Ioana Hincu

Era o vreme…

In spaime on Mai 5, 2012 at 11:28 pm

Motto:Mi-e teamă să nu ne crească mustăți și coadă

Era o vreme când trăgeam de coadă și de mustăți câini și pisici; pentru că nu știam să mă joc  altfel.  Și bietele animale mă cam lăsau, pentru că știau că mă joc și că le iubesc.  Rareori mă zgâriau sau mă mușcau. Cel mult fugeau. Eram mică. Aveau față de mine o oarecare tolerantă. Între timp am crescut și îmi petrec vremea mai mult printre umanoizi. Iar ei sunt destul de înțepăcioși, opaci, neempatici  și cam acri. Sunt plini de prejudecăți și de manierisme. Rareori acceptă fie și-o vorba diferită de cea cu care sunt obișnuiți . Darămite să se lase, chiar și de drag, smotociți. Văd foarte puțină înțelegere și toleranță din partea lor.  Și nu știu dacă-i înțelept , dar vă mărturisesc că mie tot îmi vine să-i trag câteodată de mustăți și de coadă ( nu totdeauna cu drag, ci pentru că mă mai și enervează). Și, chiar dacă n-o fac, mă abțin greu, recunosc.

Era o vreme când iubirea era simplă și prietenia naturală. În capul meu, desigur. Și deși acolo ( în capul meu adică)  a rămas la fel , adulții le complică teribil. Uf. Obositor. Și pentru că n-au coadă, i-aș trage de păr. Insă mulți au chelit sau îl poartă prea scurt. Nu-i nimic. De nas ! Am să-i trag de nas. Sau de urechi. Sau am să le bag un pic degetele în ochi, de verificare, să mă conving că îi au deschiși sau că nu dorm. S-ar putea să mă bată. Când îi tulburi din somn, oamenii mari, obosiți, devin violenți. Înțeleg. Mi se întâmplă și mie. Dar îmi asum, pentru că unii ( puțini) merită riscul. În plus, până acum am scăpat nebătuta. Doar ciufulită. Prin urmare perseverez în amintirea vremurilor când totul era simplu și eu eram fericită în mod natural si firesc.

Era o vreme când parcă eram mai onești și mai curajoși. Sau poate că mi se pare. Oricum, de la o vreme încoace oamenii par a ști multe, se documentează, au internet și televizor, sunt „la curent” cu o mulțime de lucruri și mult mai prevăzători/clarvăzători.  Sau mai degrabă paranoici. Sau schizofrenici. Le-ar plăcea lor să spună ce gândesc și să facă ce simt, dar nu dă bine deloc . Nu cadrează în societate cu imaginea pe care și-au construit-o ( nici ei nu știu totdeauna de ce) sau după care tânjesc. Sau, poate că de multe ce-au aflat fără să le-nțeleagă, sunt doar mai sperioși. Păcat. Mie curajul mi se pare deosebit de romantic. Sinceritatea la fel. Refuz să cred că au dispărut. Cineva  mai curajos și mai onest decât mine (ehei … nici eu nu mai sunt ce-am fost) ar trebui să ne tragă din când în când pe toți de urechi.

Era o vreme când întâlneam la tot pasul ființe și lucruri interesante. Bune sau rele. Acum s-au rărit considerabil. Toate și toți s-au banalizat. Deși suntem mai mulți, facem mai multe, avem mai multe  răspunsuri sau teorii, în fond, ne tot repetăm. Și nu zic că repetiția-i rea ( doar e mama învățăturii), dar la un moment dat devine redundantă, limitativă și plictisitoare. Sper să nu fie nevoie să ne crească vreo coadă – tocmai acum, când arătăm și noi mai decent, ni s-au mai micșorat colții, ni s-a netezit fruntea neaderthaliana, ni s-a rărit blana și măselele de minte nu mai au căutare – ca să redevenim inediți și să nu mai batem pasul pe loc. Sau mustăți ?…

“ Era o vreme” sună nostalgic. Dar  jur că nu e. Pentru că eu nu tânjesc după vremuri trecute și nici nu vreau să se-ntoarca. Deși se prea poate, pentru că oamenii au obiceiul ciudat de a mai merge și  înapoi, fără să fie raci.

Nu sunt nostalgică. Zău. Nici măcar   după copilărie (când aveam prea multe restricții și nedumeriri). Dar am senzația, uneori, că propria memorie a lucrurilor bune mă lasă. Și de aceea mi-aș dori a€- pardon, îmi doresc -€“  să nu uit ce-i bun, frumos, vesel, firesc, simplu, și știam bine odată. Și nici ce e rău, ca să mă feresc. Iar dacă uit, să se găsească totuși cineva, cumva, care să-mi aducă aminte  ce am uitat și nu trebuia, ca să merg sănătos mai departe și înainte, nu înapoi; ca să ajung exact acolo unde vreau.

Pentru asta ar trebui să aud sau să îmi spun din timp în timp  propoziția asta: era o vreme. Și să revizuiesc periodic trecutul a€“ îndepărtat sau apropiat, al meu sau al altora. Care trecut, uneori, la recapitulare, dezvăluie mai multe noutăți relevante decât prea reduntantul prezent.

Înapoi și înainte. Asta e mersul vieții. Iar viitorul se tot repetă dacă uiți sau nu revezi periodic de unde vii – cu ochii minții,  care devin mai ageri cu vârsta spre deosebire de ceilalți.

Sper deci să am întotdeauna pe cineva prin preajmă, real, ezoteric sau imaginar, un alter ego care să mă tragă a aducere aminte de … ce-o găsi. Pentru că ( slavă Domnului) n-am coadă si nici n-aș vrea să-mi crească. Nici dacă mă lasă memoria sau de necesitate. Și nici mustăți …

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: