Ioana Hincu

Archive for Aprilie 2012|Monthly archive page

Recunostinta si reinventare

In Solutii on Aprilie 10, 2012 at 2:14 am

E greu sa fii recunoscator cand viata nu corespunde asteptarilor tale. Oricare ar fi acelea. Unii asteapta o mie de lei, altii cateva milioane. Unii vor nevasta/sot fotomodel, altii viseaza doar sa le dea cineva “buna seara” cand ajung acasa. Unii vor sa castige maratonul sau sa bata un record mondial , altii s-ar multumi sa poata merge pe picioarele lor pana la piata.

Fiecare are asteptari , nevoi si dorinte personale, pe care mai rar i le implineste viata. Oricum, nu pe toate. Sau nu pe toate deodata. Iar intre timp…e greu sa fim recunoscatori doar pentru ce suntem si pentru ce avem. Propriile noastre lipsuri si neimpliniri nu ne lasa. Totusi… Ma gandesc ca totusi exista, chiar si in cele mai frustrante  momente ale unei vieti, ceva, o cale prin care sa gasim si sa traim recunostinta. Si nu cred ca trebuie inventata.

Sigur, sunt multe lucruri pe care va trebui sa le (re)inventam. Pentru ca le-am inteles prost. Sau nu le-am inteles deloc, niciodata. Nu-i nimic. Cata vreme suntem in viata, putem s-o luam de la capat. Numai pentru asta, daca nu pentru altceva, tot ar trebui sa fim recunoscatori. Pentru dreptul la noi inceputuri si la schimbari de perspectiva.

Sigur, avem de reinventat reguli de convietuire sociala si de convietuire cu noi insine. Avem de redefinit unele reguli morale si spirituale. Avem de reformulat, poate, pe ici pe colo, chiar regulile dreptatii si ale echitatii, legile statului si ale comunitatii. Avem de redescoperit  regulile integrarii noastre in realitate, codul fericirii si al nefericirii, si pe al inmultirii noastre intr-o lume in care suntem deja destui. Si nu de putine ori, trebuie sa ne reinventam, aproape pe de-a-ntregul, pe noi insine. Tocmai pentru ca se poate, pentru ca ni s-a acordat dreptul la reinventare, avem multa recunostinta de revarsat asupra lumii si asupra noastra. In termenii astia pare simplu. Dar nu e. Atunci cum?

N-am raspunsuri atotcuprinzatoare. Dar un lucru stiu: ca recunostinta nu trebuie (re)inventata, ci doar recuperata. La fel ca bunatatea, iubirea, curajul si onestitatea, e un dat natural. Toate zac doar necautate si nevalorificate corect sau destul, in fiecare. Asta-i tot.

Am fost si eu de multe ori nerecunoscatoare si suparata pe viata. Inca mai sunt si precis voi mai fi uneori. Am insa noroc; periodic ma trag altii de maneca. Ingerii cateodata. Vreo doi- trei in carne si oase, cu chip, nume, si foarte vii. Mi-au adus pe loc si-n cuvinte putine aminte unde se ascunde recunostinta: in inima, nu in minte . Drept urmare, cand sunt necajita sau deznadajduita, nemultumita de mine, de altii sau de viata mea, apelez la memoria acestor intalniri simple, ma opresc si-mi iscodesc mai atent inima. Pentru ca m-am convins: mai bine si mai mult decat mine sau decat altii, ea stie intotdeauna ceva.

Sigur, n-ai cum sa fii recunoscator in mijlocul unui dezastru personal, sfasietor si acut ( o moarte, o pierdere grava) care-ti rupe inima-n doua . Dar cu timpul, dupa ce suferinta s-a mai asezat….sau in vremuri de nemultumiri cronice si prozaice, cand inima e doar amortita, nu doare, ci doar creierul inventariaza prea diligent si prea des ce nu ai, atunci cred ca se poate.

Asadar, cand ma supar pe lume ca e rea si nebuna, resimt totusi in adancul meu recunostinta pentru toti oameni intregi la minte si buni la suflet pe care-i cunosc.

Cand ma supar pe criza politica si economica sau pe politicieni ca sunt rai, egoisti, lacomi si Citește restul acestei intrări »

Vreau sa ma plictisesc

In Solutii on Aprilie 7, 2012 at 11:26 pm

Cred ca plictiselii i se face o mare nedreptate. Si cred ca toti cei care infiereaza plictisul si fug ca de dracu’ de el, ar trebui sa-i reconsidere putin rolul si rostul pe care il are in vietile noastre. Dar mai ales sa inteleaga  ca opusul plictiselii nu e un timp neaparat mai fertil sau mai incarcat de semnificatie , ci doar mai agitat si mai obositor. Mai plin de …actiune. Adica, pe scurt, opusul plictiselii inseamna mai mult antren si punct.

Cel putin in zilele noastre, plictiseala mi se pare o raritate, o necesitate  si un deliciu extrem. Greu de atins. Pentru mine plictiseala inseamna o stare in care nu am nimic (imperios necesar sau impus de altii) de facut; in care , cu alte cuvinte, SUNT LIBERA SA FAC CEVA SAU … NIMIC. Starea in care sunt libera de tirania majoritatii emotiilor intense ( bune sau rele), adica a adrenalinei. Si de viermuiala  propriillor ganduri care, cel putin in ce ma priveste, de regula sunt prea multe, prea iuti si prea inghesuite pe unitatea de timp. O stare binecuvantata,  in care pot , in desavarsita imobilitate,sa-mi aleg gandul pe care sa-l duc, coerent, multumitor si profund, la bun sfarsit. Pentru minte plictiseala este luxurianta stare in care majoritatea facultatilor mele mentale, emotionale si motorii sunt dezocupate, iar EU SUNT LINISTITA SI LIBERA SA ALEG SI SA SAVUREZ CE GANDESC SI CE SIMT.

Cum sa ma supar eu pe o asemenea stare? De ce s-o alung si s-o desconsider ? Ar fi nedrept. Atat de rar ma pot bucura de ea, incat, sincer, aproape ca ii invidiez pe cei care, in mod autentic, se plictisesc.

Cele mai bune si mai coerente idei din viata mea s-au nascut din plictiseala. ( Nu neg, uneori s-au nascut si traznai).  Cele mai profunde si corecte observatii asupra mea si a lumii le-am facut din plictis. ( In fine, cat de corecte or fi, nu stiu, dar asa mi se par; totul e relativ). Cele mai duioase si mai blande emotii s-au decantat in sufletul meu in tihna plictiselii. Si cele mai nastrusnice creatii ale imaginatiei si revelatii tocmai din dolcele far niente si hoinareala libera a mintii mi-au venit.

Ba in extremis ( si ca sa ma inteleaga corect toata lumea) sa stiti ca cea mai eficienta si mai rapida ordine-n casa, ca si in viata mea, de altfel, o fac numai atunci cand si daca ma plictisesc. Altminteri dau rasol. Probabil ca de asta nu-i niciodata prea mare ordine la mine-n casa si-n viata. Pentru ca prea rar apuc, cu adevarat, sa ma plictisesc.

Desigur, nu sunt complet idioata si inteleg prea bine ca nu toate felurile de plictiseala sunt benefice si ca nu toata lumea stie sa profite de pretiosul si inactualul plictis.

Unii se apuca de droguri sau de sporturi extreme din plictiseala. Altii comit adulter. Unii inventeaza revolutii si pornesc razboaie nenecesare. Fireste. Au nevoie de adrenalina. In special barbatii. Si cu cat descarca mai multa, cu atat au nevoie de mai multi stimuli si excitanti, pentru ca altfel raman fara (mecanismul e similar cu al drogurilor; te obisnuiesti – vrei mai mult) si nu mai simt nimic; adica se plictisesc. Astfel sau in alt fel, cei mai multi oameni, doar isi irosesc capitalul de energie vitala  asa, pentru ca moralistii infiereaza plictisul si preamaresc virtutile antrenului si ale actiunii. Fara sa deosebeasca intre cauzele plictiselii si fara sa se gandeasca destul la ce spun.

Sunt multe cauzele pentru care blamam starea de plictiseala. Nu stau sa le inventariez eu acum. De exemplu lipsa de imaginatie, lipsa de educatie, lipsa de contact real, emotional si spiritual, cu sine si cu lumea, care cred ca pe multi ii impiedica sa simta mare lucru in mod static. Fara actiune continua si extrema. Sau lipsa de constientizare  a nevoii de liniste si de recuperare interioara, vitala – spun eu – pentru Citește restul acestei intrări »

Pestisorul de aur

In Dubii on Aprilie 1, 2012 at 6:07 pm

Stiti povestea cu pestisorul de aur care indeplineste trei  dorinte. Cine n-ar vrea sa se-ntalneasca macar o data in viata cu el? Ei bine, eu. Pentru ca sunt convinsa ca in orice moment al vietii mele l-as intalni, i-as cere trei prostii, dupa care as regreta toata viata ca n-am ales bine.

Sa ma explic.

Nu stiu daca ati observat, dar primavara a venit asa, dintr-o data. Prin urmare, multumita, m-am lungit in sezlong, afara, ca sa profit macar cateva ceasuri , in mijlocul naturii, de lumina, caldura si soare. Dupa o vreme mi s-a facut putin sete.  Parca-mi era si putin foame. M-as fi miscat pana-n casa, la frigider, dar nu ma induram. Era unul dintre momentele acelea rare, de desavarsita  relaxare, pe care n-as fi riscat pentru nimic in lume sa le tulbur . Stabilisem deja o relatie prietenoasa cu soarele indulgent, o caldura placuta ma inmuiase de tot si ma simteam ca o pisica lenesa si decadenta. Era exclus sa clintesc vreun degetel. Si parca mi-ar fi prins bine si-un scarpinat usor pe ceafa plus un masaj delicat. Imi doream un sclav. Nu, doi. Diviziunea muncii. Un bucatar- majordom si-un maseur…iubitor si policalificat….ma-ntelegeti…nu intru in detalii. Numai ca sclavia s-a abolit demult ( ceea ce pe moment  mi se parea nedrept; as fi fost o stapana cumsecade).Iar daca nu s-ar fi abolit, ar fi costat foarte multi bani ( pe care nu-i am). Sclavii adica. Plus intretinerea lor corespunzatoare. Ca sa nu mai vorbim de taxe si impozite ( sclavi = bunuri, ca masina; precis statul m-ar fi taxat). Complicat.

Si totusi gandul cu sclavii persista.  De vina trebuie sa fi fost moleseala primavarateca a trupului pe care, alerta, mintea, o compensa .  Cum sa fac? Ma gandesc pe loc la pestisorul de aur. Uite, numa’ bun ar fi acum. Doi sclavi corespunzatori si bani de taxe si de intretinere pentru toata viata. Trei dorinte. Categoric asta i-as cere.

Continui sa ma gandesc cu mare drag la pestisorul de aur. Si sa nu ma clintesc. Dintr-o data, aud o voce vag plictisita, usor obosita,  care ma intreaba oarecum circumspect :

Chiar vrei sa-ti indeplinesc astea trei dorinte?

Ma uit in jur. Nimic.

– Alo! Eu cu cine vorbesc?

Cobor privirea pentru ca glasul deja indignat venea dinspre picioarele mele, din iarba.  Iaca si pestisorul multvisat. Era mai mult galben decat auriu ( fireste, ma gandesc, oboseala afecteaza ficatul;la cat munceste saracu’ si la ce prostii mananca pe drumuri,  e icteric). Si avea o privire inteligenta ( ceea ce e total atipic pentru un peste – animal cu creierul mic si tont).

– Te rog sa ma scuzi. M-ai luat prin surprindere. Nu m-asteptam sa apari.

 – Bine, bine, zice plictisit, repet pentru ultima data intrebarea: astea sunt cele trei dorinte?

Grabit pestisor. Paralizata ( la propriu) de placere si de panica sa nu-l pierd, ii raspund:

– Categoric da.

Increzatoare, astept. Nu trec doua secunde si ma trezesc degustand un platou de stridii proaspete, cat vrabia de dolofane, Citește restul acestei intrări »