Ioana Hincu

Archive for Februarie 2012|Monthly archive page

Ziua in care m-am facut mare

In Dubii on Februarie 29, 2012 at 3:49 pm

“Singura bucurie pe lume este de a începe. A trăi este frumos, pentru că a trăi este a începe, totdeauna, în fiecare clipă.” (Cesare Pavese- Meseria de a trai)

Ziua in care m-am facut mare….linistiti-va, n-a sosit.

Ne nastem, crestem, plecam in lume, muncim, iubim, imbatranim si,  intre timp, ne straduim sa ne maturizam. Ne straduim, desigur … nu stiu cat reusim 🙂

Gresim, ne cerem iertare, ne punem intrebari, ne mai si raspundem, ne indoim, cercetam cum si ce ar trebui sa facem ca sa nu repetam greseli. Adica ne maturizam. Credem noi… De fapt…iar gresim ( de multe ori identic), iar ne cerem iertare, iar ne punem intrebari ( aceleasi) si iar am impresia ca nu ne inteleptim deloc. Desi lumea asta asteapta de la noi. Si noi tot asta asteptam de la lume.

Invatam, studiem, descoperim, analizam si iaca, sunt zile in care mai  luam si decizii corecte si actionam in consecinta. Ura! Ne-am maturizat. Asa ni se pare. Pentru ca peste o saptamana, o luna, doi ani, zece, iar analizam si descoperim ca n-a fost chiar atat de corecta decizia; mai avem de invatat, de corectat…

Vii si zici: nu mai pot da timpul inapoi, insa data viitoare fac altfel.  Acum stiu ce. Stiu si cum. M-am facut mare. Si cand vine ziua, tot aia faci. Uneori. Des. Rar iti iese altfel. Numai o durere acuta si lunga, sau o frica mare, foarte mare,  te pot impiedica sa gresesti repetitiv, in acelasi fel. Si asta numai daca esti inteligent, foarte inteligent, aproape intelept. Pentru ca, tot vorba lui Cesare Pavese: “Nu-s de ajuns nenorocirile spre a face dintr-un nătâng o fiinţă inteligentă.” Ghinion.

Si atunci zici: Fir’ar sa fie. Iar nu m-am maturizat.

Nu mai inteleg nimic. Care e ziua cand o sa ma fac mare?

Inteleptii spun sa astept. Ca dureaza. Ca trebuie sa am rabdare. Ca e un proces continuu , lung si greu. Eu n-am rabdare. Zic inteleptii ca trebuie . Bine. Fie. Am rabdare. Ii ascult pe intelepti. Vii sau morti. Ii citesc, ma dau de ceasul mortii sa ii inteleg si fac exercitii de vointa sa ma pun de acord cu ei. Cateodata imi iese. Totusi…

Totusi nu ma pot opri sa intreb: eu cand ma fac mare? Care e ziua in care n-o sa mai dau gres?

Of…Cand eram copil era totul clar si simplu. Te duci la scoala – te maturizezi nitel. La 14 ani iti dau buletin – te-ai maturizat pe jumatate. Intre timp, cu acordul parintilor, ai voie sa te casatoresti ( ca pentru iubit si inmultit nu-ti trebuie acordul; o faci de capul tau, oricum). La 18 ani iti dau buletin de om mare si gata. Faci cum vrei si te integrezi in lumea adultilor cu drepturi depline, maturi si atoatestiutori. Si…continui sa faci  prostii. Nenumarate. Iar dupa ce le faci, si le mai tragi si ponoasele, daca scapi, te asezi in fund ca maimuta nedumerita si, suparat si pe tine, si pe cei mai batrani (teoretic, mai intelepti) si te intrebi: de ce m-au mintit cand eram mica? De ce mi-au spus ca la 18 ani sunt adulta? De ce nu mi-au spus ca „adult” nu e tot una cu „matur”? Eu la varsta aia n-aveam nici Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Lumea se invarte fara mine

In Solutii on Februarie 28, 2012 at 7:57 pm

Nu ma sperie gandul asta. Dimpotriva. Ma linisteste. Ma elibereaza. Ma simt aproape ca-n copilarie, cand stiam sigur ca lumea nu depinde de mine, chiar daca ma simteam totuna cu ea, asa ca ma jucam fericita, in legea mea.

Lumea se invarte fara mine…imi amintesc si acum din cand in cand. Nu pentru ca n-as conta. Ci pentru ca sunt foarte mica, iar lumea-i foarte mare si-si vede singura de invartelile ei.

Lumea se invarte fara mine…ar trebui sa-si spuna fiecare. Macar uneori si macar in gand. Nu pentru ca viata lui n-ar fi importanta, ci ca sa capete putina perspectiva. Perspectiva care, pe de o parte, ne spune ( cu putere de axioma irefutabila) ca-n ordinea gigantica a lucrurilor, de exemplu, Pamantul face tumbe de capul lui, cu sau fara noi. Pe de alta parte, in aceeasi ordine  enorma, universala, la fel de axiomatic e faptul ca si noi contam foarte mult, in masura in care, finalmente, suntem cu totii praf de stele – si noi , si stelele suntem croiti din aceeasi atomi. Ar fi pacat sa uitam.

Lumea se invarte fara mine ar trebui sa-si spuna fiecare consultant financiar sau bancher care-si risipeste prea mult timp din viata adunand si scazand cifre si zerouri prin conturi. Ale altora sau ale lui. Adunand si scazand zerouri… Adica adunand si scazand … nimic. E putin caraghios si absurd.

Lumea se invarte fara mine. Ar trebui sa stie  orice politician sau profet care se crede indispensabil, si fiecare dictator care se crede etern. Fiecare tanar sau adult care viseaza sa schimbe lumea, pe toata, si fiecare batran care are convingerea ca a schimbat-o el. Pentru ca lumea se schimba oricum, iar in ordinea ei larga, nimeni si nimic nu actioneaza sau influenteaza singur, nimeni si nimic nu e de neinlocuit. Important ramane doar cat si cum fiecare a contribuit.

Lumea se invarte fara mine. Imi spun deseori. Pentru ca sunt convinsa ca daca Dumnezeu vrea, poate inlocui pe oricare dintre noi cu oricine . Oricand. Daca Moise, Budha sau Isus dadeau gres, i-ar fi inlocuit cu un altul chiar si pe ei. Daca Einstein nu formula teoria relativitatii, ar fi facut-o altcineva in locul lui. Daca Traian Vuia n-ar fi visat sa zboare, Dumnezeu i-ar fi trimis visul altcuiva. ( L-a si trimis, ca sa fie sigur, fratilor Wright 🙂 )

E util gandul asta si nu trebuie sa va sperie. Mie mi se pare reconfortant. Pentru ca dintr-odata toate greutatile marete sau marunte ale vietii nu mai par vitale sau determinante; parca pierd din substanta si greutate, iar eu am ragazul si lejeritatea binecuvantate sa ma opresc la ce este cu adevarat important.

Lumea se invarte fara mine si nu sta pe umerii mei. Daca ne-am spune mai des lucrul asta, totul ar deveni mai clar. Am vedea limpede unde ne este locul. Si care dintre lumile  mici si la indemana cu adevarat nu se mai invart fara noi. Nu-s chiar atat de multe. Lumea copilului mic, a carui viata se opreste si da inapoi fara parinti. Lumea celui pe care il iubesti, te iubeste, si care fara tine n-are directie sau sens. Dupa cum n-are nici lumea ta fara el. Lumea prietenului al carui sprijin si axa de rotatie esti uneori. Sunt lumi in doi, mici pentru altii, dar care pentru cei care le populeaza fac cat un univers. Sunt lumi construite pe conexiuni afective si spirituale. Acolo contam cel mai mult, acolo suntem indispensabili, acolo suntem de neinlocuit si esentiali. Prin urmare e bine sa stim si sa ne aducem aminte ca astea sunt singurele lumi care isi schimba cursul si mersul, se invart sau se opresc functie de noi.

Nu-i mare lucru sa pricepi asta. Trebuie doar Citește restul acestei intrări »

Indignari si dispret

In certitudini on Februarie 24, 2012 at 10:07 pm

Nu asupra  indignarilor mele sau ale cetateanului de rand ma voi opri azi. Nu. Azi vorbim despre indignari fara temei si drept. Despre indignarile celor care  sunt, ei insisi,  sursa indignarilor noastre curente, vechi si de zi cu zi. Ale celor care, intr-o lume firesc asezata, ar trebui sa plece capul sau macar sa taca ( adica, dupa spusele unuia dintre ei ,  sa faca “ciocu’ mic”; pentru cine inca nu stie, zicerea apartine legendarului Serban Mihailescu, zis Miki Spaga).

O dovada cat se poate de clara a faptului ca lumea noastra e cu susu-n jos e atitudinea stalpilor societatii actuale,  a alesilor neamului, fata de cetateanul de rand . De la inalti functionari publici si demnitari , pana la cel mai tanar politician, cum i se aduce vreunuia o critica sau un repros, toti o iau feudal si strict personal. Se indigneaza peste masura si scuipa flacari. Pe noi, desigur. Pentru ca le lezam majestatea si demnitatile de drept divin. Si tot pe noi ne gasesc responsabili pentru toate celea. Adica pe noi – vasalii si servitorii lor.

Nastrusnica mentalitate. Si uluitoare. Care vine, cu siguranta, din dispretul lor. Din dispretul fata de legile tarii si principiile  constitutionale. Fata de lumea democratica si civilizata, si fata de neamul lor. Din dispretul fata de insasi principiile si scopul functiilor pe care le ocupa.

Ca Ion Iliescu ii numea pe protestatarii si criticii sai animale si golani, nu m-a surprins niciodata. Avea scoala veche comsomolist-moscovita, a dispretului desavarsit fata de om. Iar in capul lui era demult mai egal decat ceilalti ( ca porcii din Ferma animalelor) si indiscutabilul nostru “despot luminat”.

Ca Adrian Nastase, in calitate de epigon si invatacel direct al impricinatului, l-a depasit in aroganta si dispret, ca ne-a invitat golaneste sa-i numaram ouale de la inaltimea averii lui paralegale si paranormale, de mare gospodar, iar nu ma surprinde: discipolii isteti isi depasesc invatatorii. Q.E.D. ( quod erat demonstrandum)

Dar ca la 22 de ani de la revolutie, de la presedinte, prim ministru, ministri, pana la ultimul parlamentar, toti s-au gasit sa culpabilizeze si infiereze poporul, la gramada, pentru esecurile, impotentele, lacunele sau greselile lor, fara sa-si asume nici un strop de responsabilitate,  asta da,  recunosc, nu inceteaza sa ma uimeasca.

Da, bine, nu mai am demult iluzii cu privire la motivele pentru care s-au zbatut sa fie numiti in functii sau sa se aleaga. Nu mai am demult naivitatea sa cred ca si-au dedicat eforturile in principal binelui sau interesului meu, si nu setei lor de inavutire, putere si control. Si totusi…Totusi, oameni buni, mi se pare ca au ajuns prea departe cu dispretul si indignarile lor . Cu faptul ca uita cu desavarsire cum au ajuns la putere ( prin vot de popor), cum se mentin acolo ( din banii contribuabilului= tot popor) si in ce scop ( pentru popor). Ca uita care le e ( fie doar formal si principial) misiunea si rolul. Ca uita cine pe cine ar trebui sa serveasca: ei pe noi, munca lor – interesele noastre, si niciodata, dar chiar niciodata,  pe dos.

Ori , cu uluire constat si concluzionez din suma indignarilor si supararilor lor publice si curente, ca, desi suntem in 2012, intre ei  si noi, s-a instalat o relatie feudala, de tip suzeran ( ei) – vasal ( noi). Citește restul acestei intrări »

Bucuresti- catun fara stapan

In Solutii on Februarie 21, 2012 at 8:03 pm

Locuiesc pe o strada din sectorul 2, la 4 kilometri de punctul zero al tarii si al capitalei, strada cu iesire directa si perpendiculara pe un mare bulevard. Case. Oamenii sunt de tot felul, mai bogati, mai putin bogati, dar relativ linistiti si gospodari ( cei mai bogati sunt mai necivilizati si mai lenesi, clasic,  dar de nevoie vad ca se dau pe brazda treptat).

De la prima ninsoare nu s-a mai putut iesi cu masina din garaje sau curti. Nu-i bai. Am dat cu totii la lopata si am putut circula permanent cu picioarele. Iar taxiurile ( cand le-am gasit) au avut pe unde veni. Adica pe un jgheab, pe mijlocul strazii, printre ziduri inalte de zapada. Ca deh, asa se intampla cand se aseaza cca un metru de omat peste lume. Iar cu lopata nu poti decat sa-ti faci partie, adica sa muti de colo-colo nametii, construind, prin suprapunere, niste  munti. N-am vazut in viata mea ( care numara cateva zeci de ani) la mine pe strada intrand vreun utilaj de deszapezire. Casa mea e la 100 de metri de bulevard. Nici pluguri, nici masini de incarcat/carat zapada. Si e firesc: DOAR LOCUIESC INTR-UN CATUN ( Bucuresti), NU LA ORAS.

N-avem primar, nici de sector ( unitate administrativ teritoriala de dimensiunile unui oras), nici de capitala, pentru ca nu suntem nici una, nici alta. La cativa metri de bulevard, e catun, nu oras. Iar catunul, conform legii, n-are personalitate juridica ( asta e, n-are locul personalitate !), asa ca n-are nici stapan, nici primar.

In privinta asta nu mai am nici o nedumerire. Inainte de Sorin Oprescu, mai aveam iluzia c-as trai la oras. Ca-n capitala nu m-am mai simtit din copilarie.  Insa din 2008 incoace si iluzia asta  mi s-a spulberat ( iluziile mele, unde si care este ele….tra, la, la, iaca manea).

Nedumerirea mea e alta. Si va spun drept, nu pot sa mi-o lamuresc:

Daca in 2008 actualul primar general s-a ales cu voturile a cca 15% din electorat ( vreo 30% s-au prezentat la vot, restul, ingretosati, au stat acasa), iar cei de sector tot cam pe acolo, daca anul asta se vor alege cu si mai putin, pe cine reprezinta si de ce au pe mana aparat administrativ si buget de capitala/oras si nu de catun?

Eu n-am nimic impotriva sa se aleaga sau realeaga, si Oprescu si ceilalti primari de sectoare, cu 10 voturi sau cu cel mult 100 ( ca probabil atatea merita, sa fim seriosi). Dar aparatul care-i serveste si bugetul din care se-nfrupta (si ei si servitorii lor personali) sa fie proportional. N-au nevoie de sute de oameni in subordinea lor si nici de mari bugete ca sa-si gestioneze ograda individuala, pentru ca oricum nu au grija decat de ea. Iar pe noi, astia din nenumaratele catune ale capitalei, nici nu ne servesc, nici nu ne administreaza cumva. Doar ne fura cu amenzi, taxe si impozite de care, dupa aia, se veselesc doar ei. Si gata.

Cum spuneam: m-am obisnuit sa ma descurc si sa ma administrez, inclusiv stradal, exact ca-n salbaticie. Ca-ntr-un sat uitat de lume, situat la cativa metri de bulevard. Si , din pacate, m-am obisnuit ca toti cei care se aleg in functii si demnitati locale sa aibe  nivel intelectual, managerial si civic satesc (nici macar comunal). Insa au mare anvergura la devalizat bugete impreuna cu co-satenii lor. Pai atunci, nu vi se pare de bun simt sa le dam pe mana subalterni si bani ca pentru nivelul lor? Mie da.

Iar de restul banilor, Citește restul acestei intrări »

Eleganța. Absentă , dar vitală.

In Solutii on Februarie 20, 2012 at 7:11 pm

 Învățați că  “bogăția nu e eleganță, că abundența nu e măreție, că splendoarea nu e frumusețe. ”(citat original: Teach us that wealth is not elegance, that profusion is not magnificence, that splendor is not beauty.) Benjamin Disraeli (1804-1881)

Era o vreme când eleganța era cutumă și virtute pentru elite, iar opulența – considerată lipsită de stil și rafinament – nu era apreciată. Erau vremurile în care viața socială și romantică se desfășura la lumina candelelor, mările se străbăteau pe corăbii, iar  continentele cu trăsura. Sunt multe lucruri care lipsesc lumii și vieții actuale. Unul dintre ele mi se pare a fi eleganța. Și nu mă refer  doar la cea vestimentară.

Există despre eleganță – tocmai de aceea  absentează dintre noi de atâta vreme – o idee superficială: aceea că s-ar referi doar la aspectul vestimentar. Nu-i așa. Eleganța mi se pare un mod de a fi, o manifestare a însăși spiritului omenesc (minte și suflet împreună). Și dacă pe mine nu mă credeți, poate îl asculați pe Ortega y Gasset, care atât de elegant spunea (pentru că raționamentele și discursul lui au fost întotdeauna de o mare eleganță):“ Eleganța trebuie să penetreze, să  dea formă și substanță întregii vieți a omului  –  de la gest și modul de a merge, trecând prin modul de a se îmbrăca, continuând cu modul de a utiliza limbajul în care se poartă o conversație, în care se vorbește în public, pentru a ajunge la cele mai intime dintre acțiunile intelectuale. ”(Originea și epilogul filosofiei 1943)

 Nu e cazul. Asta e concluzia pe care o trag după o observație atentă și deloc exigentă a lumii de azi.

Prin urmare nu mă opresc acum la lipsa eleganței în vestimentație și aspect exterior. E atât de evidentă încât  nu merită comentată. De la cei mai bogați, până la oameni obișnuiți, eleganța adevărată, care înseamnă stil, rafinament și simplitate, a devenit un accident, o întâmplare (ceea ce în mintea mea e mai puțin decât o raritate). Nu mă opresc aici pentru că, în fond, vestimentația nu e decât manifestarea bătătoare la ochi a esențelor mult mai subtile ale ființei noastre.

Limbaj și comportament

De la limbajul verbal, articulat, până la limbajul corporal, lipsa de eleganță din jurul meu e copleșitoare.

Limbajul articulat. Prețuiesc cuvintele. Mi se par importante. Până la urmă sunt ambalajul comun al gândurilor și simțirilor noastre. Cu ele ne facem loc în lume, ne definim și ne afirmăm. Cuvintele trebuie bine alese și corect rostite. Căci, uneori, cu puține cuvinte, dar potrivite, poți alina sau vindeca mai eficient decât un medicament,  poți răni iremediabil, ba chiar poți schimba lumea sau deștepta la realitatea ei.

Pentru toate astea, mai mult decât să mă indignez, mă îngrijorez și chiar mă doare când Citește restul acestei intrări »

Reguli inepte

In spaime on Februarie 20, 2012 at 12:17 am

Motto: Scapa cine poate.

N-ar fi nici prima nici ultima data cand omenirea se conduce dupa reguli gresite, impotriva firii si care ar trebui schimbate. Pentru ca asta-i singura regula eterna: schimbarea. Intre timp? Cine rezista, rezista.  Cine nu, moare. Macar de nervi, daca nu de altceva.

Ma gandesc acum la o regula ( caraghioasa, daca n-ar fi tragica) care contravine inimii noastre si bulverseaza spiritul consistent.  Dar care s-a insinuat zdravan in societate , in special in cea occidentala si implicit in viata noastra, pentru ca, sa fim seriosi, modelul catre care tindem, orice am face, asta e.

Regula reprimarii emotionale. Pe care eu as numi-o  managementul inept si nefiresc al emotiilor. Si, avand in vedere amploarea fenomenului,  nu ma astept sa fie prea multi de acord.

Zice Occidentul ca e mai bine sa nu simti nimic ( de parca s-ar putea), decat sa simti si sa te doara.Zice ca e mai bine sa fii rece si singur decat sa-ti deschizi sufletul la lume cand iti vine, pentru ca risti sa ti-l accidentezi. Si nu zice de ieri – de azi.  Vorba cantecului: owner of a lonely heart, much better than owner of a broken heart ( sa ai o inima singuratica e mult mai bine decat sa ai o inima franta), nu-i asa? Serios?! Ce vorbesti?!

Dupa regula asta, hai sa ne reprimam cu totii emotiile,  ca doar asa vom fi sanatosi si fericiti. Fericiti?!  Nu zau ?! Ce confuzie! Poate  temporar amortiti in inconstienta noastra. Iar cand ne trezim la viata si la simtire – pentru ca ne trezim inevitabil odata si odata, caci emotiile nu pot fi reprimate la nesfarsit  –  o facem haotic, in plina depresie sau atac de panica, si ajungem direct la balamuc, la spital sau la psihoterapeut. Vai de noi. Halal regula, halal management al emotiilor. Inept.

Dupa regula asta la serviciu sunt interzise relatiile romantice, sexuale si sentimentale (ceea ce nu inseamna ca pe la colturi si pe tacute nu le practica toti).  Si asta a devenit litera de lege si protocol. Adica adultul, care in coplesitoarea lui majoritate lucreaza intr-o companie sau institutie, privata sau de stat, si care isi petrece la munca mai mult de jumatate  din viata pe care n-o doarme , daca nu pe toata, n-are voie sa se indragosteasca de colegul/colega, nici de subaltern , nici de sef. Si nici ei de el. De parca inima functioneaza sau ar putea functiona dupa asemenea protocoale. Si ma rog de ce? Pai pentru ca interfereaza cu procesul de productie. Iar daca nu se sfarseste bine, situatia devine delicata si complicata ( ca viata). Plus interfereaza cu ceilalti colegi, ii incurca putin si ii deranjeaza la productivitate. Colegi carora nu le pasa. Nu pentru ca s-au nascut nepasatori, ci mai degraba pentru ca asa sunt scoliti si obligati. Pentru ca-i mai usor si mai profitabil sa manageriezi roboti, asociali si indiferenti, decat oameni. Fain. Si uite asa ajunge adultul care lucreaza 8 pe zi sau mai mult sa-si caute iubirea si fericirea  pe facebook, la agentiile matrimoniale, la carciuma, la bar sau pe siteurile de lipeli de pe internet. In loc s-o lase sa vina natural ( daca se-ntampla) si de prin preajma. Exceptional!  Dublu fain!!

Asa i se interzice omului si inimii lui firescul si e impins la balamuc emotional si social. De dragul zeilor epocii actuale: onor Productivitatea, Profitul si managementul lor eficient. Asta de cand economiile traiesc preponderent din servicii, iar omul a devenit principalul mijloc de productie, Citește restul acestei intrări »

Oz. Lumea pe dos.

In Dubii on Februarie 18, 2012 at 8:00 pm

Prolog: Am promis in articolul anterior ca va tin la curent daca mi-am recuperat mintile. Nu stiu. Cititi si judecati voi.

Ha! M-am prins de ce e lumea cu susu-n jos: traim in Oz ! Nu, nu in inchisoarea de maxima securitate pentru vietasi (inca) din serialul omonim , ci in taramul de poveste al lui L. Frank Baum. Sau in film. Intre halucinatii vesele sau incantatoare si iremediabil cosmar. Ireal…

Nu-mi dau seama cand a inceput. Cand Pilat din Pont s-a spalat pe maini si a lasat multimea sa-l salveze pe Barabas si sa-l condamne pe Isus? Cand Torquemada a hotarat ca tortura si arsul omului de viu, pe rug, in public,  revigoreaza spiritul crestin si fac bine la ten, la cap si la suflet ? Cand Darwin a decis ca ne tragem, in principiu, din Euglena verde si ca suntem mandri descendenti directi ai maimutei? Sau cand Marx si Engels au stabilit ca munca e o valoare in sine, suprema, si ca l-a creat pe om? O fi inceput cand americanii au hotarat sa scrie “ In God we trust” ( in Dumnezeu credem) pe moneda nationala? Sau cand intelepti ca raposatul ( si regretatul de unii) Bin Laden sau discipolii lui  s-au gandit ca-i mai sanatos sa ne omoare pe noi, infidelii ( a se citi nemusulmanii), care cum ne prind si pe unde pot,  pentru ca ni se pare ca Dumnezeu are alte planuri cu noi decat ei? Insha’Allah! (traducere =asta-i  vointa lui Dumnezeu).

Nu stiu cand a inceput. Poate ca dureaza de mai bine de doua mii de ani. Habar n-am. Doar ca lumea,  asa cum a ajuns azi, mi se pare ca are ceva substantial din povestea Vrajitorului din Oz. O lume condusa de vrajitori netalentati , dar atotputernici – a se citi de impostori manipulatori si mincinosi. Exact ca vrajitorul din Oz.

O lume in care momailor de paie , adica sperietorilor de ciori ( din poveste) li se atesta existenta creierului ( pe care nu-l au) pe baza de diploma. Ia uitati-va in jur si vedeti ce de titluri si diplome au unii prosti.

O lume in care leii fricosi ( regii junglei) devin curajosi pe baza de premii si medalii . Gen: Ion Iliescu ( si multi altii ca el) are certificat de revolutionar. Obama a primit premiul Nobel pentru lupta sa neobosita ( nu m-am prins care si cand) pentru pace. Fotbalisti celebri ( care n-au facut o zi de razboi si n-au condus nici un pluton, dara-mi-te o armata) au ( pentru ca au primit) grad de general.

O lume in care oameni de tinichea, care n-au inima, primesc in locul ei  un breloc care confirma ca sunt iubiti si capabili de iubire.

Pai asta-i in mare lumea de azi. Adica Oz.

De aia ma simt uneori ( cam des in ultima vreme) exact ca-n visul lui Dorothy. Adica nu contest: in realitatea asta actuala si uneori fantastica pe care o tot traiesc, sunt si lucruri frumoase. Sunt si unele lucruri bune si care imi plac. Dar mai multe sunt cele care ma sperie, pentru ca sunt de un nefiresc si neomenesc aproape ireal.

Asa ca uneori vreau acasa si nu mai stiu cum. „Acasa” e pentru mine locul cu oameni autentic inteligenti si iubitori. In care diploma corespunde cu continutul si inteligenta e plina de spirit si de miez. Locul in care inima omului exista, nu e de plastic si bate cuminte , frumos si cald, in piept, chiar la locul ei. In care Citește restul acestei intrări »

Sexy . Balamuc, desigur.

In intre ras si plans on Februarie 15, 2012 at 2:43 pm

Sa vedeti ce situatie:

Ieri. Afara totul nins, alb si curat. Inca. De la priveliste ( care nu va dura)  si de la izolarea (fortata),  ma gaseam intr-o dispozitie oarecum romantic-duios-dubitativa. Ma pregateam sa profit. Stiam ca nici asta nu va dura si se va topi odata cu zapada si venirea mocirlei. Dar nu ma asteptam sa-mi treaca atat de repede. Contam pe o inertie mai de durata a romantismul invernal. Insa, ghinion! Mi le-a spulberat  pe toate ( si romantismul, si duiosia) o reclama: am deschis televizorul  si l-am vazut pe David Beckham in chiloti. Care, tatuat din cap pana-n picioare, imi ranjea senzual – in fine, asa credeau el si regizorul, ca pe mine m-a infricosat. Da, bine, stiu, multa populatie feminina il considera un etalon sexos si este idolul a tot atata populatie masculina. Fireste: are banet si patratele pe burtica. Nimic nou. Dar eu, cu naturelul nepregatit si simtitor,  desi nu ma sperii usor, va jur ca daca nu stiam cine e baiatu’ si ma intalneam cu el in noapte, pe o straduta laturalnica, fugeam de mancam pamantul si nu ma uitam inapoi. Parol!

Imi zic: Zitzo, esti depasita si neadaptata. Du-te si fa putina gimnastica de intarit abdomenul si fesierii si revino-ti la realitate! Ma conformez. Ma simt din nou ancorata in cotidian. Imi arunc putin ochii pe fereastra: alb, frumos, copacii din curte inghetati ca-n povesti, masina ( neagra) nu se mai vede ca e toata sub zapada. Neee. Nu de actualitate imi arde mie acum.

Asa ca pun o muzica suava, un sound balearic, si ma reinstalez in dispozitia gingasa de la inceput. Insa cad din nou in pacat. Deschid computerul si, in loc sa ma pun pe scris serios ( va spun altadata despre ce, dupa ce imi revin), ma musca Necuratul de inima si verific intai e-mailurile. Imi sare in ochi unul care se cheama “ moda la barbati 2012”. Acum, sa nu fiu gresit inteleasa: sunt femeie si curioasa. Oi avea eu profunzimile mele psiho-emotionale si rezistenta binisor organizata la nebuniile mondene, dar cand e vorba de cochetarii si moda, nu rezist, cad in capcana. Si iar mi-a murit gingasia. Raman stupefiata. Sariti! N-am bagat de seama cine era designerul, dar creatiile si viziunea erau ceva intre Galiano pe halucinogene, Gaultier in sevraj dezlantuit si Vivienne Westwood in plina adolescenta senila. In primul rand toti baietii erau vopsiti la ochi in culorile razboiului si ma priveau fioros ( nu pe mine, desigur, dar furata de peisaj, am luat-o personal). Parul era adunat ( contra fixativ pe baza de azbest cred) in creste tepoase de inaltimi impresionante. Poate ca pana aici, m-as fi tinut cu firea. Daca surpizele s-ar fi oprit. Insa aveau niste sacouri ( lasam culorile) cu umeri falsi enormi, a la Darth Vader ( baiatul ala mare, negru si rau, cu masca pe figura si care respira greu in Razboiul stelelor) . Pe dedesubt, vestutze de tweed, Citește restul acestei intrări »

Între realități. Noncomunicare și insensibilitate.

In Dubii on Februarie 14, 2012 at 8:09 pm

La fel ca o insulă între ape, mă găsesc uneori prinsă între realități. Între mai multe, care nici măcar nu sunt ale mele. Între ele e rareori pace, ci mai degrabă război . Atunci mă retrag pe limba mea de pământ, într-un necesar armistițiu.  Acolo îmi trag sufletul si-l recuperez. De acolo și numai de acolo pot hotărî  pe care ape și în ce direcție să navighez. Doar de acolo am perspectivă și disting ce e important și ce nu e. Ce trebuie schimbat și ce merită păstrat.

Nu pricep cum se poate trăi  fără regulată, necesară, solitudine si izolare. În continuă mișcare și  permanent contact cu lumea, cazi în derivă, obosești,  pierzi esențialul și, mai devreme sau mai târziu, naufragiezi. Cine știe pe unde…la nimereală și pe unde te aruncă soarta. Iar mie nu-mi plac naufragiile. Miros a disperare. Prefer retragerile controlate. Ca acum, când nu mă pot opri să mă gândesc la două realități în contradicție mai acută ca niciodată :  comunicare și sensibilitate; aparențe și inaparențe actuale. Poate că mă înșel, dar mi se pare că niciodată până acum oamenii n-au trăit mai neautentic, inconsecvent și mai rupți de ei. Că niciodată comunicarea și sensibilitatea emoțională n-au fost mai false, și traiul de zi cu zi mai schizoid.

Noncomunicare

În aparență suntem mai comunicativi ca niciodată. După statisticile recente un sfert din omenire ( peste 1,75 miliarde de oameni) are acces la internet. Și cred că cel puțin tot atâția oameni, dacă nu mai mulți ( n-am statistici) au telefon. Fix sau mobil. Rețelele sociale au luat un înfricoșător avânt. Curg într-un flux continuu și de nestăvilit poze, glume, filmulețe,  reclame, pilde, bancuri, vorbe de duh (cu sau fără duhul necesar în ele), articole din presă locală sau străină, informații. Și nu e rău, dacă într-adevăr ai ceva important și util de comunicat. Unele mă fac să râd ( sau măcar să zâmbesc). Altele îmi satisfac nevoia de frumos. Unele mă informează asupra unor lucruri noi, poate interesante. Nu-i nimic rău în asta, ce să fie? Și circulă mesajul cu viteză amețitoare, de la mare distanță, aproape în timp real.

Poftim minune de comunicare!  Am devenit o rasă de supercomunicativi.  Oare? Aparențele așa spun. Inaparențele însă, mai subtile, spun altă poveste. Spun că ne pierdem pe zi ce trece abilitatea de a comunica direct și personal. Pentru că toată comunicarea asta are un iz grozav de diluat, de impersonal și de superficial.  Da, știu, n-avem timp. Nimic nou. Da, primesc mesaje de la multă lume ( și repet, unele chiar îmi plac/folosesc), dar puține cuvinte de la sau despre expeditor. Da, telefoanele se-ncing de-atâta sunat și vorbit … degeaba sau impersonal. De obicei sună cu vreo problemă . Profesională. De interes. Sau ca să comentăm  evenimentul zilei, care nu e nici al meu , nici al lor.  Obositor.

De atâta comunicare impersonală, verbală sau non verbală, de fapt, între noi, nu mai comunicăm autentic  deloc.

Insensibilitate Citește restul acestei intrări »

Astre, vraji si chestii serioase

In intre ras si plans on Februarie 8, 2012 at 11:17 pm

Nu e cea mai fasta perioada a anului. E scadenta la impozite, boierii de la UE si FMI ( cu salarii de-a dreptul imperiale) ne recomanda parinteste sa strangem cureaua si sa mai flamanzim putin, guvernele fac  sluj in fata lor si le asigura paranghelii pe bani publici  dupa care cu bucurie isi dau demisia, toata omenirea merge cu fundu-n sus, de atata incalzire globala vine glaciatiunea, si, in general, mare lucru nu prea mai avem de sperat si de asteptat.  Momentan.

Categoric nu-i o perioada vesela. Si-atunci pe ce ne bazam ca sa mai radem  si sa mai speram putin? Pe ce ne-a ramas: astre si vraji de sezon. Momentul ( relativ tenebros) mi se pare mai potrivit ca niciodata ca sa destindem atmosfera.

Astrologie

Nu degeaba zic unii ca astrologia e sora nebuna a astronomiei. Stiu ei ce stiu. Numai cand ma gandesc ca in mintea astrologilor o planeta poate sa mearga ba inainte , ba inapoi ( ex: Mercur e retrograd, adica merge de-a-ndaratelea ??!!) mi se stinge uzul ratiunii. Asta da  deranj la cap!

Dar nimic nu ma impiedica, in special in vremuri de restriste, sa ma minunez si sa ma si distrez putin. Ma indoiesc ca exista cineva care sa nu fi citit sau caruia sa nu  i se fi citit in viata lui, macar  cu de-a sila , un horoscop, un zodiac, sau alte asemenea povesti. Cata vreme nu le iei in serios, sunt  o sursa binevenita de imaginatie, optimism, divertisment si umor. Iar zilele astea mi s-a oferit material umoristic din abundenta : previziuni astrale si horoscoape, asa, ca la inceput de an.

De pilda ieri, am fost anuntata de o buna prietena (  care isi bea cafeaua de dimineata si se distreaza urmarind stirile si matinalul de la ProTv) ca voi avea o zi minunata, cu intensa activitate mondena si ca voi intalni o persoana deosebita, de sex opus, posibil iubirea vietii mele. Eu ce sa zic? Eram bolnava moarta si am stat acasa. Pe caz de vreme potrivnica, nici  postasul Vasile n-a mai venit. Iar singura noutate a zilei a fost un antiinflamator/analgezic nou, pe care l-am luat ca sa-mi treaca durerile de cap si de sinusuri. Sincer? Chiar daca ar avea astrele vreo noima sau influenta, eu refuz categoric sa ma iubesc pe termen lung cu un antiinflamator.

Tot ieri, fiind inceputul anului si sezon la tot felul de previziuni astrale, am primit prin posta electronica doua horoscoape exotice: unul babilonian si unul japonez. Dupa cel babilonian eram regina iubirii si  a senzualitatii. Dupa cel japonez – aveam o personalitate imperiala ( m-am nascut Imparateasa, ce mai incolo-incoace)  plina de intelepciune, calm si seninatate, care schimba lumea in acest fel intens si profund spiritual. Acu’, cine sunt eu sa ma opun astrologiei milenare? O profana. Asa ca m-am conformat, am dat cu aspiratorul cat de senzual am putut, am stranutat si tusit toata ziua iubire, si mi-am schimbat pijamalutza mov cu veverite, cu una rosie, de matase, cu aspect cat mai regal. Am omis sa schimb lumea. Ceea ce, data fiind starea mea de spirit – confuza – si de sanatate, a fost, probabil, singurul lucru cu adevarat intelept.

Vraji

Sigur, ca sa fie tacamul mistico-umoristic complet, Citește restul acestei intrări »