Ioana Hincu

Archive for August 2012|Monthly archive page

Tehnologia miracolelor

In Solutii on August 30, 2012 at 1:56 pm

Fratelui meu, Alexandru

În vremuri în care   “everybody lies, hope is for suckers and humanity is overrated” – cinism a la dr. House –  într-o zi de sâmbătă, pe 25 august 2012, Neil Armstrong și-a luat zborul dintre noi. Îl suspectez că a ajuns deja pe Marte . Asta pentru că   în 2010, la 80 de ani, a declarat că, în cazul în care i se va solicita, e gata să-și ofere serviciile pentru o eventuală misiune pe Marte 🙂 Trebuie să recunoașteți că nu era doar un vizionar / visător perseverent, dar avea și ceva umor.

Nu mă voi opri acum asupra personajului Neil Armstrong pentru că a făcut-o întreg mapamondul. Și nici nu îi voi scrie acum un omagiu – deși în gând i l-am adus deja – pentru că au făcut-o  destui. Pe bună dreptate. Am început însă cu plecarea lui dintre noi, pentru că în inima unei veri fierbinți și destul de triste pentru mine și pentru mulți alți concetățeni, m-a făcut să mă opresc și să-mi aduc aminte de-un lucru pe cât de important, pe atât de firesc: faptul că miracolele există, și că „€œtehnologia” lor ține în bună măsură de noi.

 În 1865, Jules Verne își imagina și publica De la Pământ la Lună. 103 ani mai târziu, în 1968, de Crăciun,  misiunea Apollo 8 ajungea pe orbita lunii. 104 ani mai târziu, pe 20 iulie 1969,  Neil Armstrong și Buzz Aldrin ( Michael Collins la bordul modulului spațial) aselenizau. Cine ar fi crezut că un vis născut într-o vreme când oamenii erau încă ținuiți la sol , căci avionul nu-l cunoșteau, se va împlini peste numai o sută de ani? Păi puțini, dar destui. Destui au crezut, chiar dacă părea imposibil. Lor , vizionarilor și visătorilor cu credința în om și potențialul lui, în ascendența și transcendența lui spirituală permanentă, de neoprit, le datorăm acest fel de miracole. Și multă recunoștință. De la ei ar merita să învățam ‘€œtehnologia” miracolelor în viața noastră cotidiană. Măcar puțin. Pentru ei și în cinstea lor  – dacă pentru noi nu mai suntem în stare – ar merita să ne oprim din când în când din micimile și împotmolirile noastre personale și să ne integrăm în lumea largă, de dincolo de cerurile la care ne uităm. Să ne oprim din văicareli, acreli, cinisme, dezamăgiri și frustrări. Din furii, revolte și ciondăneli perdante, sterile, și să ne amintim că stă în puterea noastră să ne ridicăm deasupra și dincolo de ele, efectiv și practic, nu metaforic. Exact cum s-au ridicat alții, deși părea imposibil, de la Pământ la Cer.

 Desigur, nu putem fi cu toții cercetători la NASA sau astronauți – deși, într-o bună zi, ultima variantă ar putea deveni o necesitate :). Sigur că nu ne-am născut toți cu vocația de mari vizionari și temerari. Dar o sămânță de transcendență spirituală avem cu toții  în genele noastre oamenești, pentru că așa am fost creați ; nu suntem un accident evoluționist. Și sunt convinsă că toți avem vise și miracole mai mititele și personale la care să aspirăm  îndreptățit , și către care avem oblilgatia individuală să ne îndreptăm. Cu efort și perseverență. Numai să  vrem….

Da , știu, pare complicat să-ți împlinești unele vise. Uneori imposibil. Plus trăim în secolul depresiei și al utopiilor eșuate, al psihoterapiei și abandonului în drog, secol în care visele și miracolele sunt abordate circumspect, cu neîncredere. Totuși, fără ele ,  fără viziuni, vise și contra-utopii, singurele care ne-au adus aici, într-un viitor absolut fascinant față de epoca de piatră, viitor de care prea mult ne temem, prea mult ne plângem și pe care prea puțin îl apreciem, nu vom mai fi și nu vom mai deveni NIMIC. Iar mie NIMIC nu mi se pare un viitor acceptabil. Nu mi se pare acceptabil să ne batem joc de evoluția și progresele miilor de generații de homo sapiens ( peste 2500), de eforturile, sacrificiile și credințele lor, care ne-au adus până aici. Da. Peste 2500 de generații și cca 200 de mii de ani i-au trebuit omului inteligent ca să transforme lumea și viața în ceea ce suntem și trăim azi, noi, aici. Să devii capătul și eșecul unui drum greu și neterminat, de 200 de mii de ani, mi se pare o blasfemie. Mai ales că, oricât ne plângem și oricât ne doare sau nemulțumește cotidianul, noi, acum, trăim din ce în ce mai comod și mai mult decât antecesorii noștri.

Prin urmare, n-avem doar dreptul, ci  și datoria indiscutabilă și individuală ( nu doar ca rasă) să tindem către, și să înfăptuim  noi miracole. Cum? Păi la fel ca aceia dinaintea noastră, de la care suntem datori să învățam curajul, perseverența, efortul, conștiința morală, responsabilitatea, respectul pentru viața noastră, altruismul, speranța, visarea și Citește restul acestei intrări »

Căderea în derizoriu

In Dubii on August 16, 2012 at 4:48 pm

Când totul cade în  derizoriu, pe ce ne mai sprijinim?

Nu mai e un secret că lumea și valorile ei simple, solide, pe care se sprijină dintotdeauna întru supraviețuire și evoluție, cad în derizoriu. Nu doar la noi. Cam prin toată lumea se minte, se înseală, prieteniile trainice sunt rare, autenticul romantism a devenit caraghios, generozitatea e o prostie, compasiunea e pedepsită, iar curățenia sufletească se confundă cu infantilismul stupid. Cinic, însă la modă. Nociv, dar de mare succes. Desigur, căderea în derizoriu iubirii, dreptatii, onestitatii  este și rămâne o aberație,  pe care însă iatăcă o trăim.

 În contra-partidă, o rază de speranță mijește, ca-ntotdeauna, mai mult dinspre Occident. Acolo unde societățile ( mai vechi , mai stabile și un pic mai coerente în evoluția lor) au (încă) mecanisme ciclice de autoreglare și corectare atunci când tind către aberație. Corecția se face de obicei pe bază de tradiții și principii solide, pornește instinctiv, și se propagă din ce în ce mai rar  prin politici publice, guvernamentale, și mai mult  prin comunități sau așezăminte civice, culturale sau științifice private, dar conservtoare și respectabile ( câte or mai fi).  Societățile occidentale, libere si civilizate, încă mai au ( și sper păstreze) sistem imunitar care se luptă cu deviațiile de la evoluție ( reala). Noi, din păcate, nu. Nefiind o societate matură, așezată, ci dimpotrivă, în veșnică tranziție către nici noi nu mai știm ce, cu  tradițiile bune grav fracturate, cu valorile și principiile morale decapitate sau relativizate demult, dar în special în cei 45 de ani de comunism și după, n-avem destui anticorpi față de aberația socială și umană. Și periodic ne îmbolnăvim și cădem la pat. Ca acum.

Puține spirite sănătoase mai întâlnesc zilele astea. Și acelora aproape că le e frică să spună ce gândesc. Nu pentru că ar avea dubii cu privire la corectitudinea morală a convingerilor lor. Ci pentru că le e teamă că degeaba le mai exprimă. Nu-i mai crede nimeni.  Totul cade în derizoriu și  relativ.

Minciuna. Adică falsa prezentare și reprezentare a realității -€“ că asta înseamnă. A devenit scuzabilă după criteriul cantitativ: cine minte mai mult, cine mai puțin. Ba dacă ești destul de șmecher sau de simpatic, se poate amnistia și trece cu vederea problema. Nu-i bine deloc. Se pune atunci fireasca întrebare? Ce importanță mai are adevărul? Uite că are. Pentru că pe minciună nu poți clădi decât alte minciuni. Pe false realități, orice construiești rezultă tot fals și șubred. De unde și fragilitatea tuturor raționamentelor și construcțiilor astfel clădite. Căci până la urmă, aceste edificii șubrede tot se prăbușesc, iar adevărul tot iese la iveală. Doar că mai târziu. De obicei prea târziu ca să mai fie optim – util.

Furtul,  înșelăciunea și frauda. Toată lumea fură, înșeală și fraudeaza ceva, cumva sau pe cineva. A intrat în  conștiința publică drept normalitate. Doar că știți ceva? Nu e nici bine, nici normal. Și nici pe departe nu se întâmplă cu toată lumea. Nici dacă ar fi un accident ( nu o mentalitate, ca acum)€“ n-ar trebui să fie scuzabil, ci sancționat. Pentru că altfel în loc de relații bune ( de familie, de cuplu, de prietenie, de serviciu) și de comunități solide, bazate pe încredere și respect reciproc, cu timpul vom deveni  o mare comunitate de șmecheri și hoți. Nimic altceva sau mai mult de atât.

Abuzul – a se citi folosința unui lucru prin depășirea limitelor și a măsurii firești. Abuzul de legi, abuzul de instituții, abuzul de majoritate, abuzul de încredere, abuzul de drepturi, abuzul de principii, abuzul de sentimente și de frustrări. Toate acestea ne transformă într-o mare masă de dezabuzați, agresivi și amărâți. Iar asta se traduce de la nivel general la nivel individual în perpetuarea abuzului în relațiile dintre noi, în familii, în iubiri și-n prietenii. Realitate care parcă a devenit scuzabilă pentru că a intrat în obicei să ne abuzăm verbal și emoțional ( ba și fizic) reciproc, să ne folosim unii de ceilalți nociv și excesiv. Doar că nu e. Scuzabil adică. E doar regretabil și distructiv.

 Și toate se întâmplă pentru că

Citește restul acestei intrări »

Guvernare folcloric-cutumiară. Mituri și legende.

In certitudini on August 11, 2012 at 6:25 pm

 Repet, pentru că nu s-a-nțeles: Nici o țară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior, spunea generalul Sun Tzu în Arta războiului, cândva, acum peste 2200 de ani

 Zice lumea ( aia civilizată și cu mintea întreagă) de pe la noi și de prin vest, că ni s-a dus statul de drept. Așa e. Dar mi-e teamă că lumea – majoritatea cu drept de vot adică – nu are nici cea mai mică idee despre ce-i aia „€œstat de drept”. Firește. De unde să aibă ( idee) dacă asta e o idee pe care nimeni nu i-o explică clar, simplu și scurt. Nici la școală, nici la televizor. Nimeni.

Voi încerca așadar o explicație simplist-vulgară ( adică în limbaj comun, neacademic)  și pe înțelesul tuturor fraților români, care au împlinit 18 ani și nu sunt debili/alienați mintal cu acte în regulă. Adică pe înțelesul tuturor românilor cu drept de vot ( care aceste condiții și nu altele trebuie să îndeplinească pentru a putea vota președintele și la referendum; doar la alegerile parlamentare și locale mai trebuie să îndeplinească o condiție-aceea de a avea domiciliul sau reședința stabilă în circumscripția celui pentru care votează). Așa zice legea; parol. Explicația este și pe înțelesul copiilor lor minori.

Statul de drept este acea formă de organizare a societății în care nimeni nu se află mai presus de lege și în care toți cetățenii, cu mic cu mare, inclusiv aleșii, numiții și angajații neamului – adică demnitarii și funcționarii publici care de la neam au salariu – sunt obligați să respecte legea. Așa cum este și indiferent că le convine sau ba. Unde zice? În constituția patriei, din care citez:  ARTICOLUL 16 (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege. Punct.

Desigur,  este unii ( vorba lu’€™ Marean Vanghelie, ales al neamului și primar agramat al sectorului 5) cărora nu le convine legea , oricare ar fi ea, de par egzamplu constituția. Prin urmare, ei se șterg la posterior cu ea. Atât în exercițiul intim și discret al funcțiilor pe care le ocupă ( spre exemplu cetățeanul Ponta, sau cetățeanul Antonescu, sau alți cetățeni români de prin guvern sau parlament), cât și foarte public, la televizor, în cor , alături de propagandiștii lor, cu mare tupeu și oarecare dibăcie. Îi adaugă sau îi taie legii, cu de la ei putere – putere pe care, conform legii, n-o au, că nu asta-i misiunea lor – tot felul de virgule, propoziții și cuvinte pe care biata lege le conține sau nu împotriva intereselor lor. O brutalizează, abuzează, violează, denaturează, uite așa, pentru că nu le convine lor.

Ce rezultă din acest viol în grup al legii de către însăși autoritățile statului? Păi rezultă, ca din orice viol, o victimă. Și foarte mult folclor. 

Cine este victima? Legea și statul de drept – veți fi tentați să răspundeți, cei care i-ați înțeles definiția de mai sus, bineînțeles. Desigur, în esență cam așa stau lucrurile. Numai că legea și statul de drept sunt, pentru multă lume, simple abstracțiuni. Așa că, mai pe înțelesul la tot romanu’€™ – cum ar spune Ion Dolănescu, fost maestru de folclor, fost deputat în legislatura Năstase-Iliescu 2000-2004, actualmente răposat -€“ vă dau o veste proastă:  victima suntem NOI , nu Băsescul. Pentru că NOI, stimați concetățeni cititori, suntem statul. Stat care nu este un teritoriu abstract, un no man’s land, format din munți, dealuri și câmpii pustii, ci noi. Noi și statul nostru suntem victimele. Doar creația folclorică și violul  le aparțin guvernanților ăstora noi.

Hai să va explic și mai clar: statul egal forma în care sunt adunați și organizați pe un anumit teritoriu, între anumite granițe internațional recunoscute, toți bipezii humanoizi ( chiar și cei handicapați, alienați sau debili mintal cu acte în regulă), NĂSCUȚI ( indiferent unde domiciliază) acolo. Plus, toți cei care dobândesc cetățenia locului, în condițiile legii, fără să se fi născut pe respectivul teritoriu. Ăsta este statul modern: o adunare de oameni, organizată după alte principii decât cele tribale sau feudale. După constituție adică. În cazul nostru e vorba de țara România, cu tot cu popor și organizația lui.  Ca la orice adunare modernă de humanoizi, ca să nu se mănânce între ei membrii adunării ( adică cele 22 de milioane de cetățeni români) , ca să nu-și spargă capetele după cum li se năzare și ca să nu se violeze unii pe ceilalți, individual sau în grup ( așa cum auzim de la cronicari că se petrecea în epoca de piatră, în sclavagism sau în evul mediu timpuriu), există niște REGULI SCRISE ( nu transmise ca baladele și legendele, pe cale orală) NUMITE LEGI. Ele încep cu Citește restul acestei intrări »

Despre rușine. Apel.

In Solutii on August 8, 2012 at 6:10 pm

 Cine spune minciuna întâi obrazul își rușinează, iar mai pe urmă sufletul își ucide (Istoria ieroglifică  – Dimitrie Cantemir)

Am tot felul de nemulțumiri în ce mă privește. Îmi înșel uneori, singură, propriile așteptări. Dar rușine nu mi-a mai fost demult pentru spusele sau faptele mele. Cam din copilărie. Atunci am experimentat de multe ori sentimentul rușinii ( probabil ca toată lumea) și nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut deloc.

Nu mi-a fost niciodată rușine că sunt româncă. N-am ascuns niciodată , față de străini, naționalitatea și apartenența mea la neamul românesc. Și -€“ fie că sunteți dispuși sau nu să mă credeți -€“ nimeni, nicăieri, prin lumea largă pe unde, până acum , am colindat, nu m-a discriminat sau insultat direct și personal, pe mine, pentru că sunt româncă. Ba aș putea spune că m-au tratat cu autentică deferență și considerație, de tânără, chiar dacă, nu de puține ori, au fost surprinși de originea/naționalitatea mea. Dar m-au ascultat. M-au ascultat când le-am explicat diferențele dintre români, în general, și accidentele sociale sau politice ( nu puține) des mediatizate în numele și sub numele țării și poporului meu. M-au crezut. Probabil pentru că eram autentică în convingerile mele și n-am încercat niciodată, nici cea mai mică urmă de rușine față de cine, ce și de unde sunt.

Dar dacă pentru mine, faptele și spusele mele – departe de a fi perfecte, dar de imperfecțiuni nu mă feresc, ci mi le asum și mă străduiesc să le corectez -€“ n-am mai simțit din copilărie rușine, sunt perioade în care, pentru mulți reprezentanți sau semeni de ai mei, mă jenez. Și mă indignez.

În perioada recentă ( mă refer la utlimele luni/săptămâni) me jenez mult, autentic și uneori cutremurător, pentru ce văd și aud, în special pentru liderii politici și guvernanții momentului, plus propagatorii și propagandiștii lor. Este umilitor.

Aș vrea să râd, dar nu pot. Aș vrea să râd când îl văd pe primul ministru Ponta umflându-și fălcuțele rotunde și chițăind cu zâmbet mic tot felul de aberații politice, legale și guvernamentale, unele înfiorătoare. Aș vrea să râd când îl văd pe președintele interimar țopăind vioi și exaltat prin Palatul Cotroceni, sau debitând tâmpenii în limbi străine față de tot felul de oficiali străini, sau grozăvii mistificatoare de realitate de la pupitrul prezidențial sau al Antenei 3. Aș vrea să râd când îi aud pe politruci guvernamentali gen Șova , Mihalache, Nicolaescu, Iorgulescu sau Calimente ( lista poate continua) grăind la fel de mistificator și fals, într-un limbaj de lemn contodent și agresiv. Aș vrea să râd ( acua€™ vreo 5-6 ani încă mai puteam) când bate câmpii Badea sau minte/instigă ineptial Gadea, în prime-time, la Antena 3. ( Una peste alta, nu credeam să ajung vreodată să spun că mi-au devenit simpatice și acceptabile cele câteva gafe publice sau bâlbâieli politice ale lui Emil Boc. )

Zău, mi-ar plăcea să râd. Dar nu mai pot, pentru că mă paralizează jena. Rușinea pe care o resimt e dincolo de un simplu disconfort. E un sentiment copleșitor.

Și m-am gândit: de ce mi-e mie rușine când îi privesc sau aud pe oamenii ăștia? Ce legătură au ei cu mine? Ce dacă mă conduc? Nu i-am ales ales eu. Ce dacă sunt angajații unor instituții mass-media? Nu-s angajații mei. Nu-i plătesc sau promovez eu. Ce dacă unii ocupă funcții reprezentative  de maximă importanță în statul meu? Le ocupă doar formal,abuziv și ilegitim. Doar funcția e veșnică – ei  sunt trecători ( în fine, să sperăm). Atunci de ce mă mai rușinez?

E simplu: mi-e rușine pentru că nu pot să-i opresc. Nu singură. Rușine pentru că sunt concetățeni de-ai mei. Rușine pentru cât de degradanți și de stânjenitori sunt, nu doar pentru mine, ci pentru toți românii, inclusiv pentru naivii, mediocru sau imediat interesații și prea puțin conștienții lor susținători ( mă refer la votanți, la oamenii obișnuiți, nu la angajații, subalternii sau colegii lor de gașcă, de partid sau de difuzor).  Mă simt rușinată și îndurerată, nu responsabilă, atenție! Pentru că responsabilă n-am cum să fiu ( fără a fi lider sau formator de opinie) pentru ce gândesc și aleg alții, și nici pentru grozăviile lor.  Iar rușinea  e un sentiment vecin cu neputința. Neputința de a schimba mare lucru sau cât de repede ar trebui , mai ales Citește restul acestei intrări »