Ioana Hincu

Atitudinea House

In intre ras si plans on Iunie 7, 2012 at 12:38 am

Din ciclul deziderate faine, dar  greșite . Azi, despre cinism tip dr. House.

Nu mă pot opri.Trebuie să scriu. Și nici măcar nu știu dacă-i de râs sau de speriat. Trebuie să scriu pentru că mă lovesc ( nu, pardon, mă dau cu capul)  de prea mult cinism nesustenabil, de două parale, și de mult venin nejustificat. Nu mă pot opri, pentru că am și eu punguța mea cu venin paralizant ( a se citi cinism), de rezervă, pe care mi-o mai drenez (  din fericire se întâmplă rar) pe câte un sărman. Adică nu mă pot opri din scris pe tema asta pentru că știu de unde vine cinismul și, departe de a-l admira, mă feresc cât pot de el, și-l combat.

Everybody lies. Hope is for suckers. Humanity si overrated. ( Toate lumea minte, speranța e pentru fraieri, omenia e supraestimată ). Sunt replicile definitorii ale unui personaj deja clasic, intrat  în folclorul contemporan: Doctor House.  Personajul principal al unui serial de excepție ( buuuu-huuu-huuuu!!!îi aud pe unii; yeeee!!strigă alții) .  Zic de excepție pentru că iese din comun. Scenariu e alert, acid, bine scris, personajele consistente, cazurile ( medicale)în general … de neîntâlnit. (Aviz ipohondrilor care nu trebuie să se uite; s-ar putea să se diagnosticheze greșit). De excepție pentru că House e interpretat de un actor britanic excepțional ( Hugh Laurie) deși serialul e american. De excepție pentru că e foarte, foarte bine făcut. Dar, până la urmă e doar un serial. Prin urmare trebuie doar savurat artistic și contemplat.

Problema cu televiziunea însă (și cu mass media în general) e că minților mai plăpânde le creează reflexe pavloviene și modele de urmat :). În speță, mulți tineri și mai puțin tineri consideră că e cool și fain să fii ( acru și acid ca) House. Unii îl citează. Alții și-l pun pe pereți. Ba chiar au pseudonime gen Gregorie Casă. Ok. Mi-e clar că e inutil să le spun că ăsta e doar un serial și House doar un personaj. Îmi vor replica pe loc : e rupt din viață. Geaba le spun eu că e rupt din capul unei armate de scenariști și producători, care da, pe ici pe colo s-au mai inspirat și din viață, dar și din piață ( ce vrea și cere publicul). Nu ține. Așa că, să trecem la o foarte succintă analiză ( simplă) de personaj.

Da. E cool să fii deștept peste măsură, să ai întotdeauna replică și umor la moment, să faci ce vrei tu, să încalci reguli și să scapi nepedespit pentru că ești vedetă, unicat, și-ți permiți. E fain pentru că îți gâdila orgoliul și vanitatea -€“ care se cer hrănite periodic și pe care toți le avem, măcar un pic.  E very, very cool să aparții unei caste superioare, răsfățate și privilegiate, care-ți permite să privești lumea de sus ( a se citi să fii arogant) și să-ți impui propriile reguli, după bunul tău plac ( a se citi să fii cinic). Ok. E cool, dar de fapt nu-i deloc  confortabil, nici înțelept, nici fain. De ce?! Păi pentru că  e simpla manifestare a faptului că ești și vei rămâne un om foarte necăjit și neînțeles.

Pentru că personajul House asta este: un nefericit.

Personajul, deși nu e pensionar, merge în baston și-l doare piciorul de-l zăpăcește de ani de zile. Știe cineva cum e să trăiești cu o durere permanentă și rea tot timpul? Eu nu și, sincer, nici nu vreau să știu. Dar îmi pot imagina. Și nu mi se pare deloc cool.

Personajul House e dependent de analgezice/droguri ( sau de alcool, după caz, după cum îi permite programul de muncă ). Pentru că e foarte nefericit. Nevasta l-a părăsit ( de genial, cinic, acru și nefericit ce era, deși l-a iubit și l-a suportat o vreme). Nu e foarte sociabil    (cum ar putea? scuipă venin permanent),  viață privată n-are ( în afară de furii, fete plătite cu ora și unele copilării de notat), prietenii, și ăia îl suportă greu. Bref, se târâie mai mult prin spital. Asta-i viața lui. Și e cinic. Îl înțeleg. Cum naiba să nu fii când te doare și sufletul și piciorul de-o groază de ani?!

Ei, cum e? O fi rău, o fi bine, o fi cool, o fi fain să fii House? Dar, by the way. A băgat cineva de seamă ( dacă tot suntem la capitolul empatizare și simpatizare de personaj) cam ce trebuie să faci ca să ajungi așa, ditamai doctorul genial, unicat și tolerat în toate nebuniile lui? Zeul diagnosticului și al medicinii? Știe cineva  dintre simpatizanții și adepții atitudinii House?

Vă spun eu. Ca să fii dr. House, pe lângă niște neuroni peste medie, trebuie să procedezi așa: Faci frumos vreo 12 ani de școală ( generală). După aia scuipi sânge învățând alți 5-6 ani ( la școala medicală). După aia, în următorii 4 până la 7 ani trăiești, respiri, dormi și mănânci ( mai rar) în spital -€“ se cheamă rezidențiat. Și nu te oprești din învățat. Nu povestim câte examene e musai să iei și să dai. După care, dacă ai noroc și ai început devreme, începi să mai locuiești , câte puțin, nu mult, și pe acasă, dacă ai ( casă adică). Pe la 35-40 de ani. Cel mai devreme. Dacă ești foarte norocos și cu adevărat excepțional. Și nu te oprești niciodată din învățat. Familie? Puțin probabil. Iubire? Mai degrabă sex și alcool pe apucatelea, când și cu cine se oferă. Fericire? Ei, asta-i bună acu’€™ ! Stai ! Fericirea se află în muncă. Ăsta-i prețul ca să fii supervedetă și superprofesionist genial. N-ați priceput? Nasol. V-a scăpat esențialul.

Pentru că așa stă treaba.

Deci, recapitulăm. Cine mai vrea să fie dr. House? Nu doar în atitudinea cinică și prea puțin sustenabilă, ci în toate celea  ( că n-or fi toți cinicii atât de geniali, învățați, ologi și zguduiți de viață ca House). Aha. Nimeni. Păi de ce nu mă mir? Desigur, printre cei care au în continuare aceeași abordare și aceleași replici veninoase și cool, sunt convinsă că se află foarte puține genii și profesioniști, dar mulți cetățeni supărați. Necăjiți, că deh, așa-i viața și lumea, supărată, de multe ori fără un motiv serios și real. Necăjita pe propriile neputințe, inconștientă și nereceptivă la însuși miezul supărărilor ei – câți dintre furioși sunt destul de onești cu ei înșiși ca să admită că nu-i doar lumea greșită, dar greșiți sunt și ei? Cam așa e cu cinismul. De acolo vine. Afară de cazul în care, cum spuneam,  e doar un fenomen trecător, care ține de modă – situație în care, departe de a fi cool, e doar ilar.

Nu-i bai. Eu îi fac față ( fenomenului cu cinismul). Pentru că am capul tare 🙂 și nu se lasă ușor crăpat. Îi fac față pentru că am depășit etapa adolescentin-cinic-furioasă a vieții mele ( Doamne ajută) și începe să-mi fie mai bine. M-am împăcat. Nu-i bai – e doar obositor, plictisitor și m-am cam săturat să tot dau peste cinisme și „€œcool”isme dintr-astea imberbe –  pentru că mie doar îmi place serialul, dar nu vreau să fiu niciodată în pielea lui  House.

Și nu-i mare problemă, ci doar enervantă, probabil pentru că fac parte dintre acei norocoși care mai fac totuși diferența între ficitune și realitate, între modele de refuzat sau de urmat, și care l-au savurat și contemplat întotdeauna pe dr. House ca pe un personaj excelent construit, nu ca pe un deziderat.

Cam atât, acum, despre cinism și fenomenul/atitudinea House.

Desigur, cinismul are mai multe rădăcini și modele. Insă de oriunde ar veni, trebuie, cu luciditate și argument, retezat.

PS: Hugh Laurie e un om simpatic, cumsecade, cu mult umor. Aveți o mostră mai jos.

Anunțuri
  1. “Words create lies. Pain can be trusted.” 🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: