Ioana Hincu

Între realități. Noncomunicare și insensibilitate.

In Dubii on Februarie 14, 2012 at 8:09 pm

La fel ca o insulă între ape, mă găsesc uneori prinsă între realități. Între mai multe, care nici măcar nu sunt ale mele. Între ele e rareori pace, ci mai degrabă război . Atunci mă retrag pe limba mea de pământ, într-un necesar armistițiu.  Acolo îmi trag sufletul si-l recuperez. De acolo și numai de acolo pot hotărî  pe care ape și în ce direcție să navighez. Doar de acolo am perspectivă și disting ce e important și ce nu e. Ce trebuie schimbat și ce merită păstrat.

Nu pricep cum se poate trăi  fără regulată, necesară, solitudine si izolare. În continuă mișcare și  permanent contact cu lumea, cazi în derivă, obosești,  pierzi esențialul și, mai devreme sau mai târziu, naufragiezi. Cine știe pe unde…la nimereală și pe unde te aruncă soarta. Iar mie nu-mi plac naufragiile. Miros a disperare. Prefer retragerile controlate. Ca acum, când nu mă pot opri să mă gândesc la două realități în contradicție mai acută ca niciodată :  comunicare și sensibilitate; aparențe și inaparențe actuale. Poate că mă înșel, dar mi se pare că niciodată până acum oamenii n-au trăit mai neautentic, inconsecvent și mai rupți de ei. Că niciodată comunicarea și sensibilitatea emoțională n-au fost mai false, și traiul de zi cu zi mai schizoid.

Noncomunicare

În aparență suntem mai comunicativi ca niciodată. După statisticile recente un sfert din omenire ( peste 1,75 miliarde de oameni) are acces la internet. Și cred că cel puțin tot atâția oameni, dacă nu mai mulți ( n-am statistici) au telefon. Fix sau mobil. Rețelele sociale au luat un înfricoșător avânt. Curg într-un flux continuu și de nestăvilit poze, glume, filmulețe,  reclame, pilde, bancuri, vorbe de duh (cu sau fără duhul necesar în ele), articole din presă locală sau străină, informații. Și nu e rău, dacă într-adevăr ai ceva important și util de comunicat. Unele mă fac să râd ( sau măcar să zâmbesc). Altele îmi satisfac nevoia de frumos. Unele mă informează asupra unor lucruri noi, poate interesante. Nu-i nimic rău în asta, ce să fie? Și circulă mesajul cu viteză amețitoare, de la mare distanță, aproape în timp real.

Poftim minune de comunicare!  Am devenit o rasă de supercomunicativi.  Oare? Aparențele așa spun. Inaparențele însă, mai subtile, spun altă poveste. Spun că ne pierdem pe zi ce trece abilitatea de a comunica direct și personal. Pentru că toată comunicarea asta are un iz grozav de diluat, de impersonal și de superficial.  Da, știu, n-avem timp. Nimic nou. Da, primesc mesaje de la multă lume ( și repet, unele chiar îmi plac/folosesc), dar puține cuvinte de la sau despre expeditor. Da, telefoanele se-ncing de-atâta sunat și vorbit … degeaba sau impersonal. De obicei sună cu vreo problemă . Profesională. De interes. Sau ca să comentăm  evenimentul zilei, care nu e nici al meu , nici al lor.  Obositor.

De atâta comunicare impersonală, verbală sau non verbală, de fapt, între noi, nu mai comunicăm autentic  deloc.

Insensibilitate

Aparențele zic că suntem foarte sensibili. Pe tot mapamondul. Eu așa înțeleg. La televizor toată lumea e inflamată. Pe stradă și în public la fel. Suntem foarte sensibili și reactivi la știrea zilei, la schimbări de guverne și taxe, la ce zice cutare personalitate sau politician despre el sau despre noi. Ne unim, ieșim în stradă, protestăm public, ne riscăm libertatea blocând circulația și spărgând vitrine. Înseamnă că suntem extrem de sensibili  din moment ce reacționăm public, colectiv și emoțional. Cam isteric și necontrolat, de bună seamă, dar ce să faci, așa=i când ești pasional. Plângem la filme, la telenovele și la piese de teatru, ne emoționăm la poze cu câini, peisaje frumoase și flori –  ceea ce, desigur, denotă că avem sensibilitate emoțională, nu doar senzorială. Nu-i nimic rău în asta. Doar oameni suntem, nu câini.

Cu inteligența emoțională însă , mai subtilă și inaparentă, stăm prost. Dincolo de exploziile patosului nostru cotidian, public și colectiv,  suntem complet opaci emoțional, neatenți și inumani față de semenii noștri în carne și oase; complet insensibili și nedumeriți față de cei reali și vii. Suntem în stare să nu observăm dacă moare un om pe stradă, să trecem indiferent și calm pe lângă el. Avem un apetit insațiabil pentru contemplat de departe tragedii, dezastre umane, deopotrivă cu faptul divers. Dar suntem perfect antrenați să nu ne pese cu adevărat și profund de nimeni, nici de cunoscuți, nici de necunoscuți , nici de noi . Ne anesteziem simțurile și să ne reprimăm emoțiile adânci cu nespusă dibăcie. Ni le sublimăm și risipim în cele mai false, mai străine sau mai superficiale trăiri. Din neatenție și multă risipă emoțională, trăim paralel cu realitatea, cu propria viață, rupți de ce e viu și esențial în noi.   Așa trecem probabil nu doar pe lângă viața noastră, dar și pe lângă oameni rari, prețioși. Pe lângă lucrurile simple și  importante, care devin prea subtile pentru cei grăbiți, rămași orbi, surzi și goi. Cred că așa trecem și pe lângă îngeri , divinitate și evoluție spirituală, bunăoară.  Așa le ratăm. Din neatenție și abandon în fața prea multor realități de umplutură. Pentru că ne dedicăm și implicăm emoțional fără noimă, iar când vine timpul, rămânem  muți și nesimțitori.

Există remediu ? Cu siguranță. Curând? Nu prea cred. Ce e de făcut? N-am soluții universale. Însă insist să mă retrag periodic dinaintea apelor prea tulburi, în spațiul meu mic și personal , ca să mă gândesc. La ce? Simplu: la ce să schimb și la ce să patrez. La ce să opun rezistentă și la ce să mă adaptez.  Și insist să revin apoi în lume, în realitatea bezmetică și copleșitoare, chiar incomplet lămurită, dar cu simțurile recuperate, atentă la ce contează și recalcitrantă la tot ce nu mi se pare important. Lucrul ăsta nu-l pot face cum se cade decât dacă mă opresc regulat, fac un pas înapoi €“ întru contemplare și perspectivă – și mă retrag din calea atâtor realități contradictorii sau lipsite de greutate.

Sunt multe, mai multe, mai adânci și mai deprimante contradicțiile dintre aparențele și esențele noastre actuale.

Azi m-am oprit ( puțin) doar la două –  falsa comunicare și insensibilitate – pentru că atâta răgaz mi-am permis între realități.  Deh, nu e timp… Ce să fac…Mai mult, poate, altădată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: