Ioana Hincu

Razboaie personale si autism

In Dubii on Decembrie 19, 2011 at 4:08 am

Primul pas ca sa traiesti din plin si cu adevarat e sa supravietuiesti.

Va rog sa nu radeti de aceasta asertiune grotesc de simpla care seamana cu celebra “iarna nu-i ca vara”.

Va rog sa n-o rupeti din context. Iar contextul e asta:

Oricat de banala e  axioma , vad ca oamenii ( a se citi romanii mei, in mod special) au uitat-o. Si se tot chinuie sa traiasca ( zic si cred ei, din plin) omorandu-se sa faca bani, unii doar bani ( indiferent ca sunt saraci sau bogati) pentru ca e criza economica, altii sa inconjure si sa schimbe lumea, sa cucereasca infinitul sau doar ziua de maine, dar mor la jumatatea drumului pentru ca au uitat ca intre timp si mai intai, ca sa-si atinga scopul, e imperios necesar sa supravietuiasca. Au uitat cum.

Despre regulile supravietuitii, alea banale si uitate scriu azi. Ale supravietuirii in vremuri tulburi si chinuite. Si de mare saracie ( pentru ca saracia e mare pentru cei multi).

Nu cu autism, furie , abandon sau rezistenta la schimbare si cu vaicareala se castiga razboaiele mari si mici. Asa se pierd. Si nu autistic li se supravietuieste. Ci cu empatie, intelegerea aproapelui , intr-ajutorare si solidaritate – reala, nu declarativa sau stradala.

Va simt usor nedumeriti . Ce m-a gasit cu chestia asta, cand afara e viscol, caldura-i scumpa si salariile mici? De empatie ne arde noua acum?

Pai da. De asta ar trebui sa ne arda. Caci suntem in plina apocalipsa si razboi ( al treilea) mondial.  Astea sunt : vremurile actuale. Iar ostilitatile nu se mai desfasoara dupa regulile arhicunoscute si clasice . Ci dupa unele mai subtile, mai profunde si mai greu de decriptat.

E un razboi mare, greu, al marilor civilizatii economice, culturale si spirituale. Si intre ele, si cu ele insele. Si al nostru cu noi. Si poate ca razboi suna prea dramatic. O fi doar o contradictie continua. Cea in care traim unii cu altii si noi insine cu noi. Insa mie contradictia asta mi se pare cel putin la fel de serioasa si de traumatica precum un conflict armat.

Bineinteles ca in asemenea conjunctura, se pune in primul rand problema  supravietuirii. Individuale, nu doar a lumilor.

Si se mai pune, evident, problema cine va supravietui, cum, si cine va castiga razboiul dintre mentalitati si civilizatii.

Pai simplu: cei mai adaptabili. Cei care vor alege sa se adapteze la noile circumstante alegand calea sau schimbarea corecta, umana, spre evolutie, nu spre involutie. Care ar fi asta? Calea corecta adica?  N-am un raspuns precis si stiintific. Dar ma gandesc.

Si de fiecare data cand imi pun problema, atat din perspectiva personala, cat si sociala, ma duc imediat cu gandul, prin analogie, la bunicii mei si la razboaiele lor.

Bunicul din partea tatalui meu, a trecut prin doua razboaie mondiale si o dictatura ( a decedat in 1986). Cat l-am cunoscut eu si pana a murit a ramas lucid si destul de senin.Multa vreme n-am priceput cum.  Cand povestea despre ororile, spaimele si nenorocirile pe care le-a trait si vazut, o facea contemplativ si coerent. Era un bun povestitor ( si profesor ). Uneori se emotiona, ii tremura putin vocea si i se umezeau ochii. Dar nu se plangea.

Ce am retinut e ca intotdeauna cand venea vorba de supravietuire imi vorbea despre credinta in Dumnezeu ( ca forta superioara si omniprezenta) , despre familie,  despre acceptare, despre adaptare si despre cum se uneau si ajutau oamenii in vremurile dramatice intre ei. Pe asta s-a bazat ca sa supravietuiasca, si sa mai si traiasca din cand in cand.

Facand deci analogia cu razboaiele noastre actuale, mari sau mici, personale sau generale, ma gandesc ca in loc sa incercam sa inventam roata, ar fi totusi bine sa revenim la acest fel de atitudine si comportament.

Si spun asta pentru ca remarc ca suntem teribil de alienati si de autisti. De nesolidari. De neempatici. De neacceptanti unii cu altii si fata de realitatile imposibil de schimbat.  Ca in fata adversitatilor ( grave ) actuale, in loc sa ne tratam  – si pe noi insine si pe ceilalti – cu mai multa intelegere reala, asezata, cu blandete si empatie, suntem din ce in ce mai furiosi, agresivi, tulburati comportamental, nevrotici si alienati. Alienati nu doar unii fata de ceilalti, dar si fata de noi insine.

Ori asta tine de patologia psihica, oameni buni! Si sigur-sigur, nu asa se supravietuieste, cu boli la cap aidca, si nu asa se castiga razboaiele. Nici cele personale si mici, nici cele mari. Asa nu se supravietuieste, ci asa se moare. Individual si ca societate.  Fizic si/ sau mental si emotional.

Deci, evident, avem nevoie de o schimbare de atitudine fata de realitatile adverse, fata de noi insine si fata de ceilalti. Catre empatie,  comunicare reala ( nu tipete, pumni in gura, reprosuri si vaicareli) si intr-ajutorare. Catre   acest tip de legaturi afective. Impotriva alienarii si autismului personal si social. Nu mai putem astepta ca solutiile de supravietuire sa vina de sus in jos sau din afara noastra. Trebuie sa reinvatam sa ne bazam pe noi insine si  sa ne sprijinim intre noi. Si sa acceptam, nu sa rezistam necesitatii acestei schimbari.

E ATAT DE SIMPLU DE OBSERVAT SI DE INTELES NECESITATEA ASTA. SI TOT ATAT DE GREU DE FACUT SCHIMBAREA. Pentru ca ce ne trebuie , de fapt, ca sa trecem de la autism, egocentrism si egoism, la empatie, intelegere si intr-ajutorare e o schimbare radicala si masiva de mentalitate ( abordare a realitatii si comportament) , atat individuala, cat si generala.

Si asta e atat de greu, ca pare aproape imposibil. Doar ca nu e.

La nivel individual si in intervalul unei vieti omenesti, cu vointa, rabdare si consecventa, aceasta schimbare  e  posibila in niste limite ( in limitele datelor personale ; respectiv inteligenta, educatie,  caracter, forta interioara). La nivel social, general?….Habar n-am. Sociologia are diferite teorii in sensul asta; nu le citez, pentru ca difera, nu e stiinta exacta, a  gresit deseori in previziunile ei, iar conjunctura actuala are niste elemente de noutate fata de istoria umanitatii de pana acum. Deci, la nivel general, Dumnezeu stie cum va fi si cat va dura schimbarea .  Nici nu stiu cum si daca ar putea fi indusa si grabita cumva.

Dar vreau sa cred si sa ma bazez totusi pe instinctul de supravietuire al rasei, al natiei mele si pe cel al fiecaruia.

Pentru ca si schimbarea asta, pana la urma, face parte din procesul de adaptare necesar supravietuirii. Darwin ( pe care nu-mi place sa-l citez cand e vorba de originea omului) a teoretizat totusi si unele lucruri valide, care se verifica la o retrospectiva logica si corecta. De exemplu, in “Originea speciilor” sustinea ca in vremuri tulburatoare si dramatice ( calamitati naturale, razboaie) , nu supravietuiesc nici cei mai inteligenti, nici cei mai puternici indivizi. CI CEI MAI ADAPTABILI. Bref, daca ar fi sa ne bazam pe teoria lui, poate ca asta ar fi adaptarea: sa incercam ( fiecare si de buna voie) sa ne schimbam felul de a functiona egocentric, agresiv, furios, isteric, neempatic si cu zero consideratie, respect si atentie fata de  ceilalti. Sa ne obisnuim, MAI ALES ACUM, IN VREMURI DE GRAVA CRIZA, sa ne intelegem si ajutam unii pe ceilalti, nu sa ne agresam si sa ne dam la cap.

Desigur, nu suntem sfinti si nici Isus Mantuitorul. Nu putem iubi si intelege tot poporul, nici nu-l putem ajuta. Asta stiu .

Dar ne putem schimba atitudinea si, selectiv, sa mai intindem din cand in cand o mana de ajutor altora, nu doar sa pretindem de la ceilalti si sa ne vaicarim.

Empatia presupune inteligenta emotionala. Daca te-ai nascut cu ea, dar nu ti-o cultivi cu incapatanare, in lumea de azi e posibil s-o pierzi. In acelasi timp, daca nu te-ai nascut cu prea multa ( empatie si inteligenta emotionala), cu vointa si educatie, macar in parte, ti-o poti dezvolta ( stiinta dixit, psihologia recenta adica, nu eu) .

Niciodata in decursul vietii mele nu mi s-a parut mai necesar decat acum ca oamenii in general, si romanii mei in special, sa inceapa sa-si cultive, respectiv dezvolte, aceasta latura psihoemotionala.

Empatia versus teribilul si actualul autism si dezinteres fata de celalalt. Comunicare corecta si sincera, deschiderea si toleranta, nu fuga in lamentari, izolare, ura si agresivitate.

Deci, daca la nivel social, general, nu stiu cum si cine ar putea induce o asemenea schimbare si nici in cat timp, macar unii , cei cu destul creier de la natura si cu destula inteligenta emotionala, ar trebui ca, in loc sa se acreasca si sa se alieneze , sa se deschida si imblanzeasca fata de ceilalti. Cu toate riscurile si eforturile aferente. Care cum poate si cum il taie capul acum.

Pentru asta insa, trebuie nu doar constiinta necesitatii imperioase a acestei schimbari, ci si asumarea ei. Plus consecventa si perseverenta.

Altfel? Am pierdut razboiul si cu noi insine, si cu apocalipsa moderna . Sau, in fine, asta e doar ce cred eu.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: