Ioana Hincu

Control. Imperfectiuni.Hallelujah…

In spaime on Mai 25, 2012 at 12:43 am

To me scientific knowledge WAS absolute power. But that was when I wanted absolute control over my life. Ultimately, I understood  this was God’s job. 🙂

“There is a crack in everything; that’s how the light gets in” ( Leonard Cohen – Anthem)

Dragoste/ura, bucurie/tristete, curaj/frica, tandrete/brutalitate, modestie/vanitate, satisfactie/insatisfactie, durere/placere, foame/satietate, egoism/generozitate, euforie/depresie, umilinta/demnitate, erori/ succese,  si lista continua. Toate sunt ale noastre. Pot fi calitati sau imperfectiuni, functie de reperele dupa care traim sau  am fost crescuti. Si pe toate, absolut pe toate, am vrea sa le controlam. Nu se poate. Totusi, cercetam , constatam, masuram, formulam ( reguli si ecuatii), avem teorii si strategii. Vrem mai multa cunoastere rationala. Stiintifica, riguroasa, desigur, caci intelegerea de acolo vine, odata cu mai mult conrtol asupra vietilor noastre. Si asta nu e rau, e bine.

Knowledge is power. If you can’t measure it, it doesn’t exist. Zice stiinta.

Corect. Sanatos. Knowledge IS power. Insa doar pana la un punct. Punctul in care, nu mai trebuie  sa pretindem control. Nu stim tot. Nu putem tot.  TOT  e un lucru foarte mare.  Care exista oricum, cu sau fara noi. Sa accepti asta, inseamna, de fapt, adevarata putere. Puterea ta de fiinta integrata intr-o realitate enorma, careia ar trebui sa-i mai cedezi uneori, sa i te  supui.

Vroiam si eu, odata, demult, sa stiu tot. Asta era pe vremea cand credeam ca pot. Mi-a trecut. Am inteles ca nu-i rolul meu. Sau mai degraba am intuit ca acolo unde eu nu mai stiu si nu mai pot , are cine sa stie, sa poata. Acolo incepe, de regula, treaba lui Dumnezeu. Unde ma opresc eu. Unde ma eliberez si ma supun intuitiilor, dincolo de ratiune.

Multi insa nu se opresc. Vor control absolut. Pentru ca le e frica. Vor masura exacta. Vor reguli. Vor rigoare. Vor stiinta pana la capat. Caci in cunoasterea precisa si exhaustiva a lucrurilor sta puterea absoluta. Asa ca masoara fericirea, nefericirea, dragostea si ura, speranta, depresia, optimismul si pesimismul, prostia sau inteligenta din noi. Si cat de curand, vor dori ( unii doresc demult) sa-l masoare pe Dumnezeu. Care deocamdata ramane  nemasurabil – in consecinta, nu exista in capul unora dintre noi. E mai simplu asa. Mai reconfortant.  Esti mai putin vulnerabil. Ce nu intelegi si nu se masoara, nu exista. E mai usor.

Eu? Sunt perfect de acord: cunoasterea inseamna putere.  Dar cu acest amendament mic, care schimba tot:  nu poti intelege si controla tot niciodata. Nici macar pe tine. Si da, asta te face fragil, vulnerabil si imperfect. Egal om. Adica perfectibil, inventiv si curajos. Pentru ca-ti trebuie curaj sa infrunti viata, cu asemenea defecte. Ceea ce  nu e rau deloc. Ba e chiar frumos. Dur, perfect sau invulnerabil poate fi, spre exemplu, diamantul, sau orice  bolovan care traieste mai mult decat noi. Si nu va suparati, dar mie bolovanul, prin comparatie cu omul, mi se pare banal si plictisitor. Sigur, pentru cine iubeste diamantele ( subscriu) sau rocile in general, exemplul nu-i bun deloc. Cred totusi ca pana si aceia ( iubitorii de pietre), ar prefera sa iubeasca, mai degraba, un om.

Si ce daca suntem imperfecti, fragili si imprevizibili? Asa e viata. In asta consta supriza si fascinatia ei. Si ce daca n-avem termen de garantie si instructiuni precise de functionare? Asta ne face diversi, misteriosi si atragatori. Si ce daca nu stim toate regulile si nu putem masura totul? Asta ne pastreaza liberi in spirit si curiosi.

Imi imaginez, iata, pentru o clipa, ca eu si existenta mea n-am mai avea imperfectiuni si necunoscute. Ca as avea un buton de comanda si control pentru tot. O tragedie. N-as mai avea nimic de descoperit. Nicio surpriza. Nicio bucurie  spontana. Nic o tristete cu care sa ma lupt si pe care sa o inving. Nu mi-as mai putea asuma nicio victorie. N-as mai avea de depasit nici un esec. N-as mai avea nimic de sperat , nimic de asteptat, nimic de riscat, nimic de anticipat pentru ca le-as cunoaste si controla pe toate, inclusiv viitorul, apasand pe buton. N-as mai avea nimic de gresit si nimic de povestit. Nimic de povestit, in afara de cum le “butonez” eu pe toate. O nenorocire. As fi o vietate fara poveste. Omnipotenta ca zeii, riguroasa ca matematica fara erori, dar mai banala decat un smartphone. Nu m-as mai iubi deloc, n-as mai avea nicio duiosie, nicio iertare, nici pentru de mine, nici pentru altii, pentru ca n-as putea nici iubi, nici uri,  un telefon.

Ce imagine de cosmar. Ma scutur de ea si ma intorc la mine, asa, neadecvata si necontrolata  cum sunt acum. Pentru ca acum n-am nici o putere asupra  mainilor care circula repede pe taste, iar cuvintele curg, imperfecte, mai presus de logica sau de control. Ce-i drept, o fac in numele meu si al inimii mele, care isi cere dreptul de a-si trai emotiile, dupa cum vin. Autentic, liber, fara restrictii.  Si bun, si rau, pentru ca asta e miezul meu. Iar daca lumii nu ma  arat oricand  toata, nu e vina mea; ci a lumii care-i defecta si tematoare;  doreste mai multa rigoare  decat ii trebuie si prea mult control. Iar de la mine are asteptari prea mari, si eu nu i le pot implini pe toate.  Sincer, nici nu vreau. Prefer sa-mi pastrez libertatea de a plange sau de a rade spontan, eventual in momente nepotrivite, de a gresi, de a mai gandi uneori si prost, de a iubi sau dispretui pe cine si cand imi vine, de-a ma vaieta sau de-a topai de bucurie, cand pofteste sufletul meu. Si de a nu sti tot.

Daca lumea ma vrea altfel, mai controlata, mai adecvata la pretentiile ei, va suferi o mare dezamagire. Nu pot juca toata vremea un rol. In general, bine nu ma pot juca decat pe mine.

Nu-i nimic. Important – si nu doar pentru mine – e sa ramanem si sa ne aratam asa cum suntem, autentici,  vulnerabili, schimbatori si plini de erori. Pentru ca imperfectiunile si vulnerabilitatile n-or ajuta ele la condus lumea sau controlat tot ce misca, dar starnesc duiosie si apropiere sufleteasca intre noi. Si aproape c-as pune pariu ca acelasi ( imperfectiunea si fragilitatea noastra adica) ramane motivul pentru care si Dumnezeu e duios cu noi.

Caci doar prin crapaturile noastre intra lumina…cred eu. Si nu numai eu. „There’s a crack in everything; that’s how the light gets in”. Hallelujah!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: