Ioana Hincu

Vocatia fericirii

In Dubii on Martie 6, 2012 at 12:29 am

As vrea sa-l conving pe citittor ca, oricate argumente i-ar furniza ratiunea, ea nu instituie un embargo asupra fericirii” Bertrand Russell

Fericirea. Ma indoiesc ca exista om pe lumea asta care sa nu si-o doreasca.  Ganditor sau filosof care sa nu fi incercat sa o defineasca. Si nici psiholog care sa nu-i fi cautat regulile si reteta, pentru ca psihologii au de-a face cu multi oameni nefericiti. Ba chiar aud ca prin Occident exista o specializare in psihoterapie pentru caini si pisici.

Vedeti? Omul – fiinta superioara si generoasa – vrea ca tot ce misca prin preajma lui sa fie fericit ( pana si animalele de casa) .

Nobil impuls. Comic paradox. Duioasa ironie.

Nobil – pentru ca omul nu vrea sa pastreze cheia fericirii doar pentru el.

Comic – pentru ca viseaza retete clare , universale,  si nu se lasa desi tot da gres. Paradox –  pentru ca cele mai intelepte solutii de fericire se nasc deseori din cele mai acute nefericiri.

Ironic – pentru ca fiinta noastra se incapataneaza sa caute numitorul comun al fericirii exclusiv rational. Duios – pentru ca pana la urma tot cu sufletul il gaseste.

Eu, mare lucru, recunosc, n-am inteles pana acum. Decat ca de nefericire nu scapa nimeni. Iar la cautarea fericirii doar sinucigasii renunta de tot. Pentru ca Dumneaei, Multvisata,  exista in om ca vocatie ( sau, cum spune Declaratia de independenta a SUA, cautarea ei este un drept natural si inalienabil cu care ne-a inzestrat divinitatea prin Creatie).

In rest, cum spuneam, ma gasesc intr-o continua dilema si cautare. Mi-am lamurit totusi cate ceva pana acum. Spre exemplu, ca exista cauze obiective si exterioare care sigur te impiedica sa fii fericit. Saracia extrema sau moartea cuiva foarte drag ( copil, partener iubit) nu-ti prea lasa loc de fericire, indiferent de disciplina spirituala sau de retetele pe care le-ai aplica. La fel, destramarea, neimpartasirea iubirii sau absenta ei totala  cred ca-l impiedica in mod firesc pe oricare sa fie cu adevarat fericit. Volintir sau nu ( asemenea lui Cracanel din D’ale carnavalului), oricat de tare si de curajos ar fi,  omul,  in general, are naturelul simtitor, si fericire cu inima goala sau franta nu cunoaste si nici nu poate.

Bun. Astea sunt lucruri la mintea cocosului pe care le-am rezolvat demult. Dincolo de certitudinile astea insa, ma gasesc la fel de nestiutoare ca la inceput. Sau cel putin asa mi se pare. Pentru ca nu pricep de ce oameni care nu sunt deloc saraci si nici incercati de mari nenorociri sau pierderi sufletesti sunt atat de nefericiti – li se citeste pe fata.

La fel ca maturizarea, intelegerea fericirii imi scapa printre degete. Cand am impresia ca gata, i-am gasit cheia, hop! o pierd pe drum sau nu se mai potriveste la poarta  unei zile noi. La fel ca timpul sau ca alte conventii umane consacrate, dintr-odata nici regulile stiute  ale fericirii parca nu mai au sens si imi vine sa ma opun.

Atunci ma intreb: daca tot o avem in sange , ca vocatie ( pe Multvisata), de ce ne-o gasim si traim atat de greu? Daca ar fi sa ma iau dupa ce zicea Bertrand Russell, nici un om normal nu alege sa fie nefericit, daca intrevede vreo cale spre fericire. Prin urmare, daca ar fi sa judec dupa indicele de raspandire al nefericirii prin lumea civilizata si nu tocmai saraca, inseamna ca ori am devenit o rasa de anormali, ori facem ceva gresit.Cred ca gresita si in contra fericirii noastre este viziunea si abordarea ei.

 Abordarea competitiva.Cunosc oameni care au tot ce le trebuie ca sa fie autentic fericiti – bani, o activitate care le place, timp liber, partener de viata potrivit si cu care impartasesc iubirea, copii sanatosi si normali, casa/case, masina/masini, etc. Insa ravnesc la ceea ce li se pare ca ar avea colegul mai mult sau mai bine. O casa mai mare sau una de vacanta, o masina mai noua, o amanta , o pozitie mai buna la locul de munca, toate lucruri care de fapt nu le trebuie decat pentru satisfacerea propriei vanitati  sau orgoliului – din care, zic eu, vine cel mai adesea spiritul tembel de competitie. Rezultatul? Nu vor fi niciodata fericiti si niciodata recunoscatori pentru ce au, caci , raportat la ce detin in prezent sau la ce au altii, nu sunt pe locul alfa. Nu sunt destul de admirati sau nu se aliniaza. Ce pacat. Abordarea competitiva a fericirii e o prostie. Raportarea permanenta la fericirea altora, la fel.

Abordarea nostalgica tot gresita imi pare. Viata poate avea momente de maxima euforie sau perioade mai lungi de liniste si armonie. Momente si perioade prin urmare. Pentru ca viata are de toate , si bune si rele, iar de putina nefericire si de nelinisti sau griji nimeni nu scapa. Sa tanjesti prea mult dupa euforiile sau armoniile trecute si sa traiesti prezentul ( lipsit de ele) prin comparatie, nu e benefic. Sa traiesti din amintiri fericite e o forma de a ignora prezentul, care, oricat de complicat sau de nelinistit ar fi, are si el micile lui bucurii cotidiene. Este un mod periculos de a-ti amputa singur viitorul, in care poti fi si mai fericit decat ai fost odata; poate la fel, poate in alt fel. Abordarea nostalgica a fericirii reduce speranta si sansa fericirilor viitoare.

Abordarea pasionala. E prea raspandita si fundamental gresita abordarea sentimental – pasionala a fericirii. Nu spun ca sentimentul fericirii nu poate fi si intens ( ca iubirea cateodata). Dar daca-i prea intens, devine consumptiv si nesustenabil. Prin urmare nociv. Se spune , totodata , ca fericirea e rara si se masoara numai in clipe ( putine) pentru ca se face confuzia nepermisa intre fericire si tot felul de euforii si descarcari extreme de endorfine. Drogul, alcoolul, unele momente de climax sexual sau experimental ( sporturi extreme, evenimente unice, colective sau personale) creeaza asemenea stari de beatitudine,  extraordinare, a caror durata se masoara in secunde sau unitati scurte de timp .  Sa confuzi fericirea – de esenta careia nu e climaxul, ci echilibrul si armonia – cu asemenea trairi,  e pagubos , pentru ca, prin comparatie, fericirea adevarata si durabila cade in banal, trece neobservata si nu mai valoreaza nimic.

Abordarea absolutista a fericirii este poate cea mai periculoasa. Fericirea absoluta, completa si continua nu exista. E un ideal. Si, ca orice ideal, e abstract si imposibil de atins. Sa fii absolut fericit, fara nici un pic de nefericire, nu se poate. Pentru ca omul si viata lui au o natura duala, si, impreuna cu intamplarile, oscileaza in permanenta intre bine si rau, intre pozitiv si negativ. Ce conteaza pana la urma, cum spuneam, in iubire ca si in fericire, e armonia cu exteriorul si echilibrul interior. Preponderenta binelui.  Exclusivitatea lui, din motive de imposibilitate, e un ideal nefericit.

Care ar fi atunci abordarea corecta a fericirii? Sincer? Nu cunosc reteta universala. Dar sunt convinsa ca, vorba lui Plesu, abordarea ar trebui sa fie frageda. Adica toleranta, nuantata si adaptata la fiecare individ, moment si societate. Pentru ca tot ce e viu, se misca si e-n schimbare. Fericirea nu poate fi nici ea abordata altfel.

 Stiu, acum o sa ma bombaniti in gand, pentru ca nu v-am adus mari lamuriri. Sa ma iertati, dar n-am cum – asta cauta si rezolva fiecare. Dar, uite, macar cate un pas mic – pentru omenire si poate mai mare pentru mine 🙂 –  zi de zi, tot mai fac. Pentru ca ma simt grozav de normala, chiar si in nefericirile mele, din care intotdeauna imi vin clarificari si idei noi. Pentru ca ma consider perfect indreptatita sa-mi caut , sa-mi gasesc si sa-mi ajustez fericirea in permanenta. Si pentru ca sunt convinsa ca fericirea nu este o intamplare, ci o vocatie profund umana, si ca exista ( stiu ca exista) si ca se poate instala pe termen lung, daca perseverezi .

Cum? Pai tot ce va pot impartasi sunt concluzile mele de astazi. Si va dati seama ca, daca intre timp se mai schimba, voi reveni asupra lor.

Deocamdata eu spun asa:

Abordarea fericirii si viziunea asupra ei sunt esentiale. Daca sunt gresite, nici cand crezi ca esti fericit, nu esti. Daca sunt ingaduitoare si ajustabile, avem o sansa. Daca sunt atente si coerente, sansele se-nmultesc.

O viziune atenta asupra fericirii trebuie sa fie ampla si sa le cuprinda pe toate: sa ne includa si pe noi, si pe ceilalti, si ce ne place, si ce ne doare , si ce avem, si ce ne lipseste, si ce se poate ( subiectiv si obiectiv) si ce nu se poate.

O abordare coerenta e una in care mintea si inima noastra sa mearga in aceeasi directie, ratiunea si simtirea sa fie aproape. Sa fie integrate nu doar in noi, ci si in lumea in care alegem sa traim ( pentru ca avem de ales). Adica in marea sau mica noastra  societate.

 Minte si inima. Coerenta si integritate. Nu-mi pot imagina fericirea cu ele rupte-n bucati sau separate.

 Iar daca pe mine nu ma credeti, inchei cu trei cuvinte care nu-mi apartin, dar in care eu cred ( si chiar cred, nu glumesc):

 “ Orice nefericire rezulta dintr-un fel de dezintegrare sau lipsa de integrare: dezintegrarea poate exista inauntrul eului, prin lipsa de coordonare intre psihicul constient si cel inconstient; lipsa de integrare exista intre eu si societate cand cele doua nu sunt sudate intre ele de forta unor interese si simtaminte obiective. Omul fericit este acela care nu sufera de nici una din aceste dezbinari, acela a carui personalitate nu este nici divizata launntric, nici pornita impotriva lumii” ( Bertrand Russell)

Iar pana va iese sa va impacati cu lumea si sa va intregiti interiorul, nu uitati: fericirea sta in lucrurile marunte facute cu iubire ( cam asa zicea Teresa de Calcuta).

 Asa ca,pana revin, sa fiti fericiti !

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: