Ioana Hincu

Mistere si un vant inghetat

In Dubii on Decembrie 15, 2011 at 2:29 am

Sunt realitati omenesti de nezdruncinat care nu mi-au placut niciodata. Pe care mi-as dori sa le schimb. Dar nu le pot schimba. Si totusi, in lipsa mea ( evidenta ) de intelepciune, nu le pot accepta. Si le-as vrea cu totul altfel.

Misterele. Oamenii misteriosi si misterele lor nu-mi plac. Desi sunt curioasa si uneori ma atrag . Caci ei bine, da, uneori  si ce nu-ti place te atrage irezistibil. Grotescul bunaoara, desi repugna, poate fi fascinant ( alta realitate omeneasca pe care as schimba-o daca as putea).

Revin la misterele personale. Tocmai pentru ca sunt curioasa ca o pisica, misterele individuale, imi dispac profund. Stiti vorba aia, a suedezului ( evident, glumesc) : curiosity killed the cat ( curiozitatea a ucis pisica). Ei bine, pe mine tainele personale si inutile, ma indigneaza si ma irita atat de mult, incat desi nu ma ucid, sigur ma indeparteaza si omoara relatia mea cu astfel de oameni. Pentru ca ma scot din minti. Imi ajunge ca e universul plin de mistere! De ajuns ca infinit de multe mai au savantii si stiinta de descifrat ! Destul cat mai am de invatat despre mine. Mie misterele astea imi ajung pana peste cap. Si poate de asta, oamenii misteriosi nu-mi plac si ma scot din sarite.

Detest misterele personale pentru ca nu sunt niciodata bune. Nimeni nu ascunde la nesfarsit si cu premeditare ceva bun  despre el. Si nu-mi plac pentru ca de fapt, mai direct si mai brutal spus, sunt minciuni . Minciuni prin omisiune. Dau o falsa reprezentare  realitatii. Ori asta-i chiar definitia minciunii. Insa, desigur, ca stricta licenta poetica si literara, si ca sa-mi indulcesc “discursul” putin, voi continua sa le numesc, in general, mistere.

La aceste “mistere” ma tot gandesc  acum. La ce si de ce ascund oamenii despre ei insisi.

Contrar folclorului psihologic si cumetrelor si sfatuitorilor gen Cosmopolitan, misterul ( a se citi in continuare minciuna) e mai putin necesar decat pare si, oricat ne supara sa admitem, nu e nici moral, nici meritoriu, nici bun.

Are cauze multe si toate rele. Pe langa faptul ca insasi tema misterului e de cele mai multe ori rea.

Oamenii sunt misteriosi de frica. Pastreaza adanc ascunse in mintea si in inima lor intamplari, trairi si ganduri cu care pana si lor le e teama sa se confrunte.  Si lor le e frica sa si le spuna. Cu atat mai mult altora.

Misterele personale vin si din alt fel de frica, ceva mai diluata: din nesiguranta. Cand nu stii bine cine esti si nu te accepti cu tot bagajul tau, bun si rau, nu stii nici ce ar putea sa iasa daca te-ai arata candid si natural catre ceilalti . Ti-e teama ca te-ar putea judeca aspru si ca i-ai putea pierde.  Asa ca te ascunzi dupa diferite masti. Da, ti-e teama, ti-e foarte teama.  Pentru ca da, unii te vor judeca, iar  pe unii chiar ii vei pierde. Din sinceritate. Dar eu zic: duca-se! Cine te vrea altfel decat esti, nu iti trebuie.  Insa oamenii nu prea functioneaza asa. Si de asta unii isi varsa tot paharul cu misterele lor bine ascunse numai strainilor de ocazie sau la psihoterapeut. Pentru ca in cazul asta riscul e minim si totul se reduce la “ce-am avut, si ce am pierdut”. Simplu: pe nimeni. Caci pe nimeni apropiat, intim, pe care sa te bazezi si-n care sa ai incredere n-ai avut.

Misterele oamenilor vin si din inabilitatea de comunicare sau din timiditate. Unii oameni – care pentru cineva mai neatent sau nepriceput par misteriosi – n-au decat un handicap de comunicare sau sunt pur si simplu timizi. E o realitate. Nu-i grozava. Dar macar impotriva ei , in timp, se poate lupta.

Mai sunt si oameni care sunt misteriosi din comoditate: n-au chef sa se explice si li se pare ca toata omenirea e obligata sa-i inteleaga si sa-i ghiceasca, la fel ca Hercule Poirot. Si se mai si supara daca nu i-ai descifrat corect. Obositori indivizi.

Mai sunt, bineinteles si oameni care par misteriosi degeaba. Pentru ca nu ascund nimic. Cu aerul lor misterios ascund doar un vid. Astia-s doar o pierdere de timp.

Misterele oamenilor mai vin si din vanitati si orgolii. Din dorinta nesabuita de a parea altceva sau altcineva  decat sunt. Sau perfecti. Aici, pe cat de tragic  imi pare, pe atat e de caraghios.

 Intai pentru ca sa pari altcineva e schizofrenie curata. Iar schizofrenia e o boala, nu e ceva sanatos.  Si se vede si pana la urma se descifreaza . Pentru ca nici un om relativ intreg la minte nu poate trai schizoid si juca roluri la nesfarsit.

Apoi, pentru ca perfectiunea e un concept atat de relativ si de personal, incat ar trebui sa ne invete cineva inca din copilarie ca sa-ti doresti perfectiunea e un obiectiv foarte nociv. Nu exista perfectiune la numitor comun. Nici macar pentru noi insine si de-a lungul vietii. Ce mi se parea mie perfect ieri sau acum zece ani, azi nu mai e. Pentru altii ? Probabil ca nici atat. Iar in sens si acceptiune generala, vietatile sunt incompatibile cu perfectiunea, oricat de perfectibile la nivel individual ar fi. Iar eu cred ca sa-ti doresti lucruri imposibile ( adica acest fel de lucruri ,  imposibile fara drept de apel), e ceva pe cat de ridicol, pe atat de daunator.

In fine, sunt multe, mai multe cauze pentru care oamenii pastreaza tacerea si misterul asupra lor. Dar indiferent de cauza , eu cred ca misterele  personale nu ascund nimic bun.

Nu-mi place misterul omenesc pentru ca sapa la radacina omului, a autenticitatii si a identitatii lui. Sapa la radacina echilibrului lui cu sine insusi. Si la radacina tuturor relatiilor cu ceilalti. Cel putin in iubire si in prietenie, misterul erodeaza increderea si comunicarea reala. Asta nu poate fi ceva bun.

Nu-mi plac misterele oamenilor pentru ca oricat de ademenitoare par, pana la urma nu ma apropie, ci ma indeparteaza de ei. Iar eu am nevoie de apropiere, nu de departare de oameni.

Nu-mi plac nici propriile mele mistere. Nici cele pe care le stiu si inca le mai pastrez. Nu pentru ca as vrea, ci pentru ca putini sunt deschisi si dispusi sa mi le asculte. Nici cele pe care inca nu le-am deslusit despre mine nu-mi plac.  Pentru ca tot ce nu stiu si inca n-am inteles la mine ma impiedica sa fiu intr-un mod sanatos, liber si relaxat, EU.  De asta nu-mi place nici propriul meu mister cateodata. Cu asta insa am invatat sa traiesc.

Nu-mi plac misterele oamenilor si pentru ca se repeta. Oricat am vrea, aici nu suntem prea diferiti. Se repeta des si ma enerveaza. Pentru ca unele sunt previzibile, chiar fara sa mi le mai spuna. Iar tot jocul asta  de-a misterul (care dureaza), oscileaza intre ridicol, lipsa de conexiune reala si pierdere de timp.

Si  mai e un motiv, cel mai important poate, pentru care nu-mi place misterul oamenesc deloc:

Atunci cand se dezvaluie ( pentru ca pana la urma tot se intampla), te loveste ca un vant inghetat. Si ingheti.

Iar mie nu-mi plac nici gheata, nici frigul, ci caldura, apropierea si mangaierea sufletului omenesc.

Sa nu fiu gresit inteleasa: nu judec pe nimeni. Doar constat de ce nu-mi plac mie misterele si minciunile dintre noi.

Stiu ca-i o realitate adanc infipta in om si inevitabila.  Uneori as putea chiar sa mi-o explic si s-o iert. Stiu ca nimeni nu-i desavarsit sincer si autentic tot timpul, si toti, absolut toti, chiar si cei mai onesti, mai mintim uneori. In varii forme, mai evidente sau mai subtile. Si nu ne convine sa acceptam asta despre noi. Sau poate ca unii nici nu-si dau seama. Stiu ca minciuna-i un fapt de viata, inevitabil si imposibil de eradicat.

Dar nu-s obligata sa-mi placa. Si mi se pare oarecum necesar sa si protestez.

Nu de alta, dar ca sa fim macar in clar cu faptul ca misterele si ascunzisurile dintre noi, orice alt nume le-am pune, tot minciuni se cheama. Si cu faptul ca, inevitabile, constiente sau nu,  tot fac rau.

Exact ca vanturile inghetate care sufla iarna. Ne racesc sufletul si ne indeparteaza de noi. Asta-i pretul minciunilor, mari sau mici, si al misterelor dintre oameni. Oamenii n-au mistere frumoase. Macar pe noi insine si in privinta asta sa nu ne mintim.

Si bineinteles, mai protestez dintr-un motiv. Care nu e motiv , ci mai degraba o speranta. Una mica.

Aceea ca macar in iubire si in prietenie, eu, altii, unii, cativa, putini, putem incapea cu tot cu bagajul nostru de erori si nesigurante, de frici si defecte. Fara mistere. Iar pe cele care au mai ramas de descifrat, sa le descifram onest, cu curaj , cu blandete si cu rabdare. Incetisor, impreuna, si doi cate doi.

Face si asta parte din alfabetul relatiilor. Din alfabetul nostru sentimental.

Stiu ca-i greu. Insa cred ca se poate. Si, cel putin in iubiri si-n prietenie, mai putin de atat nu mi se pare firesc. De fapt, cred ca nici rost nu are.

Dar, ma rog, asta  ramane doar ce cred eu.

Anunțuri
  1. deci sîntem două… 😉 da, asta-mi iese şi mie. şi nu de ieri, de azi. dacă te uiţi în urmă vezi şi evoluţia fenomenului, respectiv involuţia relaţiilor. culmea, cei deschişi, cei care acordă o şansă unei relaţii, cei care ştiu cine sînt, au ajuns, minoritari fiind, să se afle într-o permanentă defensivă.
    şi-au cam dispărut şi lucrurile simple dintre oameni, bucurii sau necazuri mărunte de zi cu zi care să fie împărtăşite, gesturi mărunte, iar, sînt din ce în ce mai rare. şi tot mai mulţi bolnavi psihic. bolnavi, bolnavi!

    am noroc, ţi-o spun cu mîna pe inimă. pentru că am lîngă mine oameni pe care-i iubesc, oameni la care ţin, oameni pe care-i preţuiesc. şi cu care mă simt extraordinar. şi mai am noroc să nu mă lase firea să mă închid în mine după experienţe urîte. dac-ar fi fost altfel, eu eram acum cea lipsită de cîţiva din cei care mă înconjoară. mă gîndesc că măcar din egoism ar putea şi alţii să-şi acorde o şansă, deschizîndu-se către lume. dar, pe de altă parte, ai dreptate, cum să facă asta ajunşi la vîrste care nu le mai permit nici măcar să se recupereze pe ei înşişi?! cum să facă asta cînd le e frică de ei înşişi?!

    • suntem mai multi/ mai multe. nu doar doua. Si nu in defensiva ( eu cel putin nu sunt). Nici in ofensiva.:) Ca nu-i chiar razboi :)). Eu asa sunt si raman. deschisa. In defensiva sunt ceilalti , care nu stiu sa relationeze si comunice cu mine. totdeauna au fost. Dar in acelasi timp sunt si destui ( cei curajosi sau mai putin curajosi, dar cu instincte sanatoase) care ” se lipesc” tocmai pentru ca sunt si raman asa, deschisa. Deci, continua.

  2. citeşti gînduri? 😀
    şi doi, cred că sîntem din ce în ce mai puţini şi mai puţin dispuşi să desluşim ceva în doi. 🙂 pentru că ne e frică să le desluşim, în primul rînd, în unu. nouă înşine, despre noi.

    • 🙂 nu citesc gandurile altora( in general). doar pe ale mele:. Insa ce fac e ca sunt foarte atenta in jur si observ reactii si le ” citesc” , intuiesc si trag oamenii de limba ( cand am cum). Observ mecanisme care se repeta. Mai mult sau mai putin constient. Si se repeta mult. Dupa care ma gandesc si…asta iese. Nu stiu daca e corect sau nu, dar asa gandesc eu. Si mi se pare ca da, cel mai grav in ziua de azi e ca oamenii, din graba, si pentru ca nu au timp de introspectie serioasa ( si nici nu-si impun sa aibe) nu se cunosc pe ei, nu „comunica” deci cu ei insisi, sunt in grave si tarzii ( la varste adulte se intampla) crize de identitate, de maturizare prea tarzie, de unde si incapacitatea de a se relationa corect, prin comunicare corecta, cu ceilalti. E cam acelasi lucru ca-n scrierea asta, dar mai putin „artistic” :).

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: