Ioana Hincu

Pretul memoriei. Binefacerile uitarii.

In Nostalgii on Decembrie 2, 2011 at 1:26 am

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie oricand memoria. Nu trecutul. Trecutul sa-l pastrez ca pe o temelie adanc ingropata si uitata, din care sa nu mai stiu nici o caramida. Ci doar senzatia c-o am ( temelia, trecutul adica) si concluziile pe care m-am ridicat pana acum.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa nu-mi mai fie niciodata frica.

Pentru ca frica vine din memorie. Din aducerea aminte a esecurilor, a sufletului prea des inecat, stors si uscat. Din memoria iubirilor zdrobite, a bucuriilor ruinate de ceilalti si a fericirilor pe care am vrut sa le  impartasesc, dar n-am avut cui. Si care, cand se repeta ( pentru ca se repeta), dor la fel de mult. De durerile gata stiute mi-e frica.  De ce stiu mi-e mai frica decat de ce inca n-am aflat. Si frica asta ma paralizeaza si ma impiedica sa-mi savurez prezentul si sa-mi urmez candid viitorul. Ma impiedica sa traiesc si sa iubesc senin si liber. Frica asta as vrea s-o uit.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa mai pot avea incredere nesabuita-n oameni.

Ca in copilarie, cand nu invatasem ce-i neincrederea sau prudenta. Cand eram complet libera sa fiu si sa ma arat asa cum sunt. Iar de senzatia asta, de nesabuita libertate, pe care n-am uitat-o niciodata, mi-e dor. Mi-a stricat-o amintirea minciunilor ieftine sau a tradarilor  sterile, care m-a invatat ca oamenii sunt necinstiti degeaba sau din obisnuinta deseori.  Ca logica minciunii si a tradarii nu are  reguli stricte si nici dictionar. Decat prea rar. Iar eu m-am saturat sa suspectez pe toata lumea de necinste, doar pentru ca asa e lumea. Urasc prudenta si iubesc candoarea. Numai ca cea din urma, atat de scumpa si de nemaipomenita e la oamenii mari … incat  eu rar si greu le mai  incredintez inima mea . M-am saturat si  mi-as dori sa uit.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa-mi sterg inima de praf.

Pentru ca tot dezgustul si amaraciunea ( justificate) cu care greu m-au incarcat semenii mei adulti, mi-au prafuit sufletul  si  ma impiedica sa vad limpede si sa simt sanatos.  Nu totdeauna. Insa de multe ori. Au  micsorat in inima mea spatiul curat in care functionez bine si autentic. In care sunt libera si usoara. In care sunt toata.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa mai am surprize.

Pentru ca mie imi plac surprizele frumoase.  Doar ca putine mai am. Cele mai multe au fost rele. Atat de rele, incat au sapat o brazda adanca de-a curmezisul meu si le-am invatat pe de rost fara sa vreau. Am ajuns sa ma astept la toate relele si de la oricine.  Ceea ce, pana la urma, nu-i bine si  nici nu-i drept. Predictibilitatea raului il banalizeaza. In plus creeaza prejudecati care ajung sa-mi intineze aprioric inima. Ocupa prea mult spatiu la mine-n minte, iar  binele devine suspect, neverosimil . Chiar e bun? Nu e ceva rau ascuns aici ? Inima zice ca nu; dar memoria suprizelor neplacute, ma impiedica sa ma bucur spontan. Asa ca si pe astea ( surprizele neplacute) as vrea sa le uit.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria ca sa nu mai fiu asa de obosita.

Pentru ca multa energie consum in fiecare clipa ca sa uit. Sa uit ce m-a durut, ce am pierdut, ce nu mai pot schimba, ce-mi lipseste si ce ma doare in continuare. Pentru ca n-am intotdeauna solutii ca sa umplu golurile din suflet ori sa-mi alin durerile cronice sau acute. Si obosesc tot antrenandu-ma sa le uit.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria pentru ca uneori ma plictiseste ingrozitor.

Pana acum am avut nevoie de X experiente , ale mele sau ale altora, si de greseli repetate ca sa invat ceva. Destul! Gata! Am trecut clasa. Am invatat lectiile vechi si morala, sunt acolo si am nevoie sa o iau de la capat cu altele, noi. Si totusi, viata e redundanta si imi preda in gol, ca o moara stricata, aceleasi lectii inutile, care demult nu-mi mai trebuie si ma plictisesc ingrozitor.  Macar de le-as uita, mi s-ar parea interesante. Memoria poate fi uneori un lucru teribil de plictisitor.

Mi-ar placea sa-mi pot rescrie memoria pentru ca acum as sti cum.

Acum stiu ce-mi serveste ca aducere aminte si ce mi-ar fi grozav de util sa uit. Stiu ce imi face bine sa tin minte si ce imi dauneaza profund.

Dar nu se poate. Sunt amintiri nenorocite pe care oricat sper si cred ca le-am uitat, revin de capul lor, aiurea, si nu le pot impiedica. Atunci nu-mi ramane decat sa ma lupt cu memoria si sa visez la binefacerile uitarii selective.

Ma lupt sa uit toata matematica si ecuatiile pe care le-am invatat in scoala, pentru ca omul si viata ( atat conteaza; restu-s obiecte si detalii), nu-ncap in ecuatii si nici aritmetica simpla nu sunt. Asa ca vreau sau uit matematica. Asta imi iese. Pentru ca nu mi-a placut niciodata. Atat de bine imi iese, incat uneori nu mai stiu nici cat fac doi plus doi. Da-mi place sa nu stiu si nici nu-mi pasa ce spun altii, care se incapataneaza, zic ca fac patru, eu rad de ei, ii contrazic si le spun:  “ba nu, azi fac trei” . Pentru ca  prefer aritmetica inexacta si variabila a omului , a mintii si a inimii lui.

Ma lupt sa uit toata chimia de la scoala, caci cu regret in suflet marturisesc ca nu mi-a folosit la mai nimic in viata. Chimia relatiilor dintre oameni e guvernata de alte reguli, e mult mai complicata si doar ea ma intereseaza.

Ma lupt uneori sa uit pana si alfabetul. Pentru ca vad ca nu pot cere nimanui, uneori nici chiar mie ( care iubesc literele si cuvantul) sa stie cum sa formuleze precis si complet un sentiment. Ba cateodata mi se pare ca prea multe cuvinte predispun la un soi de analfabetism sentimental. Si cred – ba nu, stiu – ca sunt momente cand gestul silentios e mult mai relevant. Mangaierea sau palma. Privirea sau sarutul. Si cand tacerea e mai semnificativa si mai necesara decat cuvantul, oricat de bine ar fi articulat.

Si nu, nu vreau sa-mi uit pe de-a-ntregul  suferintele, dezamagirile, lipsurile si  esecurile. Ale mele sau ale omenirii.  Fac parte din devenirea mea. Dar tare mi-as dori sa le tin minte doar in rezumat.  Lucid si fara emotii atasate. Asa ca ma lupt tot timpul sa-mi rescriu memoria, sa sterg detaliile si sa curat balastul lor sentimental, care inca atarna greu pe alocuri.

Doar ca nu pot intotdeauna.

Atunci imi vine in minte ce scria, cu intelepciunea si seninatatea varstei lui asezate, Mario Benedetti: “ viitorul trecutului meu are multe de savurat, de suferit, de corectat, de imbunatatit, de uitat, de descifrat, si mai presus de toate de pastrat in suflet ca o reduta de ultima incredere.”

Si totusi, eu vreau acum binefacerile uitarii.

Pentru ca mi se clatina reduta ( de care vorbea  Benedetti) si nu mai am incredere in ea. Sau poate pentru ca azi n-am sufletul destul de tare  si n-am puterea sa mi-l duc pe tot. Acum nu pot.

Sau poate ca nu m-am facut destul de mare si de inteleapta ca sa invat cum sa-mi impac oricand, senina si cu memoria intacta, trecutul, care vine peste mine, cu prezentul.  Cum sa accept si cum sa iert ce nu mai pot schimba. Si cum sa-mi construiesc in permanenta viitorul, din insasi trecutul meu. Fara regrete si durere. Sau cu regrete si durere, pentru ca e posibil ca si ele sa aibe un rost.

Rost pe care, fara sa-l inteleg intotdeauna, va trebui sa invat sa il accept. Dar nu acum.

Acum  ma voi scalda in binefacerile uitarii. Pentru ca acum,  sa visez un prezent si-un viitor fara trecut, mi-e mai usor. Inteleapta voi fi altadata. Regret, dar acum pur si simplu nu pot.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: