Ioana Hincu

Tot povești. Cu și despre speranță .

In Dubii on Ianuarie 8, 2012 at 12:59 am

Motto: Am mare încredere în apocalipsă. Privită atent și din unghiul corect poate fi un lucru bun.(Eu)

Eu nu prea înțeleg cum stă treaba cu speranța. Adică de unde vine, cum se întâmplă. Dar știu că fără ea trebuie să fie tare greu. De fapt nici nu-mi imaginez cum se poate trece prin viață, de la o zi la alta, fără să speri acolo, ceva, cât de cât, mic și bun.

Deși nu de puține ori i-am auzit în jurul meu pe unii spunând că gata! ei nu mai speră nimic. Eu cred că, sărmanii, nu știu ce spun. Sau că se alintă, așa, a compasiune, sau că se văicăresc pasiv-agresiv în speranța ( tot speranța, vedeți?) că se va găsi cineva care să-i contrazică, pentru că ei pe moment sunt puțin triști și deznădăjduiți ( sau mai mult).

Adică vreau să spun că la ceva tot speră și deznădăjduiții. Firește. Dacă n-ar mai spera nimic, și-ar fi pus demult ștreangul de gât. De fapt, dacă mă gândesc bine, cred că până și sinucigașii ( cei de succes) speră ceva. Speră probabil să înceteze durerea aia mare și sfâșietoare care le face viața de neîndurat. Ceea ce, într-un mod paradoxal și patologic, tot speranță se cheamă, și încă una mare: că dincolo de moarte , fie că e ceva, fie că e neant, nimic nu mai doare.

Ca să speri, până la urmă, nu trebuie nici măcar să fii optimist. Nu-i chip să scapi de speranță câtă vreme ești viu.

Emily Dickinson  scria frumos și simplu despre speranță cam așa: 

“Hope is the thing with feathers                          Speranța e acel lucru cu pene
That perches in the soul,                                          Care se așează pe suflet,
And sings the tune without the words,          Și cântă o melodie fără cuvinte,
And never stops at all,[…]”                                     Și nu se oprește deloc.

Avea dreptate. Cine sunt eu și de ce să o contrazic?
 
Și tocmai pentru că-i atât de importantă ( pentru că este), mai ales când suntem deznădăjduiți sau triști,  povestea de azi e despre speranță. 

Dar nu despre cele  urâte și disperate.  Că da, omul  știe să spere, pe tăcute și fără cuvinte ( cum zicea Dickinson) și la lucruri urâte (  să moară capra vecinului; sau amanta soțului; sau chiar vecinul însuși, dacă ne-a scos cumva din minți; sau să moară mai repede un donator de organe , ca să ne dea inima sau ficatul lui;  ei, hai, să nu-mi spuneți că nu v-a „€œcântat” prin cap niciodată o speranță din asta, sau una similară și nu tocmai frumoasă).

Și nici despre cele  mici, cotidiene și obișnuite,  sau mari cât casa , dar foarte personale, care sunt ale mele și doar ale mele , și pe care nu vi le împărtășesc.  Pe astea nu le prea spun nimănui. Mi le visez și mi le fredonez singură-n cap și-n inimă ( scuzați vă rog! ) fără voi.

Am însă o speranță mare, mare de tot, pe care aș vrea s-o povestesc. Atât de mare este , că pare smintită. Dar nu e. E mai simplă și mai logică decât la prima vedere. Și are legătură cu apocalipsa de sute de ani ( ba nu, de mai mult timp) anunțată.

Până în anul 2000 m-am prins că cel puțin cu privire la data „€œsfarsitul lumii”, lucrurile nu s-au înțeles corect și s-au  calculat greșit. Desigur, după așa o eroare, nu mai rămânea ( pentru interpreții și profeții actuali) decât să schimbe anul. Și l-au schimbat. Ce să facă și ei…Așa că, după calcule, multă literatură/maculatură de specialitate apocaliptică și multe filme artistice fioroase și documentare în acest sens, omenirea s-a răzgândit și a stabilit că vine în 2012. Și din 2013 încolo, mai vedem când.

Ne-am lămurit deci cu data: e nebuloasă.

Cât despre conținutul apocalipsei, alții ( mulți) zic că apocalipsa a început deja, că e cea economică și că aduce cu ea un vânt de schimbare politică, de orânduire socială și de război. Ok. Nu-i treaba mea să fac analize economice și politice. Dar e treaba mea  (de om actual) să mă gândesc și să mă informez ( din surse întregi la minte și serioase), cu calm, cu discernământ și atent, despre lumea în care trăiesc și despre mersul ei. Permanent.

Așa că singurul lucru de care m-am convins  de-a lungul timpului ( și chiar sunt convinsă) e că apocalipsa ( prin asta înțelegând sfârșitul unei lumi) o trăim de ceva timp.  ASTA e! Și e mai profundă și mai subtilă decât apare în statistici . Se referă la schimbarea spirituală – mentală și sufletească – a omenirii. La balansul  și balanța dintre involuție și evoluție. Dintre regres și progres. Dintre rău și bine în cel mai larg sens. Balans  care continuă și va mai continua mult și bine.

Pentru că da, trăim sfârșitul multor a€œlumi” și orânduiri, mari sau mici. Dar cel mai important lucru și care mie mi se pare prea trecut sub tăcere ( probabil de cei care se agață de prea multe prejudecăți și mecanisme anacronice și greșite) e că sfârșitul ăsta  e O ENORMĂ ȘANSĂ PENTRU UN NOU ÎNCEPUT. SAU PENTRU MAI MULTE.  Începuturi  și șanse pe care lumea noastră ( niciodată atât de rapidă, globalizată și interconectată) și noi toți nu le-am avut niciodată în istoria de până acum.

Căci e evident că demult bate un vânt puternic  și dramatic de schimbare. Și nu de ieri de azi, de când cu criza economică, sau de anul trecut.

Andre Marlaux scria în veacul trecut (  vezi postarea „€œIntrebari greșite. Oameni cu sens”) că secolul 21 va fi mistic ( nu religios) sau deloc. Mistic însemnând, aplecat către lucruri încă ascunse nouă  și încă de neînțeles.  Dar care există. Și inautrul nostru și la exterior.

Iar mie mi se pare că ce gândea Malraux ( gând din care prima dată, când eram mică,  n-am înțeles nimic; trebuie să trăiești o vreme ca să înțelegi) a început să se întâmple. Chiar se întâmplă ! De la oamenii obișnuiți până la savanți,  în lumea largă, nu doar o mână mititică de gânditori inițiați, ci din ce în ce mai mulți,  au început să-și pună singuri multe întrebări, unele nemaipuse până recent. Foarte bine. Excelent. E timpul să demistificăm multe lucruri nedeslușite și să demitizăm unele mai vechi. În primul rând despre noi. Să înțelegem mai multe dintre cele de neînțeles sau greșit înțelese . Că putem. Și sunt foarte multe. Atât de multe….

Desigur, e vorba încă de o mică parte a omenirii. În timp ce cealalata, numeroasă, tembelă și dezorientată, se închină la tot felul de falși idoli, la telefoane mobile, mașini de spălat cu cuc și aspiratoare cu pene, și așteaptă cu nerăbdare să inventăm robotul vorbitor, scriitor, gânditor, mare iubitor de sex și trăitor în locul nostru.  Adică se lenevește spiritual și se prostește. Nu-i bai. Ăștia-s mulți, umplu strada, balamucul și pușcăria dintotdeauna. Apocalipsa lor e simplă și personală, ca alba-neagra ; și se reduce la lipsa de minte și de educație solidă, la obiecte materiale  și la bani. Între război și pace tot așa vor trăi și tot așa se vor stinge. N-am nici un gând, nici un vis și absolut nici o speranță cu privire la actualele sau inactualele mase  largi. Decât să se abțină de la a vota visul de aur al omenirii greșite (comunismul adică) pentru că ne cam paște! Mai ales în occident. Atât si nimic mai mult.

Speranța mea  cea mare însă vine de la ceilalți. De la cei încă sau ( poate) veșnic minoritari. De la mine, de la voi, de la cei mult mai deștepți și mai evoluați decât noi, și de la toți cei care nu bat pasul pe loc în propria lor viață. Care gândesc, discern, își pun întrebări serioase și nu se opresc

Speranța mea e că, încetișor, măcar o minoritate de oameni, începe să se elibereze de prejudecățile greșite, vechi și limitative, sau de cele noi, la modă, și absolut  tâmpite. Că această minoritate va crește cu timpul, și va ieși din paralizia sau degringolada mentală și emoțională ( temporară) creată de atâtea și atâtea tare și tipare sociale, științifice și culturale. Pentru că paralizia si dezordinea mentală și sufletească, spre deosebire de cea trupească, doare. Iar omului nu-i place durerea, deci, instinctiv, caută să scape de ea. Logic și simplu. Pe asta îmi întemeiez eu speranța.  Care, mai scurt și în mai puține cuvinte, e asta:

Sper să începem, pe caz de apocalipsă spirituală acută și dureroasă,   să ne reformulam coerent  și să ne deschidem cu mai mult curaj și curiozitate către cunoașterea profundă a lucrurilor importante, a celor dinăuntrul nostru! Pentru că a devenit imperios necesar. Așa nu se mai poate!

Niciodată nu mi s-a părut că ar fi un moment mai bun decât ăsta pentru schimbare spirituală profundă. Suntem mai liberi și mai capabili decât ne dăm seama s-o facem ( schimbarea) și depinde numai de noi. Se dărâmă ziduri, reguli și lumi întregi în jurul nostru?  Se năruiesc sau sunt pe cale să se năruiască orânduiri ( de tot felul, inclusiv spirituale) ? Și ce dacă?! Asta înseamnă că se face loc pentru altele noi. La mai mare!

N-avem prea multe de păstrat din cele vechi . Decât ceva reguli perene și importante.  Cam cât de un decalog, nu  mai mult. Trei lucruri esențiale în primul rând: respectul față de propria noastră viață , față de Dumnezeu ( a se citi duhul și miezul tuturor celor care există și vor exista vreodată), libertatea din capul nostru și dreptul la căutarea fericirii personale.  De astea ar trebui să ne ținem și să le apărăm cu dinții și cu prețul vieții noastre dacă se cere. Plus compasiunea, bunătatea și iubirea, onestitatea și curajul,  pe care ar trebui să le luăm mult mai în serios. Toți.

În rest? Fix a noastră e lumea. Și-n puterea noastră stă să o schimbăm. În bine sau în rău.

Chiar dacă bat vânturi turbate și greșite de schimbare. Chiar dacă sfârșiturile vin valuri-valuri peste noi. N-avem de făcut decât să ne adăpostim, să ne adaptăm, să gândim  și să ne opunem  cu capul nostru la ce nu ne place și ne dăunează în mod evident.  La adăpostul minții noastre și folosindu-ne puținele repere eterne și bune ca ancoră, să evoluăm, nu să involuam.

Eu așa sper și visez ( deși încă nu văd decât firave semne) să se întâmple.

Ei da, vedeți? Nu-i  tocmai mică speranța mea. Dar parcă are un pic de logică și de sens, nu-i asa ? Și tocmai de aceea vreau să trăiesc cât mai mult , chiar dacă va fi greu, măcar din curiozitate, ca să văd dacă logica mea se verifică în schimbare. Sau măcar în începutul ei -€“ paralel cu obștescul sfârșit al acestei lumi.

Sper pentru că se poate. Durata de viață a crescut, ne folosim din ce în ce mai mult creierul ( chiar dacă unii și-l folosesc prost). Descoperim ( unii) într-un ritm amețitor lucruri năucitoare despre lume și despre noi. Deci putem. De ce n-aș spera că după sfârșitul lumii ăsteia să înceapă una mai bună? Adică una pe care noi să o vrem și să o hotărâm mai bună? Știința zice că avem șanse. Reale. Nu rămâne decât să ni le acordăm și noi. Aici … nu știu ce urmează. Când e vorba de liberul arbitru există riscuri. Enorme. Dar mie personal riscurile nu îmi displac.

Asta-i povestea speranței mele celei mari, nebunești și poate imposibile, cine știe… Însă dincolo de imposibilitatea aparentă sau de improbabilitatea ei , eu tot mi-o fredonez în cap și-n suflet. Și vă jur că dacă aș ști să cânt frumos din gură ( n-am o voce prea bună) aș umbla pe stradă ( în speranța că nu m-ar lega pe loc) și aș cânta-o de dimineață până seara în gura mare. Pentru că în mijlocul acestei apocalipse spirituale atât de actuale, eu continui să cred că putem evolua și că ne putem schimba în bine și în mai mult decât suntem. De nevoie și de rău ce ne este, dacă nu de altceva. Și nu doar fiecare pe cont propriu, ci prin contact și comunicare reală, cu sens ( nu degeaba) între noi.
 
 Bat câmpii? Nu-s chiar atât de sigură…

Ce ți-e și cu animalele astea cu pene, ca speranța….Când se așează pe suflet, cântă, cântă, tot cântă, și nici de frica apocalipsei nu tac. S-ar putea ca până la urmă povestea mea să nu rămână decât un vis frumos.  O utopie. S-ar putea. Dar măcar cât trăiesc știu că nu voi înceta să o cânt. Ceea ce vă doresc și vouă. Căci trebuie să recunoașteți, nu e lucru puțin și e destul de frumoasă melodia . A speranței. Pentru care, în încheierea poveștii și dincolo de lumea asta, trebuie să-i mulțumim în gând și doamnei Emily Dickinson( 1830-1886).

PS: Vai vedrai cu Francesca Gagnon. Bella follia del uomo. Frumoasa nebunie a omului. Merita sa va rupeti cateva minute sa ascultati, sa priviti si sa sperati ca daca vrei, cam orice se poate…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: