Ioana Hincu

Archive for Martie 2012|Monthly archive page

Impotriva fericirii – tirania opiniei celorlalti

In certitudini on Martie 26, 2012 at 9:17 pm

Pentru toti prietenii mei, tineri sau mai putin tineri, dar cu adevarat inteligenti

Cum spuneam in scrierea precedenta, integrarea in realitate e grea ( mai grea decat pare la prima vedere). Si nu se poate face sanatos si constructiv decat intr-un singur fel: largindu-ne perspectiva, schimband-o permanent, invatand despre noi si despre ceilalti continuu, impacandu-ne cu lumea,  acceptand cu blandete si toleranta ceea ce nu poate fi schimbat. Neintegrarea in realitate – adica alienarea si singuratatea , razboiul cu sine si cu lumea – n-a facut si nu poate face pe nimeni fericit.

“Foarte putini oameni pot fi fericiti daca intregul lor mod de viata si viziunea lor despre lume nu se bucura de aprobarea celor cu care au relatii sociale si, in particular, a celor cu care traiesc laolalta.” – scria Bertrand Russell in volumul sau “The conquest of happiness” ( tradus la noi sub titlul “In cautarea fericirii”) in 1930. Putine lucruri s-au schimbat in spiritul omenirii in acesti ultimi 80 de ani. Greselile se repeta. Cauzele nefericirii omenesti la fel.  Si cam toate vin din aceesi sursa: ignoranta si lipsa de libertate spirituala. Supunerea oarba fata de tirania opiniei publice si a opiniei celorlalti ( chiar bine intentionati si apropiati) ramane aceeasi vesnica sursa de ruptura de sine, de trai dezintegrat si schizoid. Iar eu una, cel putin pana acum, n-am cunoscut si  nici n-am auzit de vreun schizofrenic fericit.

Daca de sub jugul prejudecatilor si al dogmei religioase ( al celei stupide, anacronice si limitative) mie mi se pare ca eliberarea spirituala a inceput (atentie, nu s-a desavarsit, doar a inceput), intre timp s-au adaugat alti “tirani”, alte inchisori sufletesti si mentale, care ne imping pe noi, cei de azi, la aceeasi alienare  si dezintegrare sociala, la aceeasi nefericire profunda: mass-media si publicitatea.

Mass-media

Internetul si televizorul sunt, in prezent, fara indoiala, suprema sursa de informatie si principalii formatori de opinie sociala pentru masele largi. Presa scrisa (in afara de cea de scandal sau cotidienele care tot cam asa ceva au devenit) mai putin.  Nu scoala, nu literatura, nu familia. Categoric nu. Internetul si televizorul. Impactul si incidenta lor sunt inevitabile. Inevitabile…..Chiar sunt?

Ia sa vedem. Faceti va rog un experiment: o saptamana sau o luna fara televizor ( adica fara emisiuni informative, mondene, talk-showuri si reality-showuri). Uitati-va doar la filme, seriale, emisiuni culturale ( nu pseudo-culturale) sau documentare. Evitati mass media de opinie si asa-zisa informatie. La starea vremii si la stirea zilei va puteti uita scurt si fara comentarii prea multe pe internet.  Daca reusiti, veti avea o revelatie: nimic din ce e relevant si important nu aflati de la televizor. Informatia  mediata de televiziune e de fapt foarte putina, opinia saraca si plictisitoare ( daca nu e stupida si agramata),  viziunea asupra lumii e limitata si deseori eronata. Lumea nu e ca la televizor ( decat o parte a ei, exact cea care nu conteaza sau care nu ar trebui sa conteze). Iar perceptia corecta, ampla, integrata, asupra realitatii nu se dobandeste prin micul ecran, ci prin contact direct cu oamenii , prin informarea corecta, din surse responsabile si nealterate ( presa serioasa, de nisa, nu cea cotidiana, de scandal si de senzatie, articole si carti scrise de oameni inteligenti, coerenti, care au argument, nu de amatori si de impostori). Si prin folosirea corecta a Citește restul acestei intrări »

Integrarea in realitate

In Solutii on Martie 17, 2012 at 1:53 am

Motto: Nu cred ca drumul spre iad e pavat cu bune intentii, ci cu frica, ignoranta si aroganta .

Cred ca unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le are de facut omul cu viata lui e integrarea in realitate.

Nu e atat de greu sa iubesti –  iubirea e inscrisa in codul nostru genetic. Nu e atat de greu sa te hranesti – asta facem din instinct. Nu e greu sa faci copii – asta se invata din mers ( mai greu e sa-i cresti). Nu e atat de greu sa gandesti sau sa inveti – doar ni se pare; o face creierul, oricum, singur, daca nu-l impiedicam noi. Asa mi se pare mie acum: ca cel mai greu lucru in viata este sa te integrezi, armonios si firesc in realitate. Cu alte cuvinte – impacarea cu sine si cu lumea, fara de care nimeni nu poate fi fericit. N-are cum.

Integrarea armonioasa si constienta in realitate e grea pentru ca omul inteligent vrea sa inteleaga ca sa accepte. Iar realitatea pare deseori de inteles. Cum s-o accepti? E grea integrarea pentru ca omul se teme de ce nu pricepe. Iar frica il opreste din mersul lui natural si firesc. E grea pentru ca omul actual are asa…un fel de egocentrism si  de aroganta extrema care-l face sa uite raportul corect dintre el si lumea larga, faptul ca nu el e centrul universului( oricat de istet si de evoluat ar fi), ci ca doar face parte din el.

Iata trei dintre motivele pentru care eu cred ca noua, oamenilor moderni, ne e greu ( mai greu decat ar trebui) sa ne impacam cu lumea si cu noi insine. Motive pentru care ne gasim intr-un permanent, prostesc si nefericit conflict interior si exterior.

Si daca n-ar avea consecinte atat de grave, razboiul nostru cu realitatea ( personala sau generala) ar putea fi  distractiv si caraghios. La fel mi s-ar parea si greselile fundamentale, de atitudine si de abordare a tot ceea ce exista indiferent si independent de ce vrem noi. Greseli pe care le repetam cu incapatanare, generatie dupa generatie, si la nesfarsit. Vai de noi.

Spre exemplu frica de realitate. Ne temem si de cea dinauntrul nostru, si de cea exterioara. Cel mai adesea pentru ca e in continua schimbare. Ca tot ce e viu,  de altfel. Iar noi, de frica,  ne tot opunem schimbarii si incercam s-o oprim. Inutil. De parca schimbarea ar putea fi oprita… Iar teama si opozitia asta, daca n-ar genera atata conflict si suferinta, ar fi caraghioasa. Dar nu e. E doar gresita. Si e o cauza permanenta de nefericire si de razboi.

Spre exemplu ne e frica de realitate pentru ca nu-i cunoastem si nu-i intelegem toate regulile. Vechi sau noi. Parintii nu-si inteleg copiii. Barbatii nu le-nteleg pe femei. Chinezii nu ne-nteleg pe noi. Nici noi pe ei. Si unde nu intelegem , in loc sa invatam noutatea, in loc sa ne adaptam la ea, depunem eforturi sustinute sa indesam realitatea in tiparele noastre personale, in ce stim si in ce vrem noi. De parca s-ar putea! De parca ar incapea ! Uitam ca realitatea e intotdeauna mai mare decat mintea si decat persoana noastra. Daca n-ar fi gresit si nociv, si asta mi s-ar parea caraghios.

Bine, bine, dar pana la urma ce ne facem si cum sa ne integram in realitate, constient si armonios?

Pai n-am o reteta universala. Dar as zice ca desi pare, nu-i chiar atat de complicat. Sunt cateva lucruri de la care ar trebui sa pornim, obligatoriu,  si pe care sa nu le uitam:

1.Ca realitatea exista asa cum vrea ea si e mare. Pe toata nici n-o vom intelege si nici n-o vom schimba noi. Citește restul acestei intrări »

Vocatia fericirii

In Dubii on Martie 6, 2012 at 12:29 am

As vrea sa-l conving pe citittor ca, oricate argumente i-ar furniza ratiunea, ea nu instituie un embargo asupra fericirii” Bertrand Russell

Fericirea. Ma indoiesc ca exista om pe lumea asta care sa nu si-o doreasca.  Ganditor sau filosof care sa nu fi incercat sa o defineasca. Si nici psiholog care sa nu-i fi cautat regulile si reteta, pentru ca psihologii au de-a face cu multi oameni nefericiti. Ba chiar aud ca prin Occident exista o specializare in psihoterapie pentru caini si pisici.

Vedeti? Omul – fiinta superioara si generoasa – vrea ca tot ce misca prin preajma lui sa fie fericit ( pana si animalele de casa) .

Nobil impuls. Comic paradox. Duioasa ironie.

Nobil – pentru ca omul nu vrea sa pastreze cheia fericirii doar pentru el.

Comic – pentru ca viseaza retete clare , universale,  si nu se lasa desi tot da gres. Paradox –  pentru ca cele mai intelepte solutii de fericire se nasc deseori din cele mai acute nefericiri.

Ironic – pentru ca fiinta noastra se incapataneaza sa caute numitorul comun al fericirii exclusiv rational. Duios – pentru ca pana la urma tot cu sufletul il gaseste.

Eu, mare lucru, recunosc, n-am inteles pana acum. Decat ca de nefericire nu scapa nimeni. Iar la cautarea fericirii doar sinucigasii renunta de tot. Pentru ca Dumneaei, Multvisata,  exista in om ca vocatie ( sau, cum spune Declaratia de independenta a SUA, cautarea ei este un drept natural si inalienabil cu care ne-a inzestrat divinitatea prin Creatie).

In rest, cum spuneam, ma gasesc intr-o continua dilema si cautare. Mi-am lamurit totusi cate ceva pana acum. Spre exemplu, ca exista cauze obiective si exterioare care sigur te impiedica sa fii fericit. Saracia extrema sau moartea cuiva foarte drag ( copil, partener iubit) nu-ti prea lasa loc de fericire, indiferent de disciplina spirituala sau de retetele pe care le-ai aplica. La fel, destramarea, neimpartasirea iubirii sau absenta ei totala  cred ca-l impiedica in mod firesc pe oricare sa fie cu adevarat fericit. Volintir sau nu ( asemenea lui Cracanel din D’ale carnavalului), oricat de tare si de curajos ar fi,  omul,  in general, are naturelul simtitor, si fericire cu inima goala sau franta nu cunoaste si nici nu poate.

Bun. Astea sunt lucruri la mintea cocosului pe care le-am rezolvat demult. Dincolo de certitudinile astea insa, ma gasesc la fel de nestiutoare ca la inceput. Sau cel putin asa mi se pare. Pentru ca nu pricep de ce oameni care nu sunt deloc saraci si nici incercati de mari nenorociri sau pierderi sufletesti sunt atat de nefericiti – li se citeste pe fata.

La fel ca maturizarea, intelegerea fericirii imi scapa printre degete. Cand am impresia ca gata, i-am gasit cheia, hop! o pierd pe drum sau nu se mai potriveste la poarta  unei zile noi. La fel ca timpul sau ca alte conventii umane consacrate, dintr-odata nici regulile stiute  ale fericirii parca nu mai au sens si imi vine sa ma opun.

Atunci ma intreb: daca tot o avem in sange , ca vocatie ( pe Multvisata), de ce ne-o gasim si traim atat de greu? Daca ar fi sa ma iau dupa ce zicea Bertrand Russell, nici un om normal nu alege sa fie nefericit, daca intrevede vreo cale spre fericire. Prin urmare, daca ar fi sa judec dupa indicele de raspandire al nefericirii prin lumea civilizata si nu tocmai saraca, inseamna ca ori am devenit o rasa de anormali, ori facem ceva gresit.Cred ca gresita si Citește restul acestei intrări »

Intuitia timpului

In Dubii on Martie 4, 2012 at 1:57 am

Poate ca ce scriu acum n-are nici o importanta,  pentru ca vine mai mult din intuitia lucrurilor,  decat din stiinta si rationalitatea lor. Sau poate ca tocmai de aceea ar trebui sa conteze, pentru ca porneste dintr-un impuls imperios si misterios ( intuitia), insa prea putin inteles si explorat.

Timpul. Sa descifrezi corect timpul  e o arta. Si as zice ca perceptia lui corecta este adanc viciata si inexact definita de convetiile  stiintifice inventate pana acum. Nici un calendar si nici un orologiu din lumea asta nu da ora exacta si nu masoara timpul egal si la unison, pentru ca timpul si intuitia lui raman o chestiune strict personala. Pentru ca da, as zice ca timpul nu trebuie masurat, ci mai degraba intuit.

“N-am timp” e o propozitie care ar putea deveni sloganul secolului nostru si al sfarsitului de secol trecut. Pentru ca se aude si se rosteste atat de des.Si pentru ca se bazeaza pe o confuzie raspandita ( intelegerea timpului) si pe intuitia ca ne lipseste ceva, doar ca nu stim ce.

“N-am timp” suna teribil de caraghios si de serios sau grav totodata. Caraghios  – pentru ca timpul nu-i al nostru ca sa-l avem , ci doar ca sa traim paralel si impreuna cu el, caci nu e o posesiune, ci o dimensiune exterioara  noua, un fenomen. Serios si grav – pentru ca daca ravnesti sa ai ceva care nu-ti poate apartine de drept niciodata,  e ca si cum ti-ai intemeia toata viata  pe un tel imposibil si ilicit .

Si din acelasi motiv, de imposibilitate si contradictie in termeni ( nu poti AVEA ceva ce nu se poate avea), “n-am timp” e o afirmatie absurda , care face ca intreaga existenta umana sa fie golita de sens.

Intuitia mea asta este: ca timpul exista, iar viata se traieste. Doua chestiuni diferite, care trebuie separate cat mai mult, din nevoia de echilibru si claritate, exact ca puterile in stat.

Savantii si filosofii lucreaza demult, aproape mana in mana, la redefinirea si reconsiderarea notiunii de timp. Si s-ar putea sa dea in continuare gres, cata vreme abordarea va fi epistemiologica ( epistemologie = teoria cunoasterii stiintifice). Pentru ca timpul nu se poate cunoaste, ci se poate doar percepe dincolo de ratiune,  sau intui. De asta omul spune ca are impresia ca timpul se scurge ori mai repede decat de obicei, ori mai lent. Pentru ca e confuz si isi confunda ritmul vietii lui cu timpul. Si pentru ca, asa cum am mai spus in alt context, se masoara cu lucruri cu care n-ar trebui sa se masoare. Cu universul de exemplu.

Bine, nu sunt complet idioata si inteleg de ce, din punct de vedere al organizarii vietii sociale, e necesara  conventia astronomica intitulata “timp”. Dar cred ca a venit vremea ca macar existenta  personala sa nu ne-o mai masuram dupa astre si dupa rotatiile Pamantului, ci dupa un lucru banal si simplu: traire si sens.

Ce-ar fi sa nu ne mai masuram viata in unitati de timp, ci in unitati de traire reala si de sens? In ganduri, in emotii si in evenimentele atasate?

Poate ca atunci n-am mai avea frica de trecerea timpului ( pe care n-am mai echivala-o cu trecerea vietii) , ci am avea doar teama ( justificata) de netraire si de lipsa de sens a intervalului propriu si personal dintre nastere si moarte.  Poate ca atunci ne-am elibera de Citește restul acestei intrări »

Un text. Frumos și atât.

In Solutii on Martie 2, 2012 at 2:30 am

 Azi vă ofer un text scurt de Gabriel Garcia Marquez. Pentru că e frumos și pentru că nu e nici proză, nici poezie. E între. Și amândouă la un loc.

Știți, uneori există multă poezie și-n proză. Atâta câtă trebuie ca să desfida până și ordinea anotimpurilor. Ca-n text. Începe primăvara, continuă toamna , urmează vara și se încheie cu anotimpul incert al ploilor. Dar când e vorba de cuvinte scrise cu inima pe hârtie, abaterea de la regula astronomiei și meteorologiei devine tolerabilă. Nu mai contează, pentru că în contra frumosului, nici natura nu protestează.

De Gabriel Garcia Marquez:

“ Când vine primăvara și nu sunt cu tine și sunt uscate și pământul și cerul gurii tale, plantează un arbore în curte. Un arbore care să fie puternic și voinic -€“ un stejar sau un cedru -€“ ca să poată susține anotimpul păsărilor. Udă-l zilnic cu apa în care ți-ai spălat mâinile, pentru ca vântul să învețe să țeasă mângâierea. Și lasă-l să crească, fără să existe gură de om care să indrăznească să muște rădăcinile lui amare. Fii egoistă pentru că viața e prea scurtă ca s-o împarți. Și fă ca arborele tău să fie numai al tău, cu toată vigoarea puterii lui vegetale, pentru ca nimeni să nu vină să-și dispute cu tine răcoarea lui.

Când vine toamna, dacă nu m-am întors încă, înfige o potcoavă în poartă. Când vin prietenii noștri comuni și îți vorbesc de gustul amar al argilei și elogiază animalele din grădină ta… Dar când se duc,  după cină, închide ușile ca să nu se întoarcă.

Când vine vara, așteaptă-mă, dar păstrează toată sarea mărilor în casa ta…

 Și când vin ploile, dacă nu m-am întors încă la inima ta, atunci  du-te în curte, și sapă o fântână în care să încapă  oasele tale.”

Iar pentru cei interesați, originalul:

Texto por Gabriel Garcia Marquez

Cuando venga la primavera y yo no esté  contigo y estén secos la tierra y tu paladar, siembra un árbol en el patio. Un árbol que sea poderoso y corpulento – un roble o una ceiba – para que pueda sostener la estación de los pajaros. Riégalo diariamente con el agua en que lavaste tus manos, para que el viento aprenda a tejer la caricia. Y déjalo crecer, sin que haya boca humana que se atreve a morder sus raices amargas. Sé  egoista porque la vida es demasiado corta para compartirla. Y haz que tu árbol sea solo tuyo, con todo el vigor de su poderio vegetal, para que nadie venga a disputarte su frescura.

Cuando llegue el otoño, si aún no he regresado, clava una herradura en la puerta. Cuando vengan nuestros amigos comunes y te hablen del sabor amargo de la arcilla y elogien los animales que han crecido en tu huerto…Pero cuando se marchen, ya después de la cena, cierra las puertas para que no vuelvan.

Cuando llegue el verano, espérame, pero guarda toda la sal de los mares en tu casa…

Y si cuando lleguen las lluvias no he regresado aún a tu corazón, entonces vete al patio, y cava un pozo donde quepan tus huesos.