Ioana Hincu

Ziua in care m-am facut mare

In Dubii on Februarie 29, 2012 at 3:49 pm

“Singura bucurie pe lume este de a începe. A trăi este frumos, pentru că a trăi este a începe, totdeauna, în fiecare clipă.” (Cesare Pavese- Meseria de a trai)

Ziua in care m-am facut mare….linistiti-va, n-a sosit.

Ne nastem, crestem, plecam in lume, muncim, iubim, imbatranim si,  intre timp, ne straduim sa ne maturizam. Ne straduim, desigur … nu stiu cat reusim 🙂

Gresim, ne cerem iertare, ne punem intrebari, ne mai si raspundem, ne indoim, cercetam cum si ce ar trebui sa facem ca sa nu repetam greseli. Adica ne maturizam. Credem noi… De fapt…iar gresim ( de multe ori identic), iar ne cerem iertare, iar ne punem intrebari ( aceleasi) si iar am impresia ca nu ne inteleptim deloc. Desi lumea asta asteapta de la noi. Si noi tot asta asteptam de la lume.

Invatam, studiem, descoperim, analizam si iaca, sunt zile in care mai  luam si decizii corecte si actionam in consecinta. Ura! Ne-am maturizat. Asa ni se pare. Pentru ca peste o saptamana, o luna, doi ani, zece, iar analizam si descoperim ca n-a fost chiar atat de corecta decizia; mai avem de invatat, de corectat…

Vii si zici: nu mai pot da timpul inapoi, insa data viitoare fac altfel.  Acum stiu ce. Stiu si cum. M-am facut mare. Si cand vine ziua, tot aia faci. Uneori. Des. Rar iti iese altfel. Numai o durere acuta si lunga, sau o frica mare, foarte mare,  te pot impiedica sa gresesti repetitiv, in acelasi fel. Si asta numai daca esti inteligent, foarte inteligent, aproape intelept. Pentru ca, tot vorba lui Cesare Pavese: “Nu-s de ajuns nenorocirile spre a face dintr-un nătâng o fiinţă inteligentă.” Ghinion.

Si atunci zici: Fir’ar sa fie. Iar nu m-am maturizat.

Nu mai inteleg nimic. Care e ziua cand o sa ma fac mare?

Inteleptii spun sa astept. Ca dureaza. Ca trebuie sa am rabdare. Ca e un proces continuu , lung si greu. Eu n-am rabdare. Zic inteleptii ca trebuie . Bine. Fie. Am rabdare. Ii ascult pe intelepti. Vii sau morti. Ii citesc, ma dau de ceasul mortii sa ii inteleg si fac exercitii de vointa sa ma pun de acord cu ei. Cateodata imi iese. Totusi…

Totusi nu ma pot opri sa intreb: eu cand ma fac mare? Care e ziua in care n-o sa mai dau gres?

Of…Cand eram copil era totul clar si simplu. Te duci la scoala – te maturizezi nitel. La 14 ani iti dau buletin – te-ai maturizat pe jumatate. Intre timp, cu acordul parintilor, ai voie sa te casatoresti ( ca pentru iubit si inmultit nu-ti trebuie acordul; o faci de capul tau, oricum). La 18 ani iti dau buletin de om mare si gata. Faci cum vrei si te integrezi in lumea adultilor cu drepturi depline, maturi si atoatestiutori. Si…continui sa faci  prostii. Nenumarate. Iar dupa ce le faci, si le mai tragi si ponoasele, daca scapi, te asezi in fund ca maimuta nedumerita si, suparat si pe tine, si pe cei mai batrani (teoretic, mai intelepti) si te intrebi: de ce m-au mintit cand eram mica? De ce mi-au spus ca la 18 ani sunt adulta? De ce nu mi-au spus ca „adult” nu e tot una cu „matur”? Eu la varsta aia n-aveam nici masele de minte. Pai cum era sa am minte destula, si sa mai stiu s-o si folosesc?.

Aha! Asta se cheama ca meditezi. Adica te dubitezi – si pe tine, si pe ceilalti – si  te revolti, si te superi ca magarul pe sat cand nu mai intelegi nimic. Duios si simpatic. Insa profund uman. Meditezi…

Meditezi la nemurirea sufletului si la eternitatea greselilor.

Meditezi asupra ratiunii si a iluziei ca daca esti rational, te-ai maturizat.

Meditezi asupra stiinte de a trai si de a o aplica la realitate.

Meditezi asupra posibilitatilor de a te adapta si integra in lume. Asupra destinului tau versus al altora.

Meditezi asupra traznailor nesfarsite din trecut si asupra celor inedite pe care le vei tot face.

Meditezi asupra drumului tau in viata – complicat, sinuos si intortocheat.

Si cauti o cale sa le impaci pe toate. Pe tine cu defectiunile tale, lumea cu tine si cu defectiunile ei.

Si uite asa, tot ce inveti pana la urma, daca esti destul de intelept, e sa ierti. Sa te ierti pe tine pentru tot ce nu puteai sa faci altfel; pentru ca altfel nu stiai, deci n-aveai cum. Pe ceilalti – pentru ce n-au putut sau n-au stiut ei sa faca, atunci cand te-au ranit si ti-au gresit.

Inveti sa ai compasiune si toleranta. Si pentru tine, si pentru altii. Accepti ca dincolo de aparente, nimeni nu e perfect.

Inveti ca adevarul e bun, dar ca toata lumea minte din cand in cand; nimeni nu scapa. Ca iubirea e buna, dar ca si pe ea trebuie sa o inveti pana s-o nimeresti.

Inveti ( daca ai umor) sa razi de tine. Sa nu te mai iei chiar mereu in serios.

Si inveti ca oricat de destept si de rational ai fi, sunt zile cand nu foloseste; cand trebuie sa te mai lasi si in voia sortii, fara sa te opui. Ca uneori nici pe tine , si  cu atat mai putin pe ceilalti, nu poti, n-ai cum sa-i destepti. Nu-i nimic. Macar incerci. In alta zi. Altadata. Acum doar te asezi si te bucuri ca esti.

Pana la urma inveti ca nu intotdeauna e asa o mare sfaraila sa fii mare. Ca nu-i nici asa o nenorocire ca nu te-ai facut. Ca in fond important e sa-ti pastrezi mintea si inima intreaga, curata, iubitoare, si sa ramai in viata. Si ca dincolo de asta, important e sa faci ce poti si sa nu te opresti; sa incerci si sa speri.

Asta pana la urma e arta si meseria de a trai.  Inceputul si incercarea. Inclusiv de maturizare. Restul ramane treaba ingerilor si a lui Dumnezeu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: