Ioana Hincu

Musca pe caciula. Infernul sunt ceilalti?

In spaime on Decembrie 16, 2011 at 4:05 am

A propos de ce scriam deunazi despre misterele oamenilor ( a se citi minciuni). Care nu-mi plac.

Sper sa nu fi fost gresit inteleasa. Sa nu fi inteles careva ca eu nu mint niciodata sau ca nu pastrez fata de nimeni nici un mister. Ba uneori da.  Dar pentru ca nu-mi place, o fac rar si numai daca n-am incotro. Chiar si asa, tot nu-mi place. Asa ca pana si impotriva mea ( cu blandete si indulgenta, desigur) protestez.

Sper totodata ca e clar pentru toata lumea ca nu sunt un ghid absolut si nici vreo suprema autoritate morala. Mie mi-e foarte clar. Ce scriu eu nu e nici un cod imuabil de viata. E o suma de convingeri , dubii, spaime, nostalgii si concluzii actuale, care cu timpul ar putea suferi schimbari. Asa ca uneori mi se face putin teama cand altii se iau prea repede dupa mine . Fara suficient liber arbitru .

Dar tot eu vin si ma linistesc: si daca o fac, suficient gandita sau nu, e alegerea lor. Iar eu, chiar daca sunt imperfecta si supusa greselii, sunt libera sa opinez si sa impartasesc.

Asta nu inseamna ca eu nu gresesc sau ca fac intotdeauna ce gandesc si stiu ca e bine.  Sau ca nu ma simt niciodata cu musca pe caciula. Ba ma simt. Uneori tocmai de asta scriu. Ca sa tin minte. Ca sa stie si altii. Din esecuri si greseli incerc sa invat.

Cine m-a inteles altfel, a inteles gresit.

E clar totodata ( mie mi-e clar, desigur ) ca la introspectia si recapitularea periodica , nu ies intotdeauna grozav . Dar ma vad obligata sa ma iert pentru faptele dubioase si reprobabile inventariate, pe care nu mai pot sa le schimb. Alta cale de a convietui in pace cu mine nu vad. Si stiu ca am datoria morala sa nu ma repet in greseala. Sau macar sa incerc. Si sa tot incerc.

Si ei bine, da, nu intotdeauna in luptele si incercarile mele castiga constiinta cea buna. Are si ea momentele ei de slabiciune. Asa ca uneori mai si pierd.

Dar asta nu schimba cu nimic situatia: o fapta rea ramane o fapta rea. Premeditata sau neglijenta. Un gand rau ramane un gand rau.

Si chiar daca n-am incotro decat sa mi le iert, musca de pe caciula mea bazaie si ma impiedica destul de des sa ma repet.

Observ insa ca, in general, mustele au incetat sa mai bazaie. O fi de la salubrizarea sezoniera cu insecticid?

Sau de la rasturnarea aproape totala a reperelor si valorilor morale?

Scria Andrei Plesu acum peste 20 de ani ( 1988; Minima moralia) despre etica acelor vremuri “ Singura autoritate pe care constiinta individuala nu si-o pune niciodata sau aproape niciodata la indoiala e autoritatea morala. Capacitatea de a distinge intre bine si rau, intre viciu si virtute, dreptate si nedreptate pare a fi la indemana tuturor. In materie de etica, functionam constant printr-o nedemolabila autocomplezenta. Traim intr-o inflatie baroca a competentei morale, intr-o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei se simt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. L’enfer c’est l’autre ( infernul sunt ceilalti) – parem a concede cu totii. Prin urmare le paradis c’est nous-meme ( paradisul suntem noi insine).” 

Vorbea deci despre autosuficienta morala. Citandu-l pe cinicul existentialist Sartre.

La prima lectura as fi tentata sa spun ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici azi.

La a doua lectura imi dau doua palme si ma trezesc brusc: ba s-au schimbat. Si nu in bine.

Pentru ca autosuficienta si inflatia competentelor morale nu e baroca, nici epocala, ci apocaliptica. Am uitat de tot morala cu numitor comun. Prin apocaliptica rog a se citi radicala, adica la fel ca la sfarsitul oricarei civilizatii. Iar prin asta nu inteleg ca o sa murim cu totii in 2012. Ci doar ca traversam ( asa mi se pare mie din ce vad si ce citesc si despre alte tari si lumi) o criza spirituala si morala masiva, in care fiecare traieste intr-o desavarsita degringolada in care nici macar nu-si mai pune problema daca ce face e bine sau rau. Iar sa caute un numitor comun solid, peren, un ghid etic cu autoritate? Nici atat. Fiecare face si nu mai gandeste, pentru ca, intr-o desavarsita autosuficienta, crede ca stie. Nici esecurile rasunatoare nu-l mai fac pe individ ( in general) sa se dubiteze. Si asta nu-i doar rau. E de psihiatru!

Exemplu recent:

Daca o fiinta onesta ( dama bine,  nu spui cine; dar in etate adulta- in jur de 40 de ani) si buna la suflet de la natura, ajunge sa ma intrebe pe mine ( ca pe ea n-ar prea vrea) daca faptul ca s-a indragostit de un alt barbat decat cel cu care traieste de… multi ani si, desi indragosteala nu s-a consumat, flirtul continua si ar vrea mai mult si ii place si  se simte foarte bine si deloc vinovata fata de celalalt, daca faptul asta  ( pe care i-l ascunde partenerului ei stabil, evident) se cheama minciuna si inselaciune, ca ei nu i se pare si nici nu prea intelege ce face….

Pai inseamna ca lumea a innebunit de tot. Eu, cu seninatatea brutala care ma caracterizeaza in fata evidentei i-am spus ca da, sigur ca e minciuna si inselaciune. Desigur, nu-s eu in masura s-o judec ( nici n-o judec, ba chiar o inteleg; dar n-o pot minti) si sa-i spun ce sa faca. Asta ramane sa hotarasca ea. Numai ca ce m-a lasat perplexa a fost nedumerirea ei. La aceasta varsta. Asta ma sperie rau si grav.

In sistemul ei de valori, daca ea se simtea bine, totul era in regula. Si nu simtea nevoia sa se gandeasca prea mult la ce face, decat cu totul intamplator. Si nici sa aleaga sau sa se opreasca. Si i se parea ca minciuna pe care o traieste e-n regula, pentru ca e romantica si „frumoasa”.

Si toate astea din partea unei fiinte care mai demult, macar pe ea nu se mintea si isi amintea destul de corect binele si raul de baza.

Categoric lumea e grav rasturnata la cap si nu mai stie nici macar ce e ala paradis. Iar infernul, chiar daca ni se pare ca e compus doar  din ceilalti, pana la urma a ajuns sa prinda radacini atat de adanci in noi, incat ni se pare frumos si natural!

Asta da criza a valorilor morale!

Infernul actual, doamnelor si domnilor, e mai degraba in noi.

Iar eu, fara sa ma simt vreo mare autoritate morala, incep sa fiu cu adevarat recunoscatoare pentru niste lucruri cu adevarat minimale, mai minimale decat in Minima moralia scrisa de Plesu acum 20 de ani, a caror memorie nu m-a parasit niciodata.

Slava Domnului ca inca n-am innebunit de tot, si mai stiu ce e bine si ce e rau, chiar daca nu fac ce trebuie totdeauna. Slava Domnului ca in mintea si-n sufletul meu e mai mult rai decat infern. Slava Domnului ca n-am uitat notiunile de baza ale binelui si raului si nici intelesul lor. Slava Domnului ca mass media si societatea nu m-au dezorganizat la cap de tot.

Si ce fericire ca, desi mai gresesc ( si voi mai gresi, desigur), si mai mint, si mai am si furii, si mai simt si ura, si invidie ( nu doar iubire), si mai fac si cate un pocinog, si imi mai incalc si cate o promisiune ( urat din partea mea, ce-i drept) , ce fericire ca macar nu ma pierd in semantica, nu incerc sa-mi deghizez erorile si neputintele, ca macar pe mine nu ma mint si inca ma rusinez indeajuns incat sa dau fuga sa repar ce mai pot repara ! Si ce fericire ca macar incerc sa nu ma repet.

E bine. A ajuns ca asta sa mi se para bine de tot. Macar sunt destul de in clar cu mine si cu greselile mele. Si cu notiunile de baza ale moralei, chiar daca nu pot intotdeauna sa le respect. Treaba asta mi se pare foarte linistitoare. Un adevarat paradis printre atatea inferne actuale.

Mai am. Sigur ca mai am pana sa fiu asa cum mi-as dori eu. Poate ca n-am sa fiu niciodata. Dar stiu sigur ca am sa mor incercand sa devin.

Cata vreme imi mai bazaie musca pe caciula, si mai am constiinta de sine a raului savarsit, macar nu sunt in pericol sa confund infernul cu paradisul.

Cam de aici ar trebui sa inceapa minima moralia azi, in noi toti.  Pentru ca toti avem nevoie de o minima moralia oarecum comuna, ca sa nu ajungem sa ne ucidem cu seninatate si fara nici o umbra de vinovatie pe noi si intre noi. Ca sa mai avem vreodata o sansa. Caci ( voi incheia tot cu vorbele lui Plesu) :” Etica ( stiinta gandirii morale adica) nu se distinge prin aceea ca anuleaza lumea, ci, dimpotriva, prin faptul ca da lumii o sansa”.

Eu asupra acestei ziceri v-as ruga foarte duios si frumos sa reflectati. Zilnic daca se poate. Si sa va mentineti ( sau recuperati, daca ati pierdut-o) musca de pe caciula. Care, departe de a fi, ca-n natura, o insecta insalubra, tine de igiena spiritului uman. Adica de gandirea si simtirea igienica . (Vorba aceluiasi autor).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: