Ioana Hincu

Archive for Mai 2012|Monthly archive page

Sala Palatului. Operatiunea monstrul.

In intre ras si plans on Mai 30, 2012 at 7:18 pm

Errare humanum est si eu nu ma las:

De 20 de ani incoace imi promit solemn ca nu mai merg la nici un concert, de nici un fel, la Sala Palatului, si nu ma invat minte. Ca e simfonic, opera, pop, jazz, cam orice si oricine se aude cat se poate de prost in sala asta. Afara de cazul in care vine de acasa cu toate jucariile ( a se citi camioane cu instalatii audio) si personalul priceput , aferent ( greu, scump). Ca sa nu mai punem la socoteala ventilatia ca si inexistenta ( de unde mirosurile incantatoare) si scaunele cele mai incomode din lume, proiectate probabil pentru pitici mici, mici, mici de tot, cocosati si strambi. Una peste alta, as fi crezut despre mine ca mai am atata tinere de minte incat sa nu mai merg sa stau cu genunchii la gura la concerte la care ori imi periclitez timpanele, ori n-aud nimic. M-am inselat. Sambata 26 Mai, anul curent, am recidivat:

Pink Martini.

Sigur ca am albumele lor ( demult, de cand pe la noi inca nu stia lumea cu ce se ocupa), sigur ca acasa am conditii de auditie pe gustul meu, sigur ca acasa ascult ce vreau eu din ce canta ei, nu doar ce vrea multimea, nu doar ce se asculta prin baruri, nu doar repertoriul de concert, si totusi, alta e euforia unei reprezentatii live. Si daca pe cele precedente le-am pierdut, am zis ca hai, macar de data asta.

Si euforie a fost. Nu de public euforic am dus lipsa acum. Doar ca daca la alte concerte cu sonorizare execrabila ( tot la Sala Palatului) ba imi vibrau oasele de prea multi basi, ba zbiera prea cu talent si din rarunchi solistul/solista (aia de la butoane dadeau prea tare) de nu se intelegea nimica – nimicutza ( spre exemplu anul trecut, la Gotan Project), ba mi-o lua din loc inima si lenjeria intima totodata de teama unei rupturi de timpan ( am naturelul simtitor) si singurul meu obiectiv era sa scap cu viata si cat mai repede din sala, de data asta a fost taman pe dos. Cum aplauda nitel sala ( entuziasta saraca, deh, ca evenimentele muzicale notabile sunt rare), dintr-odata nu mai auzeam ioc! Da nimic, zau!  Si munceau oamenii aia pe scena, se dadea de ceasul mortii pianistul, bateristul, chitaristul, solistii vocali ( si el si ea) si tot nimic ! Au cantat, spre exemplu, un excelent potpuriu de swinguri si…. nada, niente, zilch: de la o treime de sala in sus, mai nimic nu s-a auzit. Vorba unuia dintre prietenii cu care eram: aveam senzatia ca ascult muzica de la vecin, pe fereastra. Cu alte cuvinte, ceva – ceva se auzea, dar ca la bloc, cand te tulbura muzica de la alt apartament si te irita, pentru ca n-o auzi decat partial, ca pe un zgomot sacaitor de fond. Si parol ! chiar asa de incet si de prost se auzea.

Si da-o-n Doamne iarta-ma, dar e o sala, acolo , de numai 3-4000 locuri. Pai am fost in alte tari in incinte de 10-12-20000 locuri amenajate ad-hoc( pentru concert adica) si se auzea excelent de oriunde, chiar de la cucurigu. Am fost pe Wembley (ultima data la U2 in 2009) ,  90.000 locuri, biletul n-a fost mult mai scump ( 90 de lire sterline, dar erau si de 40), plin ochi inclusiv pe gazon, public care canta si chiuia tot timpul de fericire ( logic)  si la fel : s-a auzit perfect. Si de pe gazon (acolo a fost scump rau, pentru boieri), si de la ultimul nivel, si de la mijloc ( pe acolo am stat eu), si din dreapta, si din stanga ( am avut cunostinte care stateau pe ici pe colo, n-am stat toti la un loc).

Bref, orice incinta/suprafata se poate sonoriza bine. Cu conditia sa  stii cum,  sa ai cu ce si sa ai bunul simt sa angajezi niste oameni priceputi la butoane. Adica sa ai respect fata de platitorii de bilete si Citește restul acestei intrări »

Doua texte utile. Oamenii fac ce pot…

In Solutii on Mai 29, 2012 at 11:27 pm

(textele promise in postarea precedenta)

Meditación de nuestro tiempo

Por Ortega y Gasset

(Conferencias de Buenos Aires, 1928. ed. FCE, páginas 201-205 ; texto no incluido en las Obras Completas)

 […]viata noastra se compune din doua ingrediente care lupta intre ele: in primul rand e viitorul care intr-o masura sau alta ni se prezinta totdeauna deschis libertatii noastre, si ca depinzand de alegerea noastra. Aceasta alegere emana din dorinte, din aspiratii sau idealuri care in noi exista. In al doilea rand, prezentul in care trebuie sa realizam acest viitor. Prezentul este fatalitatea noastra, ne inconjoara si invaluie cu structura lui rezistenta, si limiteaza in orice moment orizontul sperantelor noastre.

De aici aceea ca nu trebuie sa-i apreciem  pe semenii nostri prin ceea ce fac. In cel mai bun caz, fiecare face ce poate, ceea ce destinul ii tolereaza. Respectul sau desconsiderarea fiecarui barbat, fiecarei femei, trebuie sa se fixeze ( sa observe) nu asupra a ceea ce face, ci asupra a ceea ce aspira, nu in realizari, ci in dorinte. Adevarata si profunda noastra personalitate este constituita din aspiratii, angajamente, nevoi si dorinte. Acestea sunt resorturile vitale care mentin tensionat si dau chip sufletului nostru. Adevarata fiinta a fiecaruia sta in profilul dorintelor sale. Avem valoare in functie de ce dorim. Calitatea aspiratiilor fixeaza rangul sufletului nostru, pentru ca sunt pura si spontana emanatie care din intimitatea noastra se ridica precum vaporii din apele imobile.

[…] nuestra vida se compone de dos ingredientes que luchan entre sí: es en primer lugar el futuro  que en una u otra medida se nos presenta siempre abierto a nuestra libertad, y como dependiendo de nuestra elección. Esta elección emana de deseos, de afanes o ideales que en nosotros existan.  En segundo lugar, el presente donde hemos de realizar ese futuro.  El presente es nuestra fatalidad, nos rodea y envuelve con su resistente estructura y limita a toda hora el horizonte de nuestras ilusiones.

De aquí que no debamos valorar a nuestros prójimos por lo que hacen. En el mejor caso, cada cual hace lo que puede, lo que el destino le tolera. Nuestra estima o desestima de cada hombre, de cada mujer, debe fijarse no en lo que hace sino en lo que aspira, no en el logro sino en el deseo. Nuestra verdadera y profunda personalidad está constituida por los afanes, empeños, anhelos y deseos Estos son los resortes vitales que mantienen tensa y dan figura a nuestra alma. El verdadero ser de cada cual está en el perfil de sus deseos. Valemos según lo que deseamos. La calidad de nuestras aspiraciones fija el rango de nuestra alma porque son la pura y espontánea emanación que de nuestra intimidad se levanta como los vahos de las aguas inmóviles.

Hallelujah – Leonard Cohen ( lyrics)

I’ve heard there was a secret chord

That David played, and it pleased the Lord

But you don’t really care for music, Do you?

It goes like this: Citește restul acestei intrări »

Și piatra a fost aruncată …

In Solutii on Mai 26, 2012 at 12:55 am

“Cel fără de păcat dintre voi să arunce întâi piatra[…] Voi nu știți de unde vin, nici unde mă duc. Voi judecați după trup. Eu nu judec pe nimeni.”  Isus ( ev. Ioan. Cap 8)

Am căutat multă vreme și în mai multe limbi etimologia cuvântului biblic  ”păcat”. Pentru că nu eram sigură că am înțeles corect ce înseamnă “fără de păcat”. Limba noastră și multe altele înțeleg prin asta „nevinovat”. Are legătură cu vina. După unii interpreți biblici, cu vina( păcatul) originară – după care toți ne naștem vinovați. Ceva nu-mi suna bine. Cu toții ne naștem curați! Cea mai bună explicație am găsit-o în greaca veche ( nu cunosc limba greacă) prin intermediul limbii engleze. Cuvântul  grecesc hamartia(ἁμαρτία) din Noul Testament este tradus in engleză ca sin ( păcat) care vine din synn ( engleza veche – se referă la arcași) și înseamnă în ambele limbi vechi “a rata ținta”.  N-are nici o legătură cu povestea biblică ( superficial, prost înțeleasă și propagată) a păcatului originar ( Eva, Adam, mărul cunoașterii, etc).

Prin urmare, când acționăm ( cu trupul, cu gestul și cu vorba adică) toți mai ratăm ținta. Toți greșim. Nu totdeauna nimerim. Trebuie să recunoașteți. Măcar pentru asta ar trebui să ne mai domolim zelul și să gândim bine criteriile după care ne judecăm unii pe ceilalți. Să nu mai decretăm atât de ușor vini și vinovății.

Dar nu-i așa. Zboară pietrele cu frenezie printre noi și peste capetele noastre. Și ce mă nedumerește e că cei mai harnici aruncători de pietre ( a se citi aspri judecători) sunt cei mai plini de păcate ( a se citi ratări).

Poate că e firesc într-o lume atât de populată, atât de rapidă, în care oamenii sunt judecați exclusiv după aparențe, rezultate ( bune, rele) și reușite frugale ( pe care cei mai mulți și le adaugă, mândri, la CV). Într-o lume a dosarelor, evidențelor statistice, a inflației de titluri și diplome fără suport, o lume înecată și judecată după hârtii, nu după esențe și excelență. Într-o lume în care tinerilor ( nu contest, poate inteligenți) care nici n-au apucat să guste din propria viață ( din care, evident, nu înțeleg nimic)  li pretinde sau li se acordă prerogativa de a hotărî, cu drept de viață și de moarte asupra altora. O lume în care tinerețea și viteza în sine au devenit titluri de glorie și valori. O lume în care sfatul înțelepților ( totdeauna bătrâni, în vechime) nu mai are nici o valoare.

Într-o asemenea lume, e firesc să aruncăm cu piatra prea des și prea repede, fără să ne gândim destul. Să judecăm și să condamnăm, cu vorba sau cu fapta, prea superficial și fără temei. Și nu mă refer aici doar la societate, la profesii sau la politică. Mă refer la iuțeala cu care ne judecăm și ne condamnăm între noi: părinți și copii, frați și prieteni, iubit cu iubită, bărbați cu femei . Fără iertare sau înțelegere. De unde și atâta nefericire, atâtea destrămări și rupturi fără rost.

Eu m-am mai domolit cu aruncatul pietrelor de la o vreme încoace. Nu mi-a ieșit așa, de capul meu . Și nu m-a ajutat nimeni ( tânăr sau bătrân) din realitatea mea imediată. M-au convins niște înțelepți bătrâni, unii încă în viață, alții morți. Straniu. Pentru că pe nici unul dintre ei nu-i cunosc. M-au convins cu vorbe. Și de aceea mă gândesc că poate, răspândindu-le ( vorbele lor), îi mai conving și pe alții că aruncatul pietrelor ( a se citi judecăți și verdicte pripite) e un sport obositor și dăunător. Dintre toți, azi am ales doi. O soluție mai puțin convențională. Ortega y Gasset și Leonard Cohen. Un filosof și un menestrel.

De la primul ( mare și decedat filosof) am învățat că Citește restul acestei intrări »

Control. Imperfectiuni.Hallelujah…

In spaime on Mai 25, 2012 at 12:43 am

To me scientific knowledge WAS absolute power. But that was when I wanted absolute control over my life. Ultimately, I understood  this was God’s job. 🙂

“There is a crack in everything; that’s how the light gets in” ( Leonard Cohen – Anthem)

Dragoste/ura, bucurie/tristete, curaj/frica, tandrete/brutalitate, modestie/vanitate, satisfactie/insatisfactie, durere/placere, foame/satietate, egoism/generozitate, euforie/depresie, umilinta/demnitate, erori/ succese,  si lista continua. Toate sunt ale noastre. Pot fi calitati sau imperfectiuni, functie de reperele dupa care traim sau  am fost crescuti. Si pe toate, absolut pe toate, am vrea sa le controlam. Nu se poate. Totusi, cercetam , constatam, masuram, formulam ( reguli si ecuatii), avem teorii si strategii. Vrem mai multa cunoastere rationala. Stiintifica, riguroasa, desigur, caci intelegerea de acolo vine, odata cu mai mult conrtol asupra vietilor noastre. Si asta nu e rau, e bine.

Knowledge is power. If you can’t measure it, it doesn’t exist. Zice stiinta.

Corect. Sanatos. Knowledge IS power. Insa doar pana la un punct. Punctul in care, nu mai trebuie  sa pretindem control. Nu stim tot. Nu putem tot.  TOT  e un lucru foarte mare.  Care exista oricum, cu sau fara noi. Sa accepti asta, inseamna, de fapt, adevarata putere. Puterea ta de fiinta integrata intr-o realitate enorma, careia ar trebui sa-i mai cedezi uneori, sa i te  supui.

Vroiam si eu, odata, demult, sa stiu tot. Asta era pe vremea cand credeam ca pot. Mi-a trecut. Am inteles ca nu-i rolul meu. Sau mai degraba am intuit ca acolo unde eu nu mai stiu si nu mai pot , are cine sa stie, sa poata. Acolo incepe, de regula, treaba lui Dumnezeu. Unde ma opresc eu. Unde ma eliberez si ma supun intuitiilor, dincolo de ratiune.

Multi insa nu se opresc. Vor control absolut. Pentru ca le e frica. Vor masura exacta. Vor reguli. Vor rigoare. Vor stiinta pana la capat. Caci in cunoasterea precisa si exhaustiva a lucrurilor sta puterea absoluta. Asa ca masoara fericirea, nefericirea, dragostea si ura, speranta, depresia, optimismul si pesimismul, prostia sau inteligenta din noi. Si cat de curand, vor dori ( unii doresc demult) sa-l masoare pe Dumnezeu. Care deocamdata ramane  nemasurabil – in consecinta, nu exista in capul unora dintre noi. E mai simplu asa. Mai reconfortant.  Esti mai putin vulnerabil. Ce nu intelegi si nu se masoara, nu exista. E mai usor.

Eu? Sunt perfect de acord: cunoasterea inseamna putere.  Dar cu acest amendament mic, care schimba tot:  nu poti intelege si controla tot niciodata. Nici macar pe tine. Si da, asta te face fragil, vulnerabil si imperfect. Egal om. Adica perfectibil, inventiv si curajos. Pentru ca-ti trebuie curaj sa infrunti viata, cu asemenea defecte. Ceea ce  nu e rau deloc. Ba e chiar frumos. Dur, perfect sau invulnerabil poate fi, spre exemplu, diamantul, sau orice  bolovan care traieste mai mult decat noi. Si nu va suparati, dar mie bolovanul, prin comparatie cu omul, mi se pare banal si plictisitor. Sigur, pentru cine iubeste diamantele ( subscriu) sau rocile in general, exemplul nu-i bun deloc. Cred totusi ca pana si aceia ( iubitorii de pietre), ar prefera sa iubeasca, mai degraba, un om.

Si ce daca suntem imperfecti, fragili si imprevizibili? Asa e viata. In asta consta supriza si fascinatia ei. Si ce daca Citește restul acestei intrări »

Basme

In Nostalgii on Mai 24, 2012 at 10:19 pm

“How many things we held yesterday as articles of faith which today we tell as fables…” Michel de Montaigne ( Cate lucruri consideram ieri ca fiind obiect al credintei pe care azi le spunem ca fabule…)

M-am intalnit ieri cu Cenusareasa. Era trista. Avea limuzina noua, tocmai venise de la Paris si-o cam jenau pantofii Loubutin; fireste; tocurile de 16 cm chinuie picioarele oricui. Deh,  de cand s-a maritat cu Fat-Frumos, nu-si mai permite pantofi comozi ; s-a terminat basmul. E concurenta mare in lumea Cenusareselor. Tocurile incep de la 12 cm in sus. Si era necajita pentru ca, desi frumusica fusese dintotdeauna, se pare ca acum se impuneau niste sani mai competitivi ( a se citi implante noi) . Cum spuneam, concurenta e mare , iar Fat- Frumos ( care n-a fost niciodata nici tanar, nici prea destept , nici tocmai frumos si nici cuprins de mari profunzimi emotionale) e apatic si indiferent; asta cand nu e de-a dreptul badaran cu dansa. Nu-i mai vine nici banul la fel de usor ca odinioara; e criza. Asa ca e nervos si nu tocmai iubitor . Parca se purta mai frumos cu ea pe vremea cand strangea cenusa. Si parca nici traiul in familia ei de origine  nu era atat de rau. Era mai libera si mai putin stresata. Avea si cativa  prieteni buni, adevarati, simpatici, din cartier. Insa nu erau bogati si nu faceau fata la noile ei standarde de viata. S-a dezis de ei si acum se simte singura si abandonata. Trist si greu.

Saptamana trecuta m-am conversat cu Alba-ca-Zapada. Ea parca era putin mai bine decat Cenusareasa. Arata binisor. Totusi Printul Fermecator ( care initial parea curajos, protector si familist) a vandut calul alb ( costa cam mult intretinerea), sta mai mult pe acasa si s-a cam saturat de familie . E nervos, depresiv si vaicaricios. Se simte emasculat; au trei fete; mai vrea si el cu baietii, si-l intelege. Poate ca s-au grabit putin cu casatoria. Alba-ca-Zapada avea nostalgia piticilor si-a casutei idilice din padure. Care nu era mare lucru, dar fiind mica, era mai usor de intretinut.In plus cei sapte baieti cu handicap de crestere ( pitici nu-i corect din punct de vedere politic ) erau gospodari, organizati, responsabili , empatici, deloc pretentiosi si foarte rar se vaicareau. Dar, in fine, ea parea oarecum resemnata si nu chiar nefericita. In lumea reala cam asa stau lucrurile: uneori oamenii normali sunt mai problematici si mai nefericiti decat anormalii. Dar ea e gospodina buna,  mama devotata si face fatza. Bravo ei.

Luna trecuta am vazut-o pe Consanzeaza. S-a tuns . De la atata blonzit , i  se uscase parul,  se rarise si ii cadea masiv. S-a facut bruneta. Nu-i sta rau, dar si-a pierdut  din stralucire, sex- appeal si feminitate. Deh, se pare ca nici ea nu mai e ce-a fost, dar macar ramane o fiinta adaptabila si nu parea deloc suparata. Inca mai are lipici la barbati. Good for her.

Frumoasa din padurea adormita bea cinci cafele pe zi. De cand cu evenimentele de la castel – ursitoarele, trezirea din somn, soacra-sa care vroia s-o manance  ( a fost mare tambalau si scandal) a invatat ca realitatea e  dura chiar daca te-ai nascut frumoasa, desteapta si bogata, mai ales dupa ce ai dormit 100 de ani, si ca nu e bine sa te bazezi intotdeauna pe cavaleri ratacitori, pentru ca ei…ratacesc mult.  Si intre timp te dau pe mana soacrei in mod iresponsabil.  Asta e contraproductiv ; intai  pentru ca viata trece, si e pacat sa ti-o petreci pe toata facand goblenuri si asteptandu-l pe printul ratacitor; si apoi, pentru ca e plina de pericole si suprize neasteptate din partea cui nu te astepti (spre exemplu ai tai).  Prin urmare a devenit alerta, atenta si autonoma ; are afacerea ei; exagereaza putin cu cafelele si nu doarme destul, dar in rest e bine, vesela, se descurca. Printul umbla brambura ca-ntotdeauna, dar macar n-au copii, asa ca Citește restul acestei intrări »

Contradictii. Happily ever after.

In Dubii on Mai 19, 2012 at 5:59 pm

“It is with true love as it is with ghosts; everyone talks about it , but very few had seen it” Francois de la Rochefoucault

“If the world isn’t turning your heart wont’ return  anyone, anything, anyhow”Travis

Suntem o specie foarte contradictorie si nehotarata.

E straniu cum suntem noi crescuti, (cel putin in jumatatea occidentala de lume) sa credem si sa nu credem in acelasi timp, in aceleasi lucruri.

Cand suntem mici ni se spun povesti. Povesti care mai toate se termina cu happy end. Cu binele care invinge. Printul invinge balaurul. Printesa frumoasa si buna castiga in fata printesei rele. Zgripturoaica moare. Si toate personajele pozitive traiesc mult si frumos pana la adanci batraneti. Happily ever after.

Dupa aia, inveti sa citesti si afli ca Romeo si Julieta s-au sinucis din greseala, ca Mica Sirena si Fetita-cu-chibriturile au sfarsit prost, si pe toti peretii scrie ca viata e o ( scuzati va rog) curva  – si inca una scumpa. Not happily ever after.

Nu mai intelegi nimic. Ce sa crezi? Incotro sa te-ndrepti?

Sa zicem ca te nasti in partea crestina ( adica  mai mult occidentatala) a lumii. Isus ne invata “Iubeste-ti aproapele”. Si aproapele lui l-a ucis. Unii l-au plans; n-ar fi vrut sa moara. Asa ca i-au urmat invatatura, dar continua sa se-nchine la crucea pe care atarna rastignit, si continua sa-l ucida si sa-l rastigneasca in fiecare zi, cu fiecare gest  contradictoriu si inconsistent cu iubirea aproapelui, cu fiecare sfarsit gresit de poveste, pana la adanci batraneti si la nesfarsit. Happily ever after?

Nu mai intelegi chiar nimic. Atunci  tu cine mai esti? In ce crezi? Si-ncotro te indrepti?

Viata e grea, dar merita traita oricum. Viata e frumoasa, dar nu se sfarseste bine. Munca innobileaza, dar si tampeste. Dragostea e  prima ratiune pentru a trai, dar nu-i pentru oricine, si cu atat mai putin pentru tine; doar iubirea adevarata conteaza, dar e rara, greu de gasit.  Iubirea e o iluzie, dar face lumea sa mearga inainte. Toate se bat cap in cap.

Nu mai inteleg absolut nimic. Atunci ce mai e real? Ca lumea si principiile ei contradictorii nu par sa fie.

Cred ca real devine sau ramane ce alegi sa crezi. Ce visezi. Paradoxal, nu? Visele si credintele nu sunt palpabile, dar sunt. Pentru ca fara ele nu te misti, deci nu existi si ratezi. Ratezi o viata intreaga de contradictii si de dileme. De alegeri si de schimbari poate paradoxale si surprinzatoare chiar si pentru tine.

Acum? Ploua cu galeata si e frig afara, desi e luna Mai si teoretic mai e putin si se face vara; care ar trebui sa fie calda. Iar eu tremur putin, la adapost, dar inchin multumita un pahar de vin in asteptarea cerului senin care nu se vede, dar e tot acolo: deasupra noastra. Si in cinstea tuturor contradictiilor si asteptarilor care schimba lumea si fara de care, cu siguranta, noi n-am mai fi ce suntem. Adica n-am mai fi atat de stranii, dar plini de surprize naucitoare, cum suntem acum.

De aceea aleg sa cred in happily ever after, pentru ca se  intampla, oricat de putin probabil ar fi. Pentru ca toate se schimba. Si ce credeam ieri, cand era soare, s-ar putea sa nu mai cred azi.

“How many things we held yesterday as articles of faith which today Citește restul acestei intrări »

Cât de greu poate fi?

In Solutii on Mai 17, 2012 at 5:28 pm

Good news: life usually sucks, BUT…..

Știați că toți avem o zonă a creierului care are grijă să fim optimiști și să sperăm la mai bine, chiar și când n-avem motiv sau argument rațional ( studiile recente de neuropsihologie au demonstrat-o) ? Nu credeți c-ar fi bine să ne-o folosim? Și știați că avem în creier și o zonă realistă, care ne domolește optimismul, dar care e mult mai firavă și mai mică? De ce să-i cedăm toată vremea? Poate că nu trebuie. Și mai știați că toată lumea știe ce e iubirea, că oricine e apt să o împartă și să o simtă, că orice vietate are nevoie de ea  pentru că vindecă ( multe, chiar dacă nu pe toate)? De ce să nu ne folosim și de ea? Cât de greu poate fi?

Gen:

Deschizi ochii dimineață. Nu e soare afară. Pisica a răsturnat o vază. Câinele a făcut pipi pe covor. Barbatu’€™ care sforăia ieri lângă tine nu mai e ;  de fapt lângă tine n-a fost niciodată; oricum nu era chiar cel la care ai visat. În fine. N-ai chef să te duci la serviciu și totuși trebuie. Dar nu-ți vine. Pare greu să găsești un motiv ca să te dai jos din pat. Și totuși, cât de greu poate fi?

Între timp pisica  s-a trezit și ea, cască și se întinde. Ar merita bătută. Dar sare-n pat și se uită la tine cu ochi mari și complet nevinovați ( pisicilor le lipsește complexul de vinovăție), se răstoarnă cu labele-n sus și-ncepe să toarcă ; vrea s-o mângâi ; vrea puțină iubire. Ar trebui s-o ierți și s-o mângâi. Cât de greu poate fi ? Și-o mângâi. E plăcut. E bine.

Câinele, spășit ( ăștia știu când fac ceva rău) se apropie de pat și, gelos, pune și el o labă timidă, dar hotărâtă, pe tine. Și el vrea să-l mângâi. Și el vrea iubire. Cu mâna liberă ai putea să-l scarpini între urechi. Cât de greu poate să fie? Și-l scarpini. Zâmbești. Asta e și mai bine. Ziua nu mai e chiar atât de neagră. Promite.

Bei cafeaua, uzi florile ( sau nu ? doar nu s-or usca dacă le sari o dată), încui și pleci la serviciu. Acum 30 de minute nu mai vroiai nimic, n-aveai nici un motiv să te dai jos din pat și să trăiești, acum parcă-i mai bine. Vezi? Cât de greu poate fi ? Să-mparți o mângâiere, un zâmbet, o iertare de păcate ( câinești, pisicești, omenești) și puțină iubire. Hai că nu e -€“ zice responsabilul cu optimismul din creierul tău.

Afară, pe stradă, nu e soare, dar totuși nu plouă, și asta nu e rău deloc, e chiar bine. Pentru că dincolo de nori, în spatele lor, e un soare enorm care la un moment dat ți s-ar putea arăta și ție. Ziua totuși promite. Nu trebuie decât să vezi puțin dincolo de nori. Cât de greu poate fi să fii puțin vizionar și optimist? Hai că nu e.

Trece o mașină în viteză, pe trecerea de pietoni, pe lângă tine; te sperii, te arunci înapoi, te dezechilibrezi și te agăți de primul copac de pe marginea drumului. Pe care, deși nu vroiai,  l-ai  luat în brațe ( ai fi preferat să iei pe altcineva, mai moale). Plus ți-ai agățat haina. Te enervezi puțin. Te-ai  și speriat… Dar ești nevătămată și vie . În fond ce dacă tocmai ai luat în brațe un copac? N-o fi el copacul tău personal sau prietenul tău cel mai bun, dar poate că și copacul ăla vroia puțină  iubire. Poate că de aia îngerii ți-au dat un ghiont și te-au împins spre el. Dacă te gândești așa, un pic împăciuitor și optimist, trec și sperietura și enervarea. Cât de greu poate fi? Hai că nu e.

La serviciu a fost nasol. Ți-au ieșit toate pe dos. Dar nu te-au dat afară și doi colegi cumsecade te-au invitat la o bere. Ok, ție nu-ți place berea, dar  s-o găsi , acolo, un pahar de cola sau de vin care să-ți placă și ție, și peste care să râzi cu ei, să te destinzi puțin. Hai că nu-i toată ziua rea; și chiar dacă  Citește restul acestei intrări »

Iremediabil personal

In Dubii on Mai 16, 2012 at 9:10 pm

Daca doare, orice devine iremediabil personal

Sunt vorbe care nu-mi sunt adresate mie, intamplari care nu-mi apartin, si pe care – mi se spune – n-ar trebui sa le iau personal. Nu e practic. Poate. Si totusi, cata vreme le observ, le inteleg , sunt capabila sa ma identific cu ele pana la limita la care le simt, de ce as face altfel?

Un batran cu o copila mica atarnata de o sacosa veche si aproape goala, pe care nu-l cunosc, sta in fata unui magazin care vinde legume si fructe. Batranul se uita atent; foarte atent. Copila se uita si ea, cu ochi mari si curiosi, si cere. Capsuni – pentru ca sunt mari, rosii, frumoase si divin parfumate. –- Cat costa?15 lei casoleta; sunt grecesti. – Dar ciresele?69 de lei kilogramul. A cumparat trei mere. Cand eram copil, daca pofteam la capsuni sau la cirese si ma alegeam cu trei mere, as fi plans. Acum, daca trebuie, mi-e mai usor sa ma abtin. Mama nu sunt, bunica nu sunt ( sper sa fiu odata si-odata) insa nu-mi trebuie sa fiu ca sa ma doara neputinta batranului si nostalgia mirosului de capsuni. Desi nu e practic…

Un tanar frumos, destept si cuminte, proaspat absolvent de liceu, copilul unor fosti  colegi de scoala, moare zdrobit de o masina in timp ce traversa, pe verde, pe trecerea de pietoni, un bulevard bucurestean, anul trecut, in vara. Soferul – aproape la fel de tanar – a trecut peste el cu 80 de kilometri la ora, pe rosu, pentru ca ( declaratia ii apartine) ii era foame si se grabea. Eu? Nu mai am 18 ani demult, dar cand aveam, de abia asteptam sa-mi traiesc viata pe lumea asta, nu pe cealalta, si nu eram deloc pregatita sa ma-ntalnesc cu ingerul mortii. Nici acum nu sunt. Nu era copilul meu, nu-i eram eu parinte, dar nu trebuia sa-i fiu ca sa ma copleseasca durerea paralizanta a despartirii nefiresti ( parintii nu trebuie sa-si ingroape copiii) , sau furia mistuitoare impotriva sociopatiei celui care mi l-a omorat ( pentru ca se grabea si-i era foame), si care se afla si acum (onor politiei si justitiei romane) in libertate. Desi stiu, nu e practic…

N-ar trebui sa ma doara, nu-i asa? Parca n-are sens. Ce sens sa aiba cand nu pot cumpara capsuni mari, rosii, frumoase si divin parfumate tuturor copiilor care poftesc, nici sa le usuc lacrimile si nici sa le sterg din inima tristetile si durerile parintilor sau bunicilor lor? Si totusi…

Sunt multe intamplarile , durerile si tristetile care nu-mi apartin, dar pe care cand le observ, raman in zona mea iremediabil personala; chiar daca n-are cine stie ce sens practic, n-am incotro. Uneori, rar, cat ma duc capul si puterile, fac totusi ceva sa le schimb sau sa le alin. Cand pot. Greu si fara sens pare cand nu pot. Dar parca… Nu cred ca astfel de lucruri ar trebui sa treaca neobservate. Sa ne lase reci, indiferenti si impartiali. Sanatos ar fi sa ramana in zona iremediabil personala a oricui, chiar fara mare finalitate practica. Asa, ca simplu antrenament al compasiunii, intelegerii aproapelui si durerilor lui.

Sigur ca nepasarea ar fi mai usoara, pentru ca nu se simte si nici nu doare. Dar ma gandesc ca de nepasare voi avea timp destul dupa ce mor. In plus, mi-e teama ca dintr-o prea lunga trecere a mea prin viata  prea impartiala, prea contemplativa si prea impersonala, as putea deveni umbra celei care am fost, in loc de om.

Iar eu nu vreau sa trec  ca o umbra prin viata. Nimeni n-ar trebui sa treaca. Uneori si personalizarea suferintelor altora are rost. Chiar daca n-are finalitate imediata si practica. Nu vreau sa ajung sa nu observ cand copii care nu-s ai mei flamanzesc sau mor. Nu vreau sa trec pe langa Citește restul acestei intrări »

O zi perfect fericita

In Dubii on Mai 14, 2012 at 7:41 pm

…prin comparatie, nefericirea pare mai naturala…

Azi e luni. Luni nu prea poate fi o zi fericita. Ba de regula e chiar enervanta, desi n-ar trebui sa fie. In fond ziua de luni e un inceput, o promisiune. Doar ca ce-ti promite de obicei e ca fericit sau macar mai liber si mai linistit vei fi, poate, de abia peste 4-5 zile; si cine stie daca vei fi si atunci.

Revolta mea impotriva zilelor de luni nu-i nici noua, nici singulara; multa lume o resimte. Personal ar putea fi, cel mult, felul in care prefer eu sa protestez: ori chiulesc de la munca, ori incep mai tarziu, ori mi-o planuiesc ca pe o zi partial mai vesela sau mai fericita decat promite. Ca pe o sambata de exemplu. Desigur, rareori imi iese. Pentru ca nici sambetele nu-s toate vesele si fericite. Putine zile sunt, de altfel.

De multe ori am incercat sa am si sa-mi imaginez o zi perfecta. Perfect fericita adica. Pentru ca aspiratiile mele sunt optimiste si senine, indiferent de vremuri sau de anotimp. Si mi-am imaginat-o. Pe momente, pe minute, pe ore . Mi-am imaginat-o si planuit-o in multe feluri. Pentru ca fara un plan, cat de mic, la ce fel de zi sa aspir si cum s-o recunosc?

N-am mai avut demult o zi cu adevarat fericita. N-ar trebui totusi sa ma plang. 24 de ore perfecte,  de netulburata armonie si asteptari implinite, sunt rare. Pentru ca fericirea are particularitatea de a veni in valuri, care nu stau locului niciodata, sunt in permanenta miscare, si-n aceeasi alunecare surprinzatoare in care au venit, se si retrag. Eu totusi ma incapatanez sa mi-o imaginez calm si static. Ca pe o apa linistita, calda si mare. Probabil ca sa-mi fie mai usor sa o nimeresc. Si tot n-o prea nimeresc.

N-am mai avut  o zi intreaga si cu adevarat fericita de multa vreme. Nici nu-mi mai amintesc de cand. Probabil pentru ca vremurile sunt tulburi si deloc compatibile cu calmul, cu echilibrul, cu armonia. Nici viata urbana nu e; poate fi euforica, dar nu neaparat fericita. E destul de stresanta. Asta insa nu ma opreste sa mi-o imaginez sau visez altfel.

N-am mai avut demult o zi fericita, una intreaga, pentru ca fericirea mea depinde de oameni. Caci nimeni nu e cu adevarat fericit singur. Iar eu nu prea cunosc oameni fericiti – nici prin vocatie, nici de facto , sau in nici un caz fericiti o zi intreaga, de la cap la coada.

N-am mai avut demult o zi fericita, desi, prin naturala eliminare ( deh, vremuri tulburi), mi-am redus considerabil asteptarile, ca sa fie mai usor de implinit. Am constatat ca nici asa nu merge. Pentru ca asteptarile mici tind catre nimic. Si NIMIC nu te face fericit niciodata.

De fapt o zi fericita nu e niciodata asa cum mi-am imaginat-o. De obicei e mult mai grozava, intotdeauna surprinzatoare si poate fi oricare din zilele vietii mele. Exact cum viata si-a imaginat-o in locul meu, astfel incat sa-mi doresc s-o retraiesc vesnic si sa nu mai mor niciodata.  O dorinta nesabuita, iata – sa nu mor niciodata. Probabil ca de asta zilele fericite trebuie sa fie atat de rare. Ca sa nu creeze imposibile asteptari. Nefericirea pare mai naturala. Poate ca e un truc al divinitatii. Ar putea fi drumul catre acceptarea mai usoara a propriei mortalitati.

De fapt nu sunt si nici nu cred sa fie vreodata multe zile fericite, perfect fericite, in viata mea. Cred ca-n a nimanui. Asta ma nemultumeste. Ca sa nu mai pun la socoteala si faptul ca, dupa ce ca sunt rare, oricat de fericite ar fi, tot nu sunt perfecte. Defectiunea lor principala fiind ca nu corespund intotdeauna planurilor mele si nu voi sti niciodata cat de fericite sunt decat dupa ce au trecut. Asta-i  nedrept. Nu-i frumos. Nu e Citește restul acestei intrări »

Pentru ce trăim. Pentru ce murim.

In Dubii on Mai 9, 2012 at 8:04 pm

Motto:  Nu suntem și nu trebuie să fim sclavii nici unui destin

Ieri a fost 8 Mai. Azi e 9. Și mie puțin îmi pasă de fotbal – e un meci important la televizor. Așa că mă gândesc la altceva și scriu. Mi-am adus aminte de unul dintre tristele paradoxuri ale neamului meu: în cel de-al doilea război mondial, țara noastră, deși a pierdut 300.000 de militari și 4,22% din populația țării, nu celebrează Ziua Victoriei (8mai în Occident, 9 mai în Rusia). Adică ziua încetării acestui stupid  și crâncen măcel declanșat de Germania ( ocrotită cu succes de Rusia sovietică) în forma ei cea mai dementă,nazistă, și în care și-au pierdut viața în lumea largă cca 72 de milioane de oameni din care aproape 47 de milioane de civili.

Da, știu, poziția politică a României a fost și a rămas controversată. O parte din război am fost aliați cu forțele răului ( dar nu de plăcere, ci ca să eliberăm Basarabia din nou ocupată cu japca de ruși), cealaltă parte , după 23 august 1944, cu forțele  binelui și  libertății ( ca să eliberăm de sub nemți partea de Nord-Vest a țării și alte țări vecine). Fortele” binelui și libertății” printre care se număra atunci și Uniunea Sovietică, imperiu comunist sub al cărui papuc am intrat pe față și cu acordul „forțelor aliate binelui” încă din 1944, cu prețul luării ca prizonieri ( de către ruși) a 180.000 soldați români duși în Siberia și a unui cortegiu de crime politice care a durat peste 50 de ani. Iar forțele aliate, deși în numele libertății ( care e una singură și aceeași) sute de mii de militari români au murit (160.000 după 23 august 1944), nu ne-au tratat ca pe aliații lor, ci ca pe trădătorii oportuniști ai Germaniei și ca pe niște învinși.

Ingrată soartă.

Până la urmă, dincolo de controversata și incerta istoriografie, nu-i greu de înțeles că nu știm ce și dacă ar trebui să sărbătorim. Faptul că o jumătate de lume și de Europă a scăpat de sub demența fascistă ( asta se sărbătorește în Occident pe 8 Mai -€“ Victory on Europe Day) sau faptul că am intrat pe loc în lagărul și demența comunistă pentru următorii 50 de ani ( asta Rusia sărbătorește, în continuare, pe 9 Mai sub numele de „victoria asupra fascismului”)? În aparență e o grea dilemă. Mai precis: chiar avem ce sărbători?

E firesc , probabil, să nu sărbătorim nimic. Pentru că atunci, ca și acum, de fapt tot nu ne-am lămurit pentru ce trăim și pentru ce murim.

Deocamdată nici eu nu sunt pe deplin lămurită din punct de vedere științific. Mai am încă multe nedumeriri. Dar știu ( sigur și fără dubii, pentru că e de bun simț) atât:

Că indiferent câte erori  istorice  am comis noi , românii, și încă mai comitem, tot oameni suntem și  – dacă stau bine să mă gândesc, chiar și din punct de vedere istoric – nu dintre cei mai răi.

Așa că avem dreptul și datoria morală și noi, ca toți ceilalți, să celebrăm libertatea și încetarea acestui masacru mondial . Cel fascist . Pe 8 Mai, împreună cu tot Occidentul și cu toată Europa – din care vrea sau nu vrea ea, facem parte și noi. Și avem deopotrivă dreptul să protestăm și să ignorăm ziua de 9 Mai rusească (deși pe aceeași dată Uniunea Europeană se sărbătorește pe ea însăși și planul Shuman , fir’ar să fie de zi ), pentru că semnificația gestului nostru, în fond, ar fi aceeași: dorim libertatea și sărbătorim eliberarea, nu doar de sub tirania fascistă, ci de sub orice dictatură, tiranie, însclavizare și abrutizare în masă a€“ pentru că asta a reprezentat și va reprezenta întotdeauna regimul sovietic și comunist.

Pentru asta ar trebui să trăim, și pentru asta Citește restul acestei intrări »

Era o vreme…

In spaime on Mai 5, 2012 at 11:28 pm

Motto:Mi-e teamă să nu ne crească mustăți și coadă

Era o vreme când trăgeam de coadă și de mustăți câini și pisici; pentru că nu știam să mă joc  altfel.  Și bietele animale mă cam lăsau, pentru că știau că mă joc și că le iubesc.  Rareori mă zgâriau sau mă mușcau. Cel mult fugeau. Eram mică. Aveau față de mine o oarecare tolerantă. Între timp am crescut și îmi petrec vremea mai mult printre umanoizi. Iar ei sunt destul de înțepăcioși, opaci, neempatici  și cam acri. Sunt plini de prejudecăți și de manierisme. Rareori acceptă fie și-o vorba diferită de cea cu care sunt obișnuiți . Darămite să se lase, chiar și de drag, smotociți. Văd foarte puțină înțelegere și toleranță din partea lor.  Și nu știu dacă-i înțelept , dar vă mărturisesc că mie tot îmi vine să-i trag câteodată de mustăți și de coadă ( nu totdeauna cu drag, ci pentru că mă mai și enervează). Și, chiar dacă n-o fac, mă abțin greu, recunosc.

Era o vreme când iubirea era simplă și prietenia naturală. În capul meu, desigur. Și deși acolo ( în capul meu adică)  a rămas la fel , adulții le complică teribil. Uf. Obositor. Și pentru că n-au coadă, i-aș trage de păr. Insă mulți au chelit sau îl poartă prea scurt. Nu-i nimic. De nas ! Am să-i trag de nas. Sau de urechi. Sau am să le bag un pic degetele în ochi, de verificare, să mă conving că îi au deschiși sau că nu dorm. S-ar putea să mă bată. Când îi tulburi din somn, oamenii mari, obosiți, devin violenți. Înțeleg. Mi se întâmplă și mie. Dar îmi asum, pentru că unii ( puțini) merită riscul. În plus, până acum am scăpat nebătuta. Doar ciufulită. Prin urmare perseverez în amintirea vremurilor când totul era simplu și eu eram fericită în mod natural si firesc.

Era o vreme când parcă eram mai onești și mai curajoși. Sau poate că mi se pare. Oricum, de la o vreme încoace oamenii par a ști multe, se documentează, au internet și televizor, sunt „la curent” cu o mulțime de lucruri și mult mai prevăzători/clarvăzători.  Sau mai degrabă paranoici. Sau schizofrenici. Le-ar plăcea lor să spună ce gândesc și să facă ce simt, dar nu dă bine deloc . Nu cadrează în societate cu imaginea pe care și-au construit-o ( nici ei nu știu totdeauna de ce) sau după care tânjesc. Sau, poate că de multe ce-au aflat fără să le-nțeleagă, sunt doar mai sperioși. Păcat. Mie curajul mi se pare deosebit de romantic. Sinceritatea la fel. Refuz să cred că au dispărut. Cineva  mai curajos și mai onest decât mine (ehei … nici eu nu mai sunt ce-am fost) ar trebui să ne tragă din când în când pe toți de urechi.

Era o vreme când întâlneam la tot pasul ființe și lucruri interesante. Bune sau rele. Acum s-au rărit considerabil. Toate și toți s-au banalizat. Deși suntem mai mulți, facem mai multe, avem mai multe  răspunsuri sau teorii, în fond, ne tot repetăm. Și nu zic că repetiția-i rea ( doar e mama învățăturii), dar la un moment dat devine redundantă, limitativă și plictisitoare. Sper să nu fie nevoie să ne crească vreo coadă – tocmai acum, când arătăm și noi mai decent, ni s-au mai micșorat colții, ni s-a netezit fruntea neaderthaliana, ni s-a rărit blana și măselele de minte nu mai au căutare – ca să redevenim inediți și să nu mai batem pasul pe loc. Sau mustăți ?…

“ Era o vreme” sună nostalgic. Dar  jur că nu e. Pentru că eu nu tânjesc după vremuri trecute și nici nu vreau să se-ntoarca. Deși se prea poate, pentru că oamenii au obiceiul ciudat de a mai merge și  înapoi, fără să fie raci.

Nu sunt nostalgică. Zău. Nici măcar  Citește restul acestei intrări »

Reguli

In Dubii on Mai 2, 2012 at 11:50 pm

Ne plac si nu ne plac.

Ne plac daca le-am facut noi. Nu ne plac intotdeauna daca le-au facut altii.

Ne plac daca tin loc de raspunsuri pe care noi nu le avem. Nu ne plac cand raspunsul e altul decat cel pe care l-am gasit deja sau diferit de cel care ne convine.

Ne plac cand corespund cu ordinea pe care noi o dorim si care ne face fericiti. Nu ne plac cand restrang sau interfereaza cu libertatea noastra.

Ne plac cand le cunoastem si le intelegem – pentru ca doar asa le putem accepta constient sau evita / incalca fara sa fim prinsi . Nu ne plac cand depasesc puterea noastra de intelegere , pentru ca omul se teme de necunoscut, adica de ce nu incape in mintea lui.

Fie ca ne plac, fie ca nu, regulile ar trebui sa aibe un singur scop: sa defineasca zona noastra de echilibru si de confort. Atat si nimic mai mult. Unele o fac. O vreme. Pana se schimba. Altele ne tulbura de la bun inceput.

 Atunci vin si zic: care echilibru? Si care reguli? Pe care ar trebui sa le respect si pe care nu?

–        Numai pe cele universal valabile – zice o voce  transparenta si fara tonalitate, venita de undeva, de nicaieri sau din capul meu. ( Ei da, aud voci, e bine?! Metaforice si ezoterice. O fi si asta un fel de deranj mental.)

Universal valabile…Ce naiba inseamna “universal” cand e vorba de legi omenesti? Grozav ne place cuvantul “universal”. Suna atotcuprinzator. Suna impunator, grandios. Suna … mare. Si asta e foarte amuzant pentru ca noi nu cunoastem tot universul, ci doar o mica parte . Dar pentru linistea noastra, am stabilit o regula: ca n-are sfarsit. Deci nu e grija si nici treaba noastra de fiinte cu existenta finita sa-l stim pe tot. Si i-am gasit si-un adjectiv: infinit. Totusi, universal si infinit sunt doua adjective de care abuzam in draci si…fara sfarsit. Ca de exemplu cand vrem sa umplem de emfaza o regula. Suntem simpatici.

Acestea fiind spuse: stie cineva vreo regula conceputa de om si universal valabila? Adica vreo  regula omeneasca  infinit valabila in spatiu si timp? Care se verifica oricand si peste tot in univers? Sau macar in lumea noastra? ( Ca deh, multi dintre noi au senzatia ca in afara de ei, nu mai exista si nu mai conteaza nimic).

Zicea Einstein ca totul e relativ. Si ca  totul se transforma. Doar energia se conserva. Iar eu, cuminte si neavand contraargument, tind sa-l cred. Lucru care, cand vine vorba de regulile noastre, omenesti si deja consacrate, imi da o liniste teribila. Inseamna ca am tot dreptul ca, atunci cand nu-mi plac regulile oamenilor, cand nu-mi fac bine si nu mi se ( mai) potrivesc , sa le ignor, sa le incalc sau sa le inlocuiesc. Cu ale mele si suportand consecintele ( sau bucurandu-ma de ele), desigur. Pentru ca oricat de impersonale ar fi menite sa fie, cand ma lovesc de ele nu mai sunt; devin foarte personale si relative. Asa ca le abordez  ca atare. Ceea ce, de fapt, facem, mai mult sau mai putin , cu totii.

Cum spuneam: ce reguli? Care reguli?

Mie vocea transparenta imi spune:- Esti libera sa decizi. Uf. Obositor. Adica n-am incotro, si pana mor, va  trebui sa ma tot gandesc. Va trebui sa tot inventez, descopar sau dubitez reguli, si sa aleg dintre ele pe acelea care imi plac si care ma reprezinta. Iar in rest? Vad eu cum le evit sau inlocuiesc 🙂

Aritmetica si analfabetism sentimental. Less is more.

In spaime on Mai 1, 2012 at 9:22 pm

“Iubirea nu inseamna a privi unul spre celalalt. Iubirea inseamna a privi impreuna in aceeasi directie.” ( Antoine de Saint Exupery- Pamant al oamenilor)

„Singur eram ca un tunel. Fugeau de mine pasarile si patrundea in mine noaptea cu forta ei invadatoare.” ( Pablo Neruda )

Asta-i alfabetul elementar al sufletului omenesc. Impreuna sau singur. De aici incepem.

Am mai spus-o: oamenii nu pot fi pusi in ecuatie.

Multe stiinte, noi sau vechi incearca. Filosofia, psihologia, sociologia, atropologia, medicina , plus toate stiintele sociale si comportamentale noi care nu-mi vin acum in minte. Incearca. Si nu mai termina. Nici n-au cum. Pentru ca oamenii sunt o nesfarsita surpriza. In fine, nu chiar toti. Unii s-au nascut sau se reduc singuri la stadiul de cliseu  – aici, nimic nou.

Relatiile oamenilor au si ele o aritmetica aparte. Si-un alfabet ezoteric si greu de decriptat, tocmai pentru ca-i simplu, iar noi traim vremuri in care desconsideram simplitatea si complicam lucrurile. Ni se pare ca totul valoreaza mai mult doar pentru ca-i “altfel”, e „cool” sau pentru ca pare mai complicat.

Da, sigur ca fiecare dintre noi e o suma unica si inconstanta de senzatii,  emotii,  ganduri si manifestari, de frumuseti si de uratenii,  de duiosii si de duritati, de intelepciuni si de naivitati, de spaime si de temerare indrazneli. Si chiar daca toate ni se par oarecum familiare, suma lor da mai tot timpul alt rezultat.  Asta, da, pare complicat. Insa cand nu mai putem descifra suma asta, a individului, si rezultatul ei, pana la urma importanta ramane aritmetica simpla si verificata a inimii si a mintii noastre. Cam aceeasi dintotdeauna. Iar noi, in vesnica transformare si devenire (sau degradare?!), din graba si neatentie, tocmai regulile astea simple, elementare, se pare ca le uitam.

Nu-i chiar atat de greu sa ni le reamintim sau sa le invatam. Unu plus unu NU fac niciodata doi in lumea omeneasca. Ci fac intotdeauna UNU sau TREI. Asa inteleg eu ( care n-am fost niciodata prietena cu matematica) aritmetica relatiilor.

UNU.

UNU e un rezultat bun. Foarte bun intre oameni. Insa atat de rar, ca-i aproape miraculos. Si se intampla cam asa:

Daca ai noroc, fie ca e iubire sau prietenie, din doi oameni care se intalnesc, se apropie incetisor si treptat, dupa care se iubesc si se inteleg cu adevarat, iese una bucata relatie buna, durabila si sanatoasa.  Fiecare-si pastreaza miezul , autonomia, fiinta intacta, se deschide, interactioneaza, creste, evolueaza, se completeaza treptat cu celalalt si se intemeiaza pe aceasta “una bucata miracol si uniune” a doua minti si suflete compatibile, care impreuna fac intotdeauna mai mult decat separat. Pentru ca invata sa priveasca in aceeasi directie, si in aceeasi directie isi unesc fortele si merg.

Deci UNU, chiar daca pare mai putin decat doi, in cazul asta inseamna mai mult. Asta-i cea mai buna aplicatie a conceptului “less is more”.

TREI.

TREI nu-i o cifra buna intre oameni.

Daca ai ghinion, unu plus unu fac trei. Adica Citește restul acestei intrări »