, glumesc) : curiosity killed the cat ( curiozitatea a ucis pisica). Ei bine, pe mine tainele personale si inutile, ma indigneaza si ma irita atat de mult, incat desi nu ma ucid, sigur ma indeparteaza si omoara relatia mea cu astfel de oameni. Pentru ca ma scot din minti. Imi ajunge ca e universul plin de mistere! De ajuns ca infinit de multe mai au savantii si stiinta de descifrat ! Destul cat mai am de invatat despre mine. Mie misterele astea imi ajung pana peste cap. Si poate de asta, oamenii misteriosi nu-mi plac si ma scot din sarite.

Detest misterele personale pentru ca nu sunt niciodata bune. Nimeni nu ascunde la nesfarsit si cu premeditare ceva bun  despre el. Si nu-mi plac pentru ca de fapt, mai direct si mai brutal spus, sunt minciuni . Minciuni prin omisiune. Dau o falsa reprezentare  realitatii. Ori asta-i chiar definitia minciunii. Insa, desigur, ca stricta licenta poetica si literara, si ca sa-mi indulcesc “discursul” putin, voi continua sa le numesc, in general, mistere.

La aceste “mistere” ma tot gandesc  acum. La ce si de ce ascund oamenii despre ei insisi.

Contrar folclorului psihologic si cumetrelor si sfatuitorilor gen Cosmopolitan, misterul ( a se citi in continuare minciuna) e mai putin necesar decat pare si, oricat ne supara sa admitem, nu e nici moral, nici meritoriu, nici bun.

Are cauze multe si toate rele. Pe langa faptul ca insasi tema misterului e de cele mai multe ori rea.

Oamenii sunt misteriosi de frica. Pastreaza adanc ascunse in mintea si in inima lor intamplari, trairi si ganduri cu care pana si lor le e teama sa se confrunte.  Si lor le e frica sa si le spuna. Cu atat mai mult altora.

Misterele personale vin si din alt fel de frica, ceva mai diluata: din nesiguranta. Cand nu stii bine cine esti si nu te accepti cu tot bagajul tau, bun si rau, nu stii nici ce ar putea sa iasa daca te-ai arata candid si natural catre ceilalti . Ti-e teama ca te-ar putea judeca aspru si ca i-ai putea pierde.  Asa ca te ascunzi dupa diferite masti. Da, ti-e teama, ti-e foarte teama.  Pentru ca da, unii te vor judeca, iar  pe unii chiar ii vei pierde. Din sinceritate. Dar eu zic: duca-se! Cine te vrea altfel decat esti, nu iti trebuie.  Insa oamenii nu prea functioneaza asa. Si de asta unii isi varsa tot paharul cu misterele lor bine ascunse numai strainilor de ocazie sau la psihoterapeut. Pentru ca in cazul asta riscul e minim si totul se reduce la “ce-am avut, si ce am pierdut”. Simplu: pe nimeni. Caci pe nimeni apropiat, intim, pe care sa te bazezi si-n care sa ai incredere n-ai avut.

Misterele oamenilor vin si din inabilitatea de comunicare sau din timiditate. Unii oameni – care pentru cineva mai neatent sau nepriceput par misteriosi – n-au decat un handicap de comunicare sau sunt pur si simplu timizi. E o realitate. Nu-i grozava. Dar macar impotriva ei , in timp, se poate lupta.

Mai sunt si oameni care sunt misteriosi din comoditate: n-au chef sa se explice si li se pare ca toata omenirea e obligata sa-i inteleaga si sa-i ghiceasca, la fel ca Hercule Poirot. Si se mai si supara daca nu i-ai descifrat corect. Obositori indivizi.

Mai sunt, bineinteles si oameni care par misteriosi degeaba. Pentru ca nu ascund nimic. Cu aerul lor misterios ascund doar un vid. Astia-s doar o pierdere de timp.

Misterele oamenilor mai vin si din vanitati si orgolii. Din dorinta nesabuita de a parea altceva sau altcineva  decat sunt. Sau perfecti. Aici, pe cat de tragic  imi pare, pe atat e de caraghios.

 Intai pentru ca sa pari altcineva e schizofrenie curata. Iar schizofrenia e o boala, nu e ceva sanatos.  Si se vede si pana la urma se descifreaza . Pentru ca nici un om Citește restul acestei intrări »

Sexul la romani. Mitul prezervativului chinezesc.

In spaime on Decembrie 3, 2011 at 2:36 am

M-a mai cuprins o spaima.

Nu e legata de iubire, morala si alte lucruri importante, dar spirituale, ci de sex.  Important si el. Un obicei stravechi, varat de Creator direct in codul nostru genetic, natural prin urmare, insa prea putin sau deloc( din pacate) spiritualizat pe plaiul romanesc. Aici e carnal sadea. Pacat.

Dar, ca orice obicei stramosesc, desigur, eu consider ca merita conservat oricum, nu doar pentru perpetuarea speciei, ci si din pura placere. Pentru endorfine. Care asigura sanatatea sistemului nervos. Pentru ca da, desi sunt convinsa ca unii in sinea lor nu sunt de acord cu mine, eu il socotesc un obicei sanatos si deosebit de placut.

Lasand insa placerea la o parte si faptul ca, in ciuda palmaresului declarat ( real sau fals), ma indoiesc  de faptul ca prea multi romani o au ( placerea sexuala adica), astazi m-as concentra putin pe sanatate si as medita, in mod absolut profan si nedumerit, pornind de la niste vesti recent mediatizate.

Rezultatele unui studiu Durex ( firma de prezervative, pentru cine inca nu stie; nu de alta, dar se pare ca sunt destui) , realizat si publicat zilele trecute in Romania, ne spun scurt urmatoarele:

Ca barbatii romani sustin ca au avut in medie 17 partenere de sex; femeile 6 parteneri (libertinaj si revolutie sexuala moderate; cifrele sunt aceleasi ca la englezi ).

Ca 21% din barbatii romani si 12% din femei – care se afla intr-o relatie stabila – admit ca si-au inselat partenerul ( ca doar nu-i mare scofala! nu?).

Ca 6% din barbatii activi sexual din Romania sustin ca au in aceeasi perioada de timp relatii sexuale cu 3 sau mai multe partenere ( alegria si harem curat !).

Ca 68% dintre femei si 64% dintre barbati  spun ca au nevoie de mai multe informatii depre SIDA ( pentru ca habar n-au cu ce se serveste minunatia, dar parca le suna cumva).

Ca 56% dintre barbati si femei nu au folosit vreo metoda de protectie anti boli venerice ( nu stiu care alta ar putea fi in afara de prezervativ; aici m-am lovit de un mister) cand si-au inceput viata sexuala. Si multi dintre ei nici dupa.

Punct.

Desigur, statistica e, asa cum zice un banc ( care nu e chiar banc), stiinta care spune multe, dar ascunde esentialul.

Pe mine spre exemplu m-ar fi interesat foarte mult sa stiu cati dintre barbatii si femeile active sexual stiu ce-i sexul si daca le place. Ca Doamne iarta-ma, daca ai nevoie de un mic harem (amant, amanta sau 3-4 relatii simultan) ma indoiesc ca vreuna dintre impricinate sau relatii e cu adevarat satisfacatoare. In plus, prea multe relatii, si pasagere pe deasupra, nu-ti prea dau timp si ocazia sa aprofundezi. Deranj curat.

M-ar fi interesat sa stiu si daca, dupa ce si-au inceput ( naiba stie cum; probabil la drog, la plaja sau la betie) viata sexuala, cu zero precautii sau prezervativ, tinerii sau mai putin tinerii si mandrii amanti, au aflat ce-i o boala venerica, daca stiu cate dintre ele sunt incurabile  si faptul ca unele, chiar si tratate, sunt letale ( vezi SIDA sau anumite forme de HPV care induc cu bucurie cancere de toata frumusetea). Adica ai luat-o? Sanatate si-un praz verde : ori mori cu ea, ori de ea. Si unele, chiar daca nu te omoara ( cum e herpesul genital), nici nu-ti fac viata tocmai usoara . Pe toata adica, sa ne intelegem, nu doar pe aia sexuala si sentimentala si nu doar pe bucati. Caci folclorul medical zice ca ustura si dor si se transmit intr-un mod al naibii de democratic si de etern.

M-ar fi interesat sa stiu daca lor li se pare bine sau rau faptul ca-si inseala partenerul si mai ales de ce o fac, in loc sa-l schimbe daca tot nu le convine, ca sa nu mai incurce lumea si nici pe ei.

M-ar fi interesat sa stiu care-i motivul pentru care mai mult de jumatate din populatia noastra activa sexual trateaza Citește restul acestei intrări »

Pretul memoriei. Binefacerile uitarii.

In Nostalgii on Decembrie 2, 2011 at 1:26 am

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie oricand memoria. Nu trecutul. Trecutul sa-l pastrez ca pe o temelie adanc ingropata si uitata, din care sa nu mai stiu nici o caramida. Ci doar senzatia c-o am ( temelia, trecutul adica) si concluziile pe care m-am ridicat pana acum.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa nu-mi mai fie niciodata frica.

Pentru ca frica vine din memorie. Din aducerea aminte a esecurilor, a sufletului prea des inecat, stors si uscat. Din memoria iubirilor zdrobite, a bucuriilor ruinate de ceilalti si a fericirilor pe care am vrut sa le  impartasesc, dar n-am avut cui. Si care, cand se repeta ( pentru ca se repeta), dor la fel de mult. De durerile gata stiute mi-e frica.  De ce stiu mi-e mai frica decat de ce inca n-am aflat. Si frica asta ma paralizeaza si ma impiedica sa-mi savurez prezentul si sa-mi urmez candid viitorul. Ma impiedica sa traiesc si sa iubesc senin si liber. Frica asta as vrea s-o uit.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa mai pot avea incredere nesabuita-n oameni.

Ca in copilarie, cand nu invatasem ce-i neincrederea sau prudenta. Cand eram complet libera sa fiu si sa ma arat asa cum sunt. Iar de senzatia asta, de nesabuita libertate, pe care n-am uitat-o niciodata, mi-e dor. Mi-a stricat-o amintirea minciunilor ieftine sau a tradarilor  sterile, care m-a invatat ca oamenii sunt necinstiti degeaba sau din obisnuinta deseori.  Ca logica minciunii si a tradarii nu are  reguli stricte si nici dictionar. Decat prea rar. Iar eu m-am saturat sa suspectez pe toata lumea de necinste, doar pentru ca asa e lumea. Urasc prudenta si iubesc candoarea. Numai ca cea din urma, atat de scumpa si de nemaipomenita e la oamenii mari … incat  eu rar si greu le mai  incredintez inima mea . M-am saturat si  mi-as dori sa uit.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa-mi sterg inima de praf.

Pentru ca tot dezgustul si amaraciunea ( justificate) cu care greu m-au incarcat semenii mei adulti, mi-au prafuit sufletul  si  ma impiedica sa vad limpede si sa simt sanatos.  Nu totdeauna. Insa de multe ori. Au  micsorat in inima mea spatiul curat in care functionez bine si autentic. In care sunt libera si usoara. In care sunt toata.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa mai am surprize.

Pentru ca mie imi plac surprizele frumoase.  Doar ca putine mai am. Cele mai multe au fost rele. Atat de rele, incat au sapat o brazda adanca de-a curmezisul meu si le-am invatat pe de rost fara sa vreau. Am ajuns sa ma astept la toate relele si de la oricine.  Ceea ce, pana la urma, nu-i bine si  nici nu-i drept. Predictibilitatea raului il banalizeaza. In plus creeaza prejudecati care ajung sa-mi intineze aprioric inima. Ocupa prea mult spatiu la mine-n minte, iar  binele devine suspect, neverosimil . Chiar e bun? Nu e ceva rau ascuns aici ? Inima zice ca nu; dar memoria suprizelor neplacute, ma impiedica sa ma bucur spontan. Asa ca si pe astea ( surprizele neplacute) as vrea sa le uit.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa nu mai fiu asa de obosita.

Pentru ca multa energie consum in fiecare clipa ca sa uit. Sa uit ce m-a durut, ce am pierdut, ce nu mai pot schimba, ce-mi lipseste si ce ma doare in continuare. Pentru ca n-am intotdeauna solutii ca sa umplu golurile din suflet ori sa-mi alin durerile cronice sau acute. Si obosesc tot antrenandu-ma sa le uit.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria pentru ca uneori ma plictiseste ingrozitor.

Pana acum am avut nevoie de X experiente , ale mele sau ale altora, si de greseli repetate ca sa invat ceva. Destul! Gata! Am trecut clasa. Am invatat lectiile vechi si morala, sunt acolo si am nevoie sa o iau de la capat cu altele, noi. Si totusi, viata e redundanta si Citește restul acestei intrări »