Ioana Hincu

A fi sau a nu mai fi provinciali. Think freely. Think big.

In Solutii on Iulie 2, 2012 at 5:24 pm

Gândiți liber. Gândiți în perspectivă largă.Îndrăzniți.

 Suntem o țară mică. Nu pentru că am fi puțini.  Nu. Suntem încă destui. Lăsați recensămintele făcute în grabă…

Suntem o țară mică pentru că încă nu ne gândim destinul corect, în contextul lumii, care e largă și mare. N-avem mentalitate de învingători/cuceritori.  Ne lipsește (încă) anvergura spirituală, ca neam. Am fost aspru văduviți de ea,  prea multă vreme, prin destui dintre „iluștrii” noștri conductori, vechi sau noi. Se simte în  „țesătura” noastră națională. Însă vin și zic:  so what?! Avem oricând, noi înșine, fiecare, la dispoziție o opțiune: a fi sau a nu fi veșnic învinși, veșnic provinciali.

Mie? Mi s-a reproșat deseori că trăiesc pe altă lume. Probabil. Că greșesc , că PREA mă interesează ce se întâmplă la est și la vest, dincolo de granițe, ba chiar dincolo de biosferă, prin ceruri și pe alte planete. Nu cred. Că mă uit prea departe în „€œteritoriu”, în spațiu și-n viitor, și-o să mă mănânce de vie prezentul și locul.  Poate da, poate nu. Îmi asum. Că ar trebui să cobor cu picioarele pe pământ și să-mi aduc aminte că eu în această lume și în ACEASTĂ țară m-am născut și trăiesc.   Corect. Tocmai de aia picioarele mele ( din cauza profesiei pe care o am și care nu prea poate fi practicată în altă țară) sunt foarte adânc înfipte (încă) în plaiul local, strămoșesc. Ba uneori mi se pare că am plumb în picioare, atât de bine înfiptă în realitatea meleagului meu sunt. Jur.

ÎNSĂ mintea… Mintea și sufletul nu-mi sunt tratate cu plumb. Sunt libere și n-au nevoie de pașaport ca să treacă granițe. Ele m-au lămurit demult: dacă țara mea pare mică, e pentru că prea mulți dintre noi ( inclusiv dintre cei inteligenți și cu adevărat școliți) prea mic gândesc. Tocmai de aia, cu mintea și cu inima , acolo, cât am, mă împotrivesc.

Cultura noastră e mică și va rămâne mică, atâta vreme cât n-o respectăm și nu promovăm , NOI, NU ALȚII, corect și consecvent, partea  cu adevărat mare din ea. Limba ne-o cam stâlcim și prea puțin ne-o cunoaștem.  Istoria nici atât ; cel mult denaturat și vag.  Lista micimilor și provincialismelor noastre e mare. De par egzamplu ( vorba lu Caragiale), pe Eminescu îl luăm la mișto și-i predăm trei poezioare prin școli, dar nu uităm c-a murit pe jumătate nebun, de sifilis. Proza lui? Lasă! Mai altădată. Pe Brâncuși ni-l promovează străinii mai mult. Pe Caragiale, la 100 de ani de la moartea lui, nu-l vedem destul. Deh, e depășit ( pe naiba!) și noi suntem teribil de sofisticați cultural și moderni! Englezii nu s-au plictisit nici acum, după 500 de ani, de Shakespeare. Nici spaniolii de Cervantes. Sunt ai lor și se țin cu dinții de ei. De valorile culturale ale prezentului (că avem), ce să  mai vorbim…

Economia e mică, pentru că ne mulțumim cu ea așa cum e, și o gândim fără anvergură, fără perspectivă, la limita ciupelilor, combinațiilor scurte, matrapazlâcurilor și a supraviețuirii de  azi pe mâine, de la mandat la mandat, de la ministeriat la ministeriat. De la guvernanți până la marii noștri bogătași ( de carton) , toți gândesc  la limita ciupelilor și cârpelilor pe termen scurt.

 Și justiția ne e mică, provincială. Anul ăsta au explodat audiențele televiziunilor pentru că onor Justiția  a „€œdat” 2 ani cu executare ( minune mare), și pe ăia după un proces dubitabil și scremut, unuia dintre infractorii/mafioții noștri de notorietate, fost prim ministru. Fiat iustitia, și justiție s-a făcut. Păi nu s-a făcut. Că a căpătat o pedeapsă cât o vacanță mai lungă, de Jules Verne, și atât. Jenant.

Și toate astea pentru că lumea noastră (majoritatea) gândește mic, scurt și provincial. Adică se mulțumește cu puțin. Cu victorii subțiri și mici.

Păi fraților: PUȚIN VREM – PUȚIN AVEM. PUȚIN CEREM DE LA NOI ȘI DE LA ALȚII – MAI NIMIC NU VOM OBȚINE.

Îmi spunea o prietenă că s-a săturat să fie sub vremuri. O înțeleg. Doar că deasupra vremurilor nu-i decât Dumnezeu. Ca să ne ridicăm și noi deasupra, ar trebui să-L lăsăm să ne atingă la cap nițel. Ar trebui să nu ne mai risipim în perspective minore . Să gândim (oricât de apăsătoare vremuri ar fi) în perspectivă mare, largă și lungă. Pentru că doar așa, vreodată, ne vom putea transforma din spectatori în actori pe scenele mari, prestigioase, din provinciali în universali, din învinși în învingători.

Eu nu zic că-i ușor. Pentru că destinul nostru național e destul de constrângător. Dar dacă-l lăsăm să ne tot constrângă, o să ne doboare. Undeva, cândva, ar trebui să încetăm să mai gândim mic. Să ne mai lărgim perspectiva! Să depășim limitările astea, cumva! Ar trebui să începem din capul nostru, cu o întrebare simplă, pe care eu mi-am mai pus-o, chiar și în scris ( prin luna mai parcă) și mi-o pun permanent: Pentru ce trăim? Pentru ce murim? Răspunsul meu mai vechi ( mă refeream punctual, la un moment istoric -€“ 8-9 Mai ) era scurt și simplu: pentru libertate. Pentru asta ar trebui să trăim. Pentru cea adevărată, din spiritul nostru – singurul care are potențialul de a dăinui etern.

Mi-aș dori enorm să ne putem elibera, cu mic cu mare, de complexul nostru de cultură mică, de țară mică, de economie mică. Complex de provinciali. De eternul nostru complex de învinși ai sorții. Mi se pare că în mintea noastră depindem prea mult de elitele și de modelele publice ( strâmbe) pe care le avem pe moment. Care sunt SUBPROVINCIALE. Asta însă nu-i decât o explicație mai degrabă decât o scuză. Pentru că, finalmente, eliberarea spirituală depinde de fiecare. Asta nu poate veni și nu se poate aștepta de la ceilalți. E un act strict individual și personal.

 Nu-i o scuză faptul că deasupra națiunii, de câteva zeci de ani ( unii ar spune chiar sute) planează tot felul de ciocoi ( a se citi hoți și șmecheri, nu adevărați politicieni, adevărați oameni de afaceri sau capitaliști autentici), vechi și noi. În capul nostru, putem spune oricând: să-i ia naiba! Și să nu ne mai luăm după ei.
 
 Nu-i o scuză nici faptul că balada națională e Miorița. O putem surclasa. Dacă vrem!
 
 Nu-i o scuză că învățământul e în declin. Biblioteci ( publice sau personale), librării și internet avem peste tot. În ele se găsesc ( dacă nu știați, chiar și gratuit), cărți de tot felul. Să le căutăm!
 
 Nu-i o scuză nici măcar biserica autodeclasată de pe lista mandatarilor lui Dumnezeu. Ființa Supremă n-are nevoie de intermediari. Zău! 

Toate astea pot fi cel mult explicațiile istorice sau actuale ale  gândirii și simțirii mărunte, fără viitor. Căci  într-o comunitate veșnic asistată, zgândărită, întărâtată, limitată prin puterea exemplului de tot felul de ideologii greșite și de neo-ciocoi, oamenii, copleșiți, pierd deseori din vedere perspectiva largă și puterea reală, individuală, pe care o au asupra vieților lor. Înțeleg. Dar mi-e greu să accept.

Am însă o veste bună: ambele, și puterea, și perspectiva, se regăsesc ușor, pentru că n-au plecat nicăieri. Sunt acolo unde le-ați abandonat : în capul și-n sufletul vostru, pe care ar trebui să le aveți în permanență la voi. N-ar trebui să le mai permiteți altora să vi le fure; nici cu japca, nici cu televizorul. Nici cu minciunile, nici cu falsele teorii, nici cu pseudo-ideologiile și șmecheriile lor.

 Eu nu-mi mai doresc demult revolte stradale. Pentru că sunt perdante. Nu-mi mai doresc mase înfuriate care aruncă pietre și scuipă flăcări,  fără să știe prea bine de ce. Îmi doresc o adevărată revoltă a maselor, una individuală, interioară, simplă, lucidă, ca un imens, ferm, pragmatic și foarte personal protest. Indivizi care să nu mai aștepte să li se dea, ci să-și ia. Viața în mâini, fiecare în parte. Care să nu mai deplaseze exclusiv în exterior, pe țară, pe Miorița, pe conducători, pe gene, pe tradiții greșite, responsabilitatea eșecurilor lor. Indivizi care să-și descopere, să-și învețe, să-și respecte, să-și apere cu dinții și să-și valorifice potențialul, viața și drepturile, lucid, adaptat la vremuri și la lumea largă, ca niște adevărați luptători. Să învețe să se ajute singuri, iar la nevoie să se bazeze întâi pe familie, după aia pe prieteni, pe vecini, pe comunitatea mică din care fac parte. Și abia mai apoi , NUMAI ca ultim  resort ( pentru că e clar că e un ultim resort), să aștepte ceva de la stat și de la tot felul de impostori vechi sau noi !
 
Dar desigur, pentru asta oamenii , cei mai mulți, dacă nu toți, vor trebui să reînvețe să fie liberi. LIBERI ÎN PRIMUL ȘI ÎN PRIMUL RÂND ÎN CAPUL LOR.
 
 Cum? În nici un caz trăind prin, ca la, și după televizor.

Post Scriptum:

Am in acest sens (al eliberarii mentale) cateva sugestii, clare, simple, pe intelesul tuturor, pe care vi le voi impartasi, pe rand, incepand cu articolul urmator. In the meantime, think big! because… see the video 🙂

Anunțuri
  1. Excelent, multumesc – aveam nevoie de un strop de luciditate.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: