Ioana Hincu

Recunostinta si reinventare

In Solutii on Aprilie 10, 2012 at 2:14 am

E greu sa fii recunoscator cand viata nu corespunde asteptarilor tale. Oricare ar fi acelea. Unii asteapta o mie de lei, altii cateva milioane. Unii vor nevasta/sot fotomodel, altii viseaza doar sa le dea cineva “buna seara” cand ajung acasa. Unii vor sa castige maratonul sau sa bata un record mondial , altii s-ar multumi sa poata merge pe picioarele lor pana la piata.

Fiecare are asteptari , nevoi si dorinte personale, pe care mai rar i le implineste viata. Oricum, nu pe toate. Sau nu pe toate deodata. Iar intre timp…e greu sa fim recunoscatori doar pentru ce suntem si pentru ce avem. Propriile noastre lipsuri si neimpliniri nu ne lasa. Totusi… Ma gandesc ca totusi exista, chiar si in cele mai frustrante  momente ale unei vieti, ceva, o cale prin care sa gasim si sa traim recunostinta. Si nu cred ca trebuie inventata.

Sigur, sunt multe lucruri pe care va trebui sa le (re)inventam. Pentru ca le-am inteles prost. Sau nu le-am inteles deloc, niciodata. Nu-i nimic. Cata vreme suntem in viata, putem s-o luam de la capat. Numai pentru asta, daca nu pentru altceva, tot ar trebui sa fim recunoscatori. Pentru dreptul la noi inceputuri si la schimbari de perspectiva.

Sigur, avem de reinventat reguli de convietuire sociala si de convietuire cu noi insine. Avem de redefinit unele reguli morale si spirituale. Avem de reformulat, poate, pe ici pe colo, chiar regulile dreptatii si ale echitatii, legile statului si ale comunitatii. Avem de redescoperit  regulile integrarii noastre in realitate, codul fericirii si al nefericirii, si pe al inmultirii noastre intr-o lume in care suntem deja destui. Si nu de putine ori, trebuie sa ne reinventam, aproape pe de-a-ntregul, pe noi insine. Tocmai pentru ca se poate, pentru ca ni s-a acordat dreptul la reinventare, avem multa recunostinta de revarsat asupra lumii si asupra noastra. In termenii astia pare simplu. Dar nu e. Atunci cum?

N-am raspunsuri atotcuprinzatoare. Dar un lucru stiu: ca recunostinta nu trebuie (re)inventata, ci doar recuperata. La fel ca bunatatea, iubirea, curajul si onestitatea, e un dat natural. Toate zac doar necautate si nevalorificate corect sau destul, in fiecare. Asta-i tot.

Am fost si eu de multe ori nerecunoscatoare si suparata pe viata. Inca mai sunt si precis voi mai fi uneori. Am insa noroc; periodic ma trag altii de maneca. Ingerii cateodata. Vreo doi- trei in carne si oase, cu chip, nume, si foarte vii. Mi-au adus pe loc si-n cuvinte putine aminte unde se ascunde recunostinta: in inima, nu in minte . Drept urmare, cand sunt necajita sau deznadajduita, nemultumita de mine, de altii sau de viata mea, apelez la memoria acestor intalniri simple, ma opresc si-mi iscodesc mai atent inima. Pentru ca m-am convins: mai bine si mai mult decat mine sau decat altii, ea stie intotdeauna ceva.

Sigur, n-ai cum sa fii recunoscator in mijlocul unui dezastru personal, sfasietor si acut ( o moarte, o pierdere grava) care-ti rupe inima-n doua . Dar cu timpul, dupa ce suferinta s-a mai asezat….sau in vremuri de nemultumiri cronice si prozaice, cand inima e doar amortita, nu doare, ci doar creierul inventariaza prea diligent si prea des ce nu ai, atunci cred ca se poate.

Asadar, cand ma supar pe lume ca e rea si nebuna, resimt totusi in adancul meu recunostinta pentru toti oameni intregi la minte si buni la suflet pe care-i cunosc.

Cand ma supar pe criza politica si economica sau pe politicieni ca sunt rai, egoisti, lacomi si prosti, ma bucur ca nu toata lumea face politica si sunt din suflet recunoscatoare ca nu chiar toata viata mea depinde de ei.

Cand privesc in jur si vad cata nedreptate , cata justitie stramba exista, cati criminali ( de facto sau metaforici) sunt liberi, cati oameni nevinovati sufera de pe urma lor,  ma-nfurii de-a dreptul si-mi vine sa pun eu, personal,  mana pe arma si sa fac moarte de om. Dar ma opresc.   Pentru ca n-am pistol si pentru ca s-ar putea sa n-am nici dreptate. La furie, s-ar putea sa gresesc. Si pana la urma partea buna din inima ma impinge sa fiu recunoscatoare ca traiesc intr-o tara in care nu-i tocmai floare la ureche sa ai arma, iar in lege nu mai exista pedeapsa cu moartea . Adica daca tot nu-i multa justitie sau dreptate, macar nu-i nici legal, nici usor, sa omori un om.

Cand deschid frigiderul si e gol, sunt recunoscatoare ca la coltul strazii e deschis un “non stop” de unde-mi pot cumpara oricand un iaurt si doua fructe. Cand ma gandesc ce ma fac daca intr-o buna zi , cand voi fi flamanda, nu voi avea bani nici de-un covrig , inima imi aduce aminte ca nu sunt singura pe lume si ca am oricand pe cine suna, care sa-mparta cu mine o ciorba si-o mamaliga . Un dumicat de ceva, acolo…Pentru ca s-a mai intamplat.  Si sunt recunoscatoare ca nu m-am nascut in Somalia sau in alte parti crancen de sarace ale lumii, unde n-as avea telefon si, ca sa mananc ceva, ar trebui s-astept sa cada din cer ( efectiv si literalmente – in unele zone ajutoarele alimentare se arunca din elicopter sau din avion) un sac de faina si trei conserve, pentru care sa ma bat, la propriu, cu tot tribul meu.

Si nu-s astea singurele multumiri si miracole mici si simple care, in agitatia zilei si a frustrarilor noastre, trec neobservate, si pentru care eu, voi si multi altii, avem a fi recunoscatori. De exemplu, sa continuam:

Cand ma simt straina de lume si neinteleasa , scot din biblioteca o carte , scrisa de cineva bun si intelept, cu care stiu dinainte ca, si daca nu sunt de acord, tot ma inteleg . Si sunt recunoscatoare ca stiu sa citesc. Un miracol. Multa lume nu stie.

Cand vad uratenie multa prin preajma, imi intorc privirea si caut in  alta parte  ceva frumos. Si sunt recunoscatoare ca am ochi sa vad si o mie de alte directii si unghiuri in care si din care sa privesc. Miraculos lucru vederea.

Cand e prea multa liniste, dau drumul la muzica si sunt grozav de fericita ca exista si ca o aud. Alt miracol. Cand e prea mult zgomot, imi pun dopuri in urechi, si multumesc in gand ca se vand la farmacie ( acum 10 ani nu se gaseau).

Cand imi  vine sa plang de ciuda ca nu pot sa-i invat pe oameni, pe cei nefericiti degeaba si acri fara motiv, ca nu-i totul gri, atunci adun ganduri  – ale mele sau ale altora – si scriu, recunoscatoare ca stiu semne, litere si cuvinte, si ca m-au invatat ingerii la ce folosesc.

Iar cand ma simt neiubita ( doar ma simt, stiu ca nu sunt), simt totusi asa, o recunostinta,  pentru simplul fapt ca mai pot, cata vreme sunt vie, oricand, sa iubesc. Nu-i putin lucru. Asa cred eu.

Cheia recunostintei, pana la urma, e doar in inima. Nu trebuie reinventata cu mintea ca toate celelalte lucruri pe care le avem de rescris. Ca sa fim recunoscatori n-avem nimic  de studiat. Nici matematici, nici fizica, nici filosofie. Recunostinta e un simplu moment de gratie afectiva, care trebuie doar lasat sa vina sau sa revina. De unde? Din memoria inimii noastre, unde, cu siguranta, candva, incetisor si imperceptibil, s-a acumulat.

Tot ce am vazut, auzit, mirosit , gustat sau pipait vreodata si ne-a placut, toate bucuriile mari si mici pe care le-am incercat, toate lucrurile putine si importante, sau neinsemnate dar multe, pe care le avem, pe care le-am strans si de care vreodata, CONSTIENT SAU NU, am beneficiat, toate s-au intiparit in memoria inimii noastre, nu doar in minte. Si toate cele care vor veni, tot acolo se vor aduna. Nu s-au strans in sufletul nostru doar suferinte , rani si necazuri. Asa ceva nu se poate.

Prin urmare, pentru trairea recunostintei, n-avem nimic de inventat. Trebuie doar schimbata putin perspectiva si cautarea. Iar  mintii nu-i ramane  de facut altceva decat sa-i dea pace inimii sa se desfasoare, sa ne calauzeasca in legea si dupa stiinta ei. Pentru ca ea stie intotdeauna mai bine. Stie sa se conserve, sa cearna, nu-i place suferinta, si-si inchide ranile singura, stand de vorba cu alte inimi sau cu memoria vindecatoare a bucuriilor ei. Pentru asta nu-i trebuie decat timp, pace si putina rabdare.

Asa ca respirati adanc si rar, faceti periodic o pauza ,  invatati sa va eliberati de orice gand – rau sau bun –  si priviti, si inauntru si in afara, doar cu inima. Fiindca ea, in infinita ei energie si gratie,  il contine , mai mult sau mai putin, evident sau subtil, chiar pe Dumnezeu. Care va sti sa va arate recunostinta. Si Caruia, un simplu “multumesc” nerostit pentru ce aveti, Ii va  fi de ajuns. Surprinzatoare si simpla e gratia divina…

Amazing grace…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: