Ioana Hincu

Intuitia timpului

In Dubii on Martie 4, 2012 at 1:57 am

Poate ca ce scriu acum n-are nici o importanta,  pentru ca vine mai mult din intuitia lucrurilor,  decat din stiinta si rationalitatea lor. Sau poate ca tocmai de aceea ar trebui sa conteze, pentru ca porneste dintr-un impuls imperios si misterios ( intuitia), insa prea putin inteles si explorat.

Timpul. Sa descifrezi corect timpul  e o arta. Si as zice ca perceptia lui corecta este adanc viciata si inexact definita de convetiile  stiintifice inventate pana acum. Nici un calendar si nici un orologiu din lumea asta nu da ora exacta si nu masoara timpul egal si la unison, pentru ca timpul si intuitia lui raman o chestiune strict personala. Pentru ca da, as zice ca timpul nu trebuie masurat, ci mai degraba intuit.

“N-am timp” e o propozitie care ar putea deveni sloganul secolului nostru si al sfarsitului de secol trecut. Pentru ca se aude si se rosteste atat de des.Si pentru ca se bazeaza pe o confuzie raspandita ( intelegerea timpului) si pe intuitia ca ne lipseste ceva, doar ca nu stim ce.

“N-am timp” suna teribil de caraghios si de serios sau grav totodata. Caraghios  – pentru ca timpul nu-i al nostru ca sa-l avem , ci doar ca sa traim paralel si impreuna cu el, caci nu e o posesiune, ci o dimensiune exterioara  noua, un fenomen. Serios si grav – pentru ca daca ravnesti sa ai ceva care nu-ti poate apartine de drept niciodata,  e ca si cum ti-ai intemeia toata viata  pe un tel imposibil si ilicit .

Si din acelasi motiv, de imposibilitate si contradictie in termeni ( nu poti AVEA ceva ce nu se poate avea), “n-am timp” e o afirmatie absurda , care face ca intreaga existenta umana sa fie golita de sens.

Intuitia mea asta este: ca timpul exista, iar viata se traieste. Doua chestiuni diferite, care trebuie separate cat mai mult, din nevoia de echilibru si claritate, exact ca puterile in stat.

Savantii si filosofii lucreaza demult, aproape mana in mana, la redefinirea si reconsiderarea notiunii de timp. Si s-ar putea sa dea in continuare gres, cata vreme abordarea va fi epistemiologica ( epistemologie = teoria cunoasterii stiintifice). Pentru ca timpul nu se poate cunoaste, ci se poate doar percepe dincolo de ratiune,  sau intui. De asta omul spune ca are impresia ca timpul se scurge ori mai repede decat de obicei, ori mai lent. Pentru ca e confuz si isi confunda ritmul vietii lui cu timpul. Si pentru ca, asa cum am mai spus in alt context, se masoara cu lucruri cu care n-ar trebui sa se masoare. Cu universul de exemplu.

Bine, nu sunt complet idioata si inteleg de ce, din punct de vedere al organizarii vietii sociale, e necesara  conventia astronomica intitulata “timp”. Dar cred ca a venit vremea ca macar existenta  personala sa nu ne-o mai masuram dupa astre si dupa rotatiile Pamantului, ci dupa un lucru banal si simplu: traire si sens.

Ce-ar fi sa nu ne mai masuram viata in unitati de timp, ci in unitati de traire reala si de sens? In ganduri, in emotii si in evenimentele atasate?

Poate ca atunci n-am mai avea frica de trecerea timpului ( pe care n-am mai echivala-o cu trecerea vietii) , ci am avea doar teama ( justificata) de netraire si de lipsa de sens a intervalului propriu si personal dintre nastere si moarte.  Poate ca atunci ne-am elibera de toate barierele pe care actuala conventia temporala –  absurd si nenecesar extinsa dincolo de ratiunea ei – ni le ridica in cale.

Cine e conventia asta sa-mi spuna mie  ca sunt prea tanara sau prea batrana? De ce sa fie lumea uluita ca am X ani in buletin doar pentru ca arat si functionez cu vitalitatea celor care au  X minus zece? De ce sa nu pot merge la facultate la 13 ani, daca la scoala ma plictisesc si mintea mea face fata? De ce sa nu ies la pensie, un pic, la 30, daca sunt epuizata, si sa nu ma intorc la munca la 40 daca am prins viata si putere la loc? De ce sa nu ma dau cu parasuta la 70 de ani daca sunt sanatoasa, vreau si pot ? Cine e conventia asta ca sa ma trimita la culcare cand nu mi-e somn si nu vreau sa dorm? Sau sa-mi interzica sa iubesc sau sa hotarasc responsabil la 14 ani, ca e prea devreme, sau la 60, pentru ca e prea tarziu?

Cu ce drept drept masuram in unitati de timp vitalitatea individului si ritmul in care se valorizeaza sau degradeaza ca fiinta vie si spirit, in loc sa-l consideram asa cum este si cum functioneaza el in orice moment?

Cu ce sunt mai valorosi sau dezirabili 100 de ani de viata vegetativa, legumiforma,  de singuratate, autism si egocentrism ,  in loc de 50 sau 80,  plini de actiune sau interactiune umana ( emotionala si intelectuala),  densi in intamplari sau creatii, si intensi in trairi? Ce daca Isus n-a trait decat 33 de ani, iar Mozart compunea la 5 ani? Cati dintre longevivii omenirii au mai avut atata sens?

De ce sa-mi reduc sau extind eu ritmul devenirii, realizarii si implinirilor mele, al facerilor si desfacerilor destinului meu, functie de un calendar atat de inexact incat trebuie modificat tot timpul si care nici macar nu e acelasi pentru toate neamurile de pe Pamant? ( chinezii au un calendar, occidentalii altul, anul nou vine diferit la noi si la ei, dupa biserica catolica Isus a murit si a inviat la o data, dupa cea ortodoxa in alta zi, s.a.m.d.). Pai nu vi se pare putin absurd?

Viata are ritmul ei pentru fiecare. E inscris in biologia si filosofia fiecarui individ.  Poate ca seamana la toti oamenii, dar mie mi se pare doar o capcana. Pentru ca viata e ca dansul: nu toti o simt si  o interpreteaza/ executa la fel.

Sper si intuiesc ca odata cu modificarea ADN- ului uman ( care se intampla in permanenta) va veni si momentul la care vom reduce considerabil importanta si aplicatia timpului conventional ( asa cum il acceptam acum fara sa-l intelegem). Pentru ca e o limitare , una dintre nenumaratele, pe care nu stiu de ce, dar mie mi-e imposibil sa o accept.

Poate ca de asta mi-e atat de greu sa fiu punctuala ( si-mi pare rau, pentru ca oamenii interpreteaza asta ca pe o lipsa de respect, fara sa fie). Rareori imi iese. Ori ajung mai devreme , ori mai tarziu. N-am vocatie conventionala. Nu ma simt ceas. Ordinea prioritatilor imi este foarte schimbatoare. Dupa cum capata sau pierd din sens.

Poate ca asta e cauza pentru care nu ma sperie foarte tare moartea ( a nu se intelege ca-mi doresc sa mor), ci doar trecerea vietii fara densitate si fara miez.

Poate ca de asta ritmul in care actionez eu ( cand alert, cand lent, fara o ordine aparenta) e de neinteles si de speriat pentru cei din jurul meu. Pentru ca am in permanenta intuitia ca nu orologiul si conventia temporala sunt importante,  ci ritmul si starea individuala, care nu intotdeauna sunt in acord cu calendarul ceresc; ci mai degraba cu cel celest. Pentru ca fiecare are inscris in codul lui genetic durata si timpul de viata. Si fiecare are inscris in acelasi cod mai mult sau mai putin sentiment de libertate , mai mult sau mai putin pamant sau cer.

Sper si intuiesc ca va veni ziua ( si nu-i foarte departe) in care ne vom elibera de multe bariere, limite si conventii,  si in loc de “n-am timp”, vom repeta “n-am sens” pana vom avea.

Daca as putea, as inventa acum, pe loc, unitatea de masura a trairii si a sensului vietii, ca sa grabesc si sa usurez eliberarea semenilor mei de hegemonia zeul Cronos ( zeul – timp). Pentru ca e un zeu crud si distructiv , si, dupa cum spune mitologia ,  se hraneste fara mustrari de constiinta cu viata copiilor lui.

Dar pentru ca nu pot, semenilor mei le-as dori trei lucruri:

1.Sa devina mai repede constienti ca nu sunt copiii timpului, ci ai creatiei divine si inca inexplicabile. Ca cronometrul vietii cotidiene e util doar pentru organizarea vietii sociale si exterioare si ca n-are legatura cu ritmul in care si pentru care a fost creat fiecare individ – unic si diferit.

2. Sa inteleaga  ca, asa cum spunea un ganditor contemporan (Eduardo Punset) ca sa supravietuim ( si ca indivizi , si ca specie) trebuie sa ne ramanem fideli noua insine. Nu conventiilor artificiale, nici macar celor pe care noi, din greseala sau din necesitate practica, le-am creat – adaug  eu. 

3. Sa stie ( pentru a trai, nu doar pentru a supravietui) ca timpul nu se detine si nu se poseda, ci exista. Si ca nici el nu ne poseda pe noi. Iar splendoarea vietii nu se masoara cu acele ceasornicului, ci cu plinatatea si densitatea emotiilor, gandurilor si intamplarilor ei.

Prin urmare nu de scurgerea timpului trebuie sa va fie teama, ci de consumarea energiei vitale sau de conservarea ei fara sens.

Nu stiu daca are logica sau ratiune scrierea de azi. Insa vine dintr-o intuitie, pe care o am demult: ca intr-o buna zi, dupa ora exacta vor mai functiona doar masinile. Ca pentru noi ceasurile vor ramane niste dispensabile – desi fascinante, recunosc – bijuterii. Ca oamenii vor fi in stare sa-si acordeze ritmul vietii si sa traiasca in armonie tacita  unii cu ceilalti dupa repere mai subtile si mai necesare decat zeul-timp.

Stiu, pare o nebunie de neconceput sa traiesti fara cronometru.

Dar intr-o lume in care unitatea de timp ar fi inlocuita cu unitatea de sens se va putea.

Pana atunci , carpe diem! Iar eu ma duc sa traiesc si sa visez …

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: