Ioana Hincu

Archive for Iunie 2012|Monthly archive page

Mizerabilul domn nu mai e Cațavencu

In Solutii on Iunie 23, 2012 at 12:39 am

“Cum îți spusei, mă scol într-o dimineață, și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe Aurora Democratică, să văz cum mai merge țara (ILCaragiale – Conu Leonida față cu reacțiunea )

 Și țara merge greu. Mai greu decât ar trebui, dacă nu ne-am împiedica de toți mizerabilii.

În fine, mon cher, mă așteptam ca 2012 să fie un an dificil. Europa e vraiște. Noi suntem un stat european. Că suntem. Asta ne e geografia și politichia.  Mai e și an electoral, prin urmare era firesc să fie ( pe alocuri măcar) un an mizerabil. Dar nu chiar așa.

Ce am scăpat însă din vedere (eu)  a fost faptul că este “anul Caragiale” (  centenarul dispariției genialului). De fapt n-am uitat nici o clipă, dar m-am gândit că impactul va fi cel mult cultural, deci minor, căci cultura la noi nu mai stă bine, și nici în prim plan. Prin urmare, strict social, politic și economic ( unde doare mai tare) nu va avea nici importanță, nici impact. M-am înșelat. Genialul răposat dramaturg  ne bântuie în toată fibra lui. Deh, are tot dreptul, că de aia a fost genial.

 Iar mizerabilul domn Cațavencu e mic copil pe lângă toți mizerabilii domni și doamne, de la orice partid, instituție publică, media care ne călăresc, ne copleșesc, ne invadează viața de peste tot, de nu mai scăpam de ei. Indiferent unde mă duc, unde am treabă, inevitabil, mă împiedic de ei.  La televizor ( oricât de rar l-aș deschide), în presa scrisă sau pe internet – la fel. Sunt cam aceiași de mulți ani încoace și am senzația că, indiferent de nume, afiliațiune politică sau profesie (politicieni, comentatori, croncănitori, susținători) vor să coboare din micul ecran, să intre-n casă și să-mi fure ceva. Sufletul și mințile probabil, dacă altceva nu găsesc de furat. Ptiu drace! Prin comparație, Cațavencu era absolut benign.

Acu’, să fim bine înțeleși: dacă tot ce-ar face ar fi să-și etaleze personulitatea la televizor, n-ar fi bai, c-aș scăpa de ei apăsând pe buton. Da’€™ nu merge. Ei sunt cei care reprezintă țara ( cel puțin în și de ochii lumii) și o trag de sfori. Pe noi împreună cu ea, totodată. În ei se împiedică în permanență destinele și viețișoarele noastre. În tot felul de mizerabili fără număr și impostori. Care funcționează întocmai că Agamiță Dandanache, Tipătescu, Trahanache, coana Joițica, ca Brânzovenescu și Farfuridi, ca Cațavencu ( îmi asum și mă mândresc cu toate cacofoniile textului, pentru că sunt în ton cu personajele). Iar unii dintre noi, de partea cealaltă, taman ca conu’€™ Leonida  în amestec cu Mița Baston,€“ tradusă în amor de mai multe ori,€“ ne lăsăm manipulați în continuare cu poftă, ne ambetăm și ne consumăm în tot felul de dramolete fără sfârșit, în cel mai provincial și necontrolat mod. Iar suntem ( nu că ne-ar fi trecut, dar ne mai domoliserăm parcă) o țară „€œinteresantă”, provincial-emoțională, care arată (cel puțin prin intermediul mass media) ca un circ/iarmaroc.

Ce-i frustrant insa e ca Citește restul acestei intrări »

Cei puțini și “normali”

In certitudini on Iunie 15, 2012 at 11:31 pm

…care contează …

Există un vaiet prelung în societatea noastră ( și nu numai). A început, probabil, de mult. Eu, ușor neatentă, l-am resimțit acut mai recent, în ultimii ani. Și încă-l aud, pentru că nu se mai termină:

Se plânge lumea ( cea cu care am eu contact, real sau virtual) că oamenii „€œnormali” s-au împuținat considerabil. Că valorile simple, solide, firești, ale unei vieți împlinite ( dacă nu fericite) s-au diluat sau sunt toate răsturnate.

Poate.

Recunosc că și eu constat periodic și spasmodic asta. De aia am spaime. De aia și eu, câteodată, mă plâng. Dar nefiind adepta încremenirii în frici și deznădejdi, mă regrupez, mă gândesc, mă dubitez, caut și mă avânt. Unii se avântă definitiv în pustietate sau în afara țării. Eu m-am hotărât,  recent,  să mă avânt un pic în miezul ei. În miezul semenilor mei de care atâta mă plâng. Și da, e drept, de multe ori e destul de sumbru ce găsesc. Câteodată inacceptabil. Dar  nu iremediabil . Am avut unele suprize plăcute ( desigur, nu multe) de diverse origini (regionale) și vârste. De diverse ocupații și pregătiri. De la foarte tineri, la mai puțini tineri și la mai în vârstă decât mine. Cu un spirit viu, frumos și prea puțin alterat de realitatea exterioară, cu care, paradoxal,  și ei se află în permanent și obositor contact.  Sunt puțini, e drept. Dar nici eu nu-s așa de multă. Sunt una singură, și, mărturisesc, n-am timp cât mi-aș dori pentru ei. Tocmai pentru că sunt destui și eu doar una – oricât de curioasă și de deschisă aș fi.

Da. Există oameni „€œnormali”. Care se uită rar la televizor. Care nu trăiesc prin internet. Care citesc și miros cu plăcere cărți de hârtie, și noi și vechi. Care visează ( cu ochii deschiși și lucid), cântă sau ascultă muzică frumoasă pe unde pot, în timpul lor liber, puțin, în care nu muncesc (  au alte profesii). Care pictează. Care fac poze. Care gândesc, care iubesc, care trăiesc greu și totuși au viziune largă și încredere în ei și în lume. Obosiți, ce-i drept, permanent la limita puterilor, dar fermi în convingerea că dacă lumea-i defectă, asta-i mai mult treaba ei, nu a lor. Nu sunt naivi deloc. Dar sunt candizi, curați și destul de onești cu ei înșiși. Nu sunt orbi, văd  cu claritate mizeriile cotidiene, dar scormonesc printre ele și găsesc întotdeauna ceva frumos.

Atenție! Sunt normali, nu perfecți, nu ideali.

Unii zic ( cei supărați și încă încremeniți în deznădejdi) că  normalii sunt prea puțini, pe cale de dispariție. Or fi. Sau poate că deznădăjduiții nu văd prea bine. Poate confundă  normal cu  perfect, ideal. Eu i-aș invita să-și reconsidere puțin viziunea și accepțiunea cuvântului normal. Pentru că, așa cum îmi spunea de mult un amic ( mai în vârstă) pe care eram prea tânără ca să îl înțeleg , “normalitatea este cea care este, nu aia după care tânjești  tu.”

Și mai spun furiosii și deznădăjduiții în cor, laolaltă, că cei normali, câți or fi, sunt anonimi. Prin urmare, nu contează. Eu zic doar că sunt discreți . Normalitatea e întotdeauna discretă, pentru că așa se conservă . Și astfel,  modești  și discreți cum sunt ei, cei € „normali” și puțini sunt dătători de speranță, de continuitate și sunt de mare importanță. Pentru că pe ei, pe umerii celor puțini , s-a bazat întotdeauna „€œnormalitatea” cea bună, cea mult visată.

Hai, zău, să fim serioși: în care epocă istorică, la noi sau aiurea, oamenii „€œnormali”, adică morali, senini și împliniți au fost zgomotoși sau mulți? Când anume? În Occidentul anilor Citește restul acestei intrări »

Atitudinea House

In intre ras si plans on Iunie 7, 2012 at 12:38 am

Din ciclul deziderate faine, dar  greșite . Azi, despre cinism tip dr. House.

Nu mă pot opri.Trebuie să scriu. Și nici măcar nu știu dacă-i de râs sau de speriat. Trebuie să scriu pentru că mă lovesc ( nu, pardon, mă dau cu capul)  de prea mult cinism nesustenabil, de două parale, și de mult venin nejustificat. Nu mă pot opri, pentru că am și eu punguța mea cu venin paralizant ( a se citi cinism), de rezervă, pe care mi-o mai drenez (  din fericire se întâmplă rar) pe câte un sărman. Adică nu mă pot opri din scris pe tema asta pentru că știu de unde vine cinismul și, departe de a-l admira, mă feresc cât pot de el, și-l combat.

Everybody lies. Hope is for suckers. Humanity si overrated. ( Toate lumea minte, speranța e pentru fraieri, omenia e supraestimată ). Sunt replicile definitorii ale unui personaj deja clasic, intrat  în folclorul contemporan: Doctor House.  Personajul principal al unui serial de excepție ( buuuu-huuu-huuuu!!!îi aud pe unii; yeeee!!strigă alții) .  Zic de excepție pentru că iese din comun. Scenariu e alert, acid, bine scris, personajele consistente, cazurile ( medicale)în general … de neîntâlnit. (Aviz ipohondrilor care nu trebuie să se uite; s-ar putea să se diagnosticheze greșit). De excepție pentru că House e interpretat de un actor britanic excepțional ( Hugh Laurie) deși serialul e american. De excepție pentru că e foarte, foarte bine făcut. Dar, până la urmă e doar un serial. Prin urmare trebuie doar savurat artistic și contemplat.

Problema cu televiziunea însă (și cu mass media în general) e că minților mai plăpânde le creează reflexe pavloviene și modele de urmat :). În speță, mulți tineri și mai puțin tineri consideră că e cool și fain să fii ( acru și acid ca) House. Unii îl citează. Alții și-l pun pe pereți. Ba chiar au pseudonime gen Gregorie Casă. Ok. Mi-e clar că e inutil să le spun că ăsta e doar un serial și House doar un personaj. Îmi vor replica pe loc : e rupt din viață. Geaba le spun eu că e rupt din capul unei armate de scenariști și producători, care da, pe ici pe colo s-au mai inspirat și din viață, dar și din piață ( ce vrea și cere publicul). Nu ține. Așa că, să trecem la o foarte succintă analiză ( simplă) de personaj.

Da. E cool să fii deștept peste măsură, să ai întotdeauna replică și umor la moment, să faci ce vrei tu, să încalci reguli și să scapi nepedespit pentru că ești vedetă, unicat, și-ți permiți. E fain pentru că îți gâdila orgoliul și vanitatea -€“ care se cer hrănite periodic și pe care toți le avem, măcar un pic.  E very, very cool să aparții unei caste superioare, răsfățate și privilegiate, care-ți permite să privești lumea de sus ( a se citi să fii arogant) și să-ți impui propriile reguli, după bunul tău plac ( a se citi să fii cinic). Ok. E cool, dar de fapt nu-i deloc  confortabil, nici înțelept, nici fain. De ce?! Păi pentru că  e simpla manifestare a faptului că ești și vei rămâne un om foarte necăjit și neînțeles.

Pentru că personajul House asta este: un nefericit.

Personajul, deși nu e pensionar, merge în baston și-l doare piciorul de-l zăpăcește de ani de zile. Știe cineva cum e să trăiești cu o durere permanentă și rea tot timpul? Eu nu și, sincer, nici nu vreau să știu. Dar îmi pot imagina. Și nu mi se pare deloc cool.

Personajul House e dependent de analgezice/droguri ( sau de alcool, după caz, după cum îi permite programul de muncă ). Pentru că e foarte nefericit. Nevasta l-a părăsit ( de genial, cinic, acru și nefericit ce era, deși l-a iubit și l-a suportat o vreme). Nu e foarte sociabil  Citește restul acestei intrări »

Vise. Imaginarul corect.

In Dubii on Iunie 6, 2012 at 3:58 am

 Pentru visători.  Fără ei, lumea ar fi un loc banal și viața o mare plictiseală.

Einstein spunea că imaginația este mai importantă decât cunoașterea. Dar n-ar fi zis sau pretins vreodată că rațiunea sau educația solidă ar fi de lepădat .

Între imaginație și realitate,  cunoașterea și rațiunea rămân să facă tocmai diferența între imaginarul constructiv, bun, și opusul lui.

E bine să visezi cu ochii deschiși. Ba chiar imperios necesar câteodată. Mai ales când realitatea, vădit greșită,  trebuie schimbată sau măcar ajustată. Iar eu cred (chiar cred) că orice schimbare determinată de voința omului –  radicală, epocală  și reușită , personală sau de masă –  a avut la originea ei mai mult decât un plan sau o strategie; trebuie sa fi avut și  un vis. Rău sau bun.

Doar că aici, posesorii calității de a visa și a puterii de a transforma realitatea ar trebui să fie foarte atenți.  Pentru că, fie si cu cele mai bune intenții, unele vise prezumtiv altruiste  se pot traduce în realitate printr-un coșmar. S-a întâmplat. Încă se mai întâmplă. De fapt, se poate întâmpla oricând și oricui. Din insuficient discernământ  și responsabilă cântărire a consecințelor oricărui vis.

Spre exemplificare, am să vă spun o poveste scurtă, simplă și pe înțelesul oricui. Poveste asupra căreia ar merita să medităm puțin .

A fost o dată ca niciodată ( că dacă n-ar fi fost, găseam alt exemplu de povestit), o melodie frumoasă, cu versuri seducătoare, care a făcut înconjurul lumii și încă îl mai face. “€œImagine” – John Lennon. Zic versurile ei să ne imaginăm o lume fără rai și fără iad, fără granițe, fără aspirații, fără religii, fără nimic pentru care să lupți sau să mori, fără posesiuni și în care toată lumea trăiește la fel, înfrățita și în pace.  Până aici toate bune și frumoase, nu? Bune și frumoase pe naiba.  Ia, hai să fim puțin mai atenți. Cât de bine și de frumos poate fi să trăiești într-o lume fără viitor, fără Dumnezeu și-ntr-o frăție generală și abulică, fără nicio aspirație? Mie nu mi se pare deloc atrăgător, ci îngrozitor.

Când și-a imaginat lumea asta,  Lennon  era celebru, bogat și grozav de plictisit ( mă gândesc) din moment ce era convins că Beatlesii sunt mai de impact și mai importanți pentru omenire decât Isus ( așa a declarat). Era probabil plictisit de averea și faima căpătate prea ușor, peste noapte, scriind  și interpretând cântecele populare, drăguțe și … cam atât  (  să fim serioși, Lennon și Beatles n-au scris chiar simfonii.) Și-n timp ce-și savura el, așa, plictisit de moarte, averea și ascensiunea socială, s-a gândit că totuși nu-i fericit. Așa că s-a apucat de căutat fericirea și sensul vieții în iluminările altora. Cum n-avea prea multă școală și educație tânărul Lennon  nu-i plăcea)  a-nceput  s-o caute (fericirea) cum l-a tăiat capul: după buzunar, după posibilități și cu japoneza lui. S-a plimbat pe la niște secte. N-a fost mulțumit.   De nemulțumire s-a împrietenit cu drogul (așa se întâmplă când trăiești langa, abulic ca-n Imagine, fără valori și principii solide, fără aspirații, și fără scop). Și  prieteni buni, pe viață, au rămas. Dar nici asta n-a fost de ajuns. Drept urmare , de la înălțimea averii și plictiselii sale impresionante, finalmente s-a oprit la ceva mai simplu: s-a hotărât să devină militant marxist-pacifist ( o contradicție în termeni altfel; marxismul invită la luptă de clasă si la nimicirea dușmanilor proletariatului, respectiv posesorii de averi legal dobândite  gen Lennon). Și-n timp ce milita el așa, cu drogul în venă, pentru o lume abulică și egală, lipsită de idealuri, de bunuri materiale ( în fine, pe ale lui le-ar fi păstrat), lipsită de viitor și  de Dumnezeu, a scris “Imagine”.  Care, în acest fel romantic și melodios, a devenit, după Internaționala ( cam ostășească și dramatică“Sculați voi oropsiți ai vieții, Voi osândiți  la foame sus….”) un alt manifest ateisto/ comunistoid al lumii moderne și nu oricum, ci very cool. Adică un vis greșit de înfrățire și egalitate imposibilă între oameni. Care egalitate , dacă s-ar întâmpla, ar fi mult mai rea decât cel mai rău și inegal iad. Unii dintre noi ( cei născuți și trăiți înainte de ‘€˜89) au trăit “€œvisul”. Alții, mai ghinioniști ( de exemplu coreenii din nord) îl trăiesc și acum.

Interesant nu? Cum te poate fura un vis greșit, eventual al altuia.  Din nebăgare de seamă. Căci Lennon a fost un demagog( semidoct) desăvârșit: la data morții, 1980, avea ditamai averea de cca 150 milioane ( nimic rău în asta, să fie clar; rău e să propovăduiești în același timp, către ceilalți, nu pentru tine, renunțarea la bunurile și agoniseala lor); iar după cum declara fiul său , Julian, “tata a fost un ipocrit; vorbea lumii despre pace  și dragoste, dar n-a fost niciodată în stare să le arate soției și fiului lui”.

Am ales acest exemplu  pentru că-i  popular, simplu și, din păcate, repetitiv, nu doar când vine vorba de artiști. Lumea e plină de falși idoli și false idealuri. Iar istoria omenirii e plină de tot felul de mari “visători”, care nu o dată, ci în repetate rânduri, erau să ne spulbere de pe față Pământului, ca rasă, pe toți. Visători cu ochii deschiși ale căror vise, puse în practică, multe vieți, multe societăți și multe generații au distrus. Împărați, furheri, filosofi cinici și materialiști, arhangheli naziști , anarhiști, mari inchizitori, mari bigoți, mari revoluționari și mari scriitori. Mulți sau toți declarau că vor binele nostru. Ironic, nu vi se pare? Cum toate coșmarurile trăite de omenire , fără excepție, au avut la bază un vis declarat altruist. Gen:

Hitler visa ( spre binele rasei umane, desigur)  la o lume condusă  de arieni blonzi, în care drept de perpetuare a speciei să aibe doar supraoamenii și teutonii lui. O lume liberă de bruneți și evrei conlocuitori, pe care-i vroia săpun, în mod altruist, spre binele speciei , fără îndoială. El totuși n-avea de gând să devină săpun, nici blond nu s-a făcut.

Lenin, Stalin și Mao visau ( tot spre binele nostru, al omenirii) la o lume  egală, disciplinată, cuminte , în care tot omul, spălat pe creier cu forța, cu groaza și cu tortura ,  vorbește, gândește, iubește, visează și mănâncă la fel. Tovărășește și doar ce hotărăsc partidul unic și conducătorul ;  căci doar ei ( cadrele de nădejde ale  societății) știu ce ne trebuie nouă, celor egali, care suntem inevitabil mai proști. Și știu mai bine decât noi pentru că ei ( ca-n “€œFerma animalelor” a lui Orwell) au hotărât că sunt “mai egali” decât restul și deasupra tuturor. Restul ( sau resturile) eram noi.

 Avem în continuare printre noi asemenea vizionari și „mari visător”i. Hotărâți și convingători. Mari visători de care eu mi-aș dori sincer să ne ferească sfântu’ pe toți. Sunt cei care ( de dragul puterii asupra altora)  încearcă să ne transforme  ( tot spre binele nostru, of course) într-un fel de maimuțe acerebrate și leneșe, asistate eventual de roboți. Ca-n Matrix de pildă. Și nu știu de ce, dar privind în jur cu câtă plăcere se lenevesc mințile oamenilor, aș zice că și visul ăsta, în care noi vegetăm și de rest se ocupă mașinăriile, se prefigurează. Căci de lene ( lene de a gândi, de a iubi, de a învăța și de a trăi), dacă nu din altă cauză,  mi-e teamă că mulți dintre noi și-l doresc.

 Vedeți, așadar? Cam așa stă treabă cu visele. Ar trebui să fim mai atenți la ce visăm. Și mai ales, oricât de seducător și de necesar  ar fi imaginarul, să subscriem mai responsabil și inteligent numai la cel corect. Să ne folosim util mintea   și să ne-o educăm .

Și nu, n-aș vrea să fiu greșit înțeleasă: voi continua să ascult din când în când “€œImagine”, ca toată lumea. Că doar e muzică și gâdilă urechea plăcut.  Dar voi refuza să visez la ce visa autorul, căci sunt hotărâtă să-mi folosesc ( chiar dacă-i obositor) inteligența. Să mi-o folosesc cum trebuie, responsabil, atent, chiar când visez. Să mi-o folosesc adică în slujba iubirii și grijii față de oameni  – celei reale, chibzuite, adevărate.  Altfel? Vorba lui Saint Exupery,  inteligența n-are nici valoare, nici sens.

Ceea ce doresc tuturor marilor sau mai micilor visători. Să vă imaginați inteligent și cu discernământ viitorul. Să visați la el sănătos, în cunoștință de cauză și de consecințe. Nu de alta, dar eu m-am săturat să trăiesc coșmarurile imaginate de alții ca vise de aur  – comunism, consumism, Europa fără granițe, etatism, bogăție pe datorie, egalitate în mediocritate, fals multiculturalism, Jihad, bigotism, terorism, libertinaj fără libertate, sex fără iubire, drog  și psihoterapie la greu.  Cred  de altfel că e timpul să ne săturăm toți. Mie așa mi se pare. Că a venit timpul să trăim și un vis posibil, autentic frumos. Al meu,  al tău, sau, mă rog, al oricărui alt adevărat vizionar și bun visător.

Sau, cine știe, poate că și aici mă înșel, ca și altădată, iar majorității îi place să retrăiască diverse coșmaruri, de mare și  iminent viitor.

Demoni de ocazie. Și iar îngeri …

In Solutii on Iunie 4, 2012 at 5:48 pm

“ Cerurile sunt locuite de o indefinitate de creaturi complicate, diferențiate și foarte active. Nici vorbă de un imens pustiu albastru, de o Sahară abstractă […].Lumile “de sus” sunt febrile, multicolore, sonore.” (Andrei Pleșu – Despre îngeri , Ed. Humanitas 2003)

Mă întorc din când în când la îngeri. Așa preocupată, uneori dezorientată, alteori înecată în tot felul de mizerii și detalii mediocre ale vieții cotidiene, mă întorc periodic la îngeri pentru că  … n-am  încotro. Pentru că, așa cum spunea Andrei Pleșu , “ intervalul dintre  Ființa Supremă și lumea pământească  e foarte aglomerat.” Să ignor tocmai îngerii și lumea lor atât de bogată ar fi păcat.

Prin urmare,  când se impune, dar n-am destulă putință să stau de vorbă cu Ființa Supremă, mă îndrept spre îngeri, care sunt mai accesibili, mai mulți, mai indulgenți, mai concreți și mai săritori.  Teoretic, Dumnezeu ar fi mai la îndemână , căci , nu-i așa, se află peste tot. Îl suspectez însă că e deosebit de ocupat. Mă mulțumesc așadar cu trimișii lui îngerești.

Mă întorc la ei când mă irită exciseiv și mă plictisesc demonii de ocazie ( intervalul e aglomerat, cum spuneam). Muncă, zgomote ascuțite, indignări disonante, văicareli redundante, depresii plate, realități defecte,  alienante, care umplu repede și fără scrupule intervalele vieții din care, uneori, lipsește ceva sau cineva care să le anuleze pe toate. Iar vidul se cere umplut. Ca acum. Știu ce lipsește. Știu și cine. Și dacă nu sunt atentă, golul îl vor umple repede și pe nesimțite, demonii de ocazie, cu ceva urât , coroziv, de temut.

Spre exemplu :  Nu știu ce mi-a venit ( nu era nici momentul , nici cazul), deschid televizorul și navighez puțin. Demonul curiozității m-a pus, pentru că de anul trecut n-o mai făcusem ( zapatul). De obicei îl deschid la punct ochit și prestabilit. Și pentru că fascinația grotescului e mare ( irezistibilă câteodată) m-am oprit 5 minute la un talk show ( al cărui nume, iertați, nu l-am reținut) pe Antena 2, unde ne servea niște mostre ridicole de viață și exprimare verbală un individ pe nume Dan Capatos. Nu judec, iar de comentat comentez doar atât: subuman. Preț de 5 minute m-am simțit mizerabil, fie și în contact mediat cu această lume urâtă care, asta e, face și ea parte din interval. M-am speriat, m-am scuturat și am închis televizorul.  Pentru  că mi-am adus aminte pe loc de vorba asta a lui Andrei Pleșu, cu intervalul dintre Dumnezeu și lumea pământească, pe care el nu l-a prelungit în aceeași propoziție  până la iad. Intervalul e de fapt mult mai mare și se întinde nu doar spre cer, ci și adânc, în jos. E populat probabil în egală măsură cu îngeri și demoni. Ceea ce dintr-o perspectivă optimistă nu e rău , pentru că avem de ales, avem contraste, varietate.

 Am ales deci să mă intoc la îngeri. Gingașe, cumsecade ființe; harnice și pe fază, pentru că m-au înghiontit delicat, dar prompt, și mi-au adus două vești importante: savanții au ajuns ( pe baza datelor obținute  cu ajutorul telecopului spațial Kepler al NASA ) la estimarea că Citește restul acestei intrări »

Un sonet de iubire dintr-o suta

In Dubii on Iunie 4, 2012 at 3:00 am

Din categoria lucrurilor care se rostesc greu si se traiesc rar. Pentru ca sunt prea intense pentru ca inima omeneasca sa le reziste multa vreme.  Dar ce frumos suna….Cam in orice limba. Dovada ( trilingva) o aveti acum, aici. ( Scuzati traducerea romaneasca neprofesionista, dar m-am incumetat pentru ca e prea frumos textul, iar la noi, desi am cautat,   nu l-am gasit tradus)

Pablo Neruda ( O suta de sonete de dragoste)

Sonetul XLIV

Vei sti ca te iubesc si ca nu te iubesc

Caci viata e de doua feluri,

Cuvantul e o aripa a tacerii,

Si focul e pe jumatate frig.

Te iubesc ca sa incep a te iubi

Ca sa reincep infinitul

Si ca sa nu-ncetez a te iubi:

Pentru asta nu te iubesc inca.

Te iubesc si nu te iubesc ca si cum as avea

In mana mea cheile sortii

Si un incert destin nenorocit.

Iubirea mea are doua vieti sa te iubeasca

De aceea te iubesc cand nu te iubesc

Si te iubesc cand te iubesc.

Pablo Neruda (Cien Sonetos de Amor)

Soneto XLIV

Sabrás que no te amo y que te amo

puesto que de dos modos es la vida,

la palabra es un ala del silencio,

el fuego tiene una mitad de frío.

Yo te amo para comenzar a amarte,

para recomenzar el infinito

y para no dejar de amarte nunca:

por eso no te amo todavía.

Te amo y no te amo como si tuviera

en mis manos las llaves de la dicha

y un incierto destino desdichado.

Mi amor tiene dos vidas para armarte.

Por eso te amo cuando no te amo

y por eso te amo cuando te amo.

Pablo Neruda

Sonnet 44 (Translation: Terence Clarke)

You’ll see.  I don’t love you.  And I love you,

since life has two sides,

since the word is one wing of silence,

and fire is one-half cold.

I love you to engender love,

to begin once more the infinity,

and to never stop loving you.

That’s why I don’t yet love you.

I love you and I don’t, as though I had

in my hands the keys to all good fortune

and a miserable, uncertain fate.

My love has two lives for loving you.

And, so, I love you when I don’t,

and when I do.

Lucruri care mai bine rămân nerostite

In certitudini on Iunie 1, 2012 at 12:09 am

…pentru că nu duc nicăieri  ….

Sunt lucruri pe care nu-ți vine să le spui. Parcă nespuse sunt mai puțin adevărate și parcă nici măcar tu nu vrei să le auzi. Spre exemplu când cineva sau ceva ți s-a lipit de suflet: un om, viața lui, o relație, o vacanță, o muzică, o carte, un film. Nu vrei să știi că s-a terminat. Nu vrei să știi că s-a dus. Așa că taci și nici nu-l lași pe altul să rostească finalul. Nu încă. Mai vrei un răgaz până la despărțire, până se transformă toți și toate în umbre și amintiri.

Sunt lucruri pe care dacă nu le rostești, parcă nu s-ar fi întâmplat niciodată. Nu. N-ai fost bolnav, n-ai avut inima frântă, n-ai sărăcit, n-ai greșit, n-ai fost dezamăgit, n-ai pierdut nimic și pe nimeni,  nu ți s-a năruit nici un plan, nici un vis. Sunt amintiri care dor și de care te ferești mai ușor dacă nu le auzi rostite. Așa că taci, și doar rar, când te simți în stare, le îngâni mai mult decât le spui.

În același timp, sunt lucruri pe care le aștepți, la care speri, și dacă le spui cu voce tare, ți-e teamă c-o să ți le fure destinul care stă veșnic la pândă, veșnic cu urechile ciulite, veșnic atent. Sau oamenii,  care sunt cârcotași, invidioși pe speranțele și așteptările tale, imposibile pentru ei, neobișnuite sau nefirești,  și care sunt pregătiți oricând să ți le ruineze. Fie și doar de teama împlinirii lor, de teama că se poate, că ei nu s-au gândit, că n-au îndrăznit; de teama că e posibil ca acolo unde ei au eșuat,  tu să reușești. Așa că mai bine taci și speri.

De câte ori am tăcut …

Pentru că nu puteam înfrunta realitatea. Mai trebuia să strâng ceva puteri. Sau pentru că nu vroiam și nu credeam c-ar trebui să-i confrunt pe alții cu ea, pentru că îmi  păreau nepregătiți.

Poate că greșesc uneori când tac, dar nu-mi place să fur, și nici să mă las furată.

Nu-mi place să fur liniștea sau speranțele altora. Prefer să aștept. Să-i las să se mai bucure de siguranța propriilor gânduri, științe și credințe, a propriilor iluzii și vise, chiar dacă știu că sunt firave sau deșarte. Așa că, dacă sunt frumoase, tac și sper și eu imposibilul pentru ei. Câteodată, chiar dacă sunt perisabile, sortite pieirii, mai bine le las să se împlinească sau să se stingă de la sine,  să și le nutrească sau năruiască singuri, ei. Nu-mi place să fiu mesagerul veștilor triste sau cutremurătoare. Și nici groparul credințelor nobile, optimiste. Decât atunci când nu există vreo altă cale. Și chiar și atunci îmi vine să calc în picioare fiecare vorbă cinică sau realistă pe care o am de spus.

Nu-mi place nici să fiu furată de visele și așteptările mele, îndelung jinduite, pentru că îmi trebuie. Mai ales refuz să mi le expun de la  bun început, când sunt fragile și nu sunt convinsă că le-aș putea apăra până-n pânzele albe. Toate visele ( cele pe care le am cu ochii deschiși, în stare de veghe) merită să atârne puțin, în tăcere,  să se coacă, să prindă contur și coerență, ca să se poată realiza. Dacă le expun prea devreme, e ca și cum, din start, le-aș risipi șansa.

Și  mai sunt câteva lucruri, care Citește restul acestei intrări »