Ioana Hincu

Pentru ce trăim. Pentru ce murim.

In Dubii on Mai 9, 2012 at 8:04 pm

Motto:  Nu suntem și nu trebuie să fim sclavii nici unui destin

Ieri a fost 8 Mai. Azi e 9. Și mie puțin îmi pasă de fotbal – e un meci important la televizor. Așa că mă gândesc la altceva și scriu. Mi-am adus aminte de unul dintre tristele paradoxuri ale neamului meu: în cel de-al doilea război mondial, țara noastră, deși a pierdut 300.000 de militari și 4,22% din populația țării, nu celebrează Ziua Victoriei (8mai în Occident, 9 mai în Rusia). Adică ziua încetării acestui stupid  și crâncen măcel declanșat de Germania ( ocrotită cu succes de Rusia sovietică) în forma ei cea mai dementă,nazistă, și în care și-au pierdut viața în lumea largă cca 72 de milioane de oameni din care aproape 47 de milioane de civili.

Da, știu, poziția politică a României a fost și a rămas controversată. O parte din război am fost aliați cu forțele răului ( dar nu de plăcere, ci ca să eliberăm Basarabia din nou ocupată cu japca de ruși), cealaltă parte , după 23 august 1944, cu forțele  binelui și  libertății ( ca să eliberăm de sub nemți partea de Nord-Vest a țării și alte țări vecine). Fortele” binelui și libertății” printre care se număra atunci și Uniunea Sovietică, imperiu comunist sub al cărui papuc am intrat pe față și cu acordul „forțelor aliate binelui” încă din 1944, cu prețul luării ca prizonieri ( de către ruși) a 180.000 soldați români duși în Siberia și a unui cortegiu de crime politice care a durat peste 50 de ani. Iar forțele aliate, deși în numele libertății ( care e una singură și aceeași) sute de mii de militari români au murit (160.000 după 23 august 1944), nu ne-au tratat ca pe aliații lor, ci ca pe trădătorii oportuniști ai Germaniei și ca pe niște învinși.

Ingrată soartă.

Până la urmă, dincolo de controversata și incerta istoriografie, nu-i greu de înțeles că nu știm ce și dacă ar trebui să sărbătorim. Faptul că o jumătate de lume și de Europă a scăpat de sub demența fascistă ( asta se sărbătorește în Occident pe 8 Mai -€“ Victory on Europe Day) sau faptul că am intrat pe loc în lagărul și demența comunistă pentru următorii 50 de ani ( asta Rusia sărbătorește, în continuare, pe 9 Mai sub numele de „victoria asupra fascismului”)? În aparență e o grea dilemă. Mai precis: chiar avem ce sărbători?

E firesc , probabil, să nu sărbătorim nimic. Pentru că atunci, ca și acum, de fapt tot nu ne-am lămurit pentru ce trăim și pentru ce murim.

Deocamdată nici eu nu sunt pe deplin lămurită din punct de vedere științific. Mai am încă multe nedumeriri. Dar știu ( sigur și fără dubii, pentru că e de bun simț) atât:

Că indiferent câte erori  istorice  am comis noi , românii, și încă mai comitem, tot oameni suntem și  – dacă stau bine să mă gândesc, chiar și din punct de vedere istoric – nu dintre cei mai răi.

Așa că avem dreptul și datoria morală și noi, ca toți ceilalți, să celebrăm libertatea și încetarea acestui masacru mondial . Cel fascist . Pe 8 Mai, împreună cu tot Occidentul și cu toată Europa – din care vrea sau nu vrea ea, facem parte și noi. Și avem deopotrivă dreptul să protestăm și să ignorăm ziua de 9 Mai rusească (deși pe aceeași dată Uniunea Europeană se sărbătorește pe ea însăși și planul Shuman , fir’ar să fie de zi ), pentru că semnificația gestului nostru, în fond, ar fi aceeași: dorim libertatea și sărbătorim eliberarea, nu doar de sub tirania fascistă, ci de sub orice dictatură, tiranie, însclavizare și abrutizare în masă a€“ pentru că asta a reprezentat și va reprezenta întotdeauna regimul sovietic și comunist.

Pentru asta ar trebui să trăim, și pentru asta să murim. Pentru libertate. Fără să mai avem dubii și să mai așteptăm vreo încuviințare sau vreo deculpabilizare. Nici din vest, nici din est. Asta ar trebui să vină, firesc, de la noi.

Dar uite că nu-i așa. Și uite că rănile, complexele istorice, naționale și sociale persistă, iar conducătorii noștri din ultimii 22 de ani  încă n-au învățat nici ei ce înseamnă să fii și să gândești liber. Pentru că, de fapt, nici ei n-au habar pentru ce merită să trăiești, să lupți sau să riști.

Prin urmare, va trebui să ne hotărâm singuri. Fiecare în parte.
 
Și într-o zi, destul de curând , periodic, încăpățânat, am să revin. Cu riscul de a mă repeta în varii forme, voi reveni asupra tuturor lucrurilor simple și importante pentru care merită să trăim și în numele cărora, uneori, trebuie să murim.
 
 Pentru că așa nu se mai poate. Sau se poate, dar e ca și cum am trăi fără nici un rost, ca simpli sclavi neputincioși și fataliști ai unui greșit și stupid destin.

( Și când aveți dubii, ascultați bucata asta, ca să știți că nu sunteți singurii care se întreabă  : what I’m gonna live for/what I’m gonna die for/who you gonna fight for…)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: