Ioana Hincu

Archive for Septembrie 2012|Monthly archive page

Preocupări naționale. Ursul.

In intre ras si plans on Septembrie 21, 2012 at 4:51 pm

Iar ezit între râs și plâns. Eu când zic că în România e material folcloric și de sitcom cât n-ar putea duce nici măcar unul ca Seinfeld, știu ce zic.

Ursul. Problema cu ursul a căpătat anvergură națională. Fiind prima și cam singura noastră problemă, desigur. Asta pentru că între timp celelalte s-au rezolvat. Guvernare, justiție, economie, stat de drept, fonduri europene, investiții străine, Hidroelectrica, Oltchim , șomaj, educație, bacalaureat, sănătate, cultură, autostrăzi, șosele, impostori, plagiatori, infractori călare peste noi ( adică pe post de demnitari și înalți funcționari) toate merg ca pe roate. Mai rămâne însă problema ursului din pădure. Și deja disting în opinia publică două tabere militant-active: tabăra pro-urs ( și drepturile lui), și tabăra pro-vaci ( și oameni în secundar). Nu-i ușor să alegi. Se cere luciditate și angajament ferm. N-am. Sunt în dubiu. Aș empatiza cu ursul -€“ animal măreț și totodată pufos – da-mi aduc aminte că ultima dată când am dat ochii cu el ( de la distanță, acu’€™ 20 și ceva de ani , pe o stradă-n Predeal, dis de morning, când ne întorceam jumătate beți de la o petrecere) am rupt-o la fugă fără nici o ezitare. Nu, nu empatizez cu ursul. Și dac-aș avea cu ce, într-o confruntare face to face, m-aș simți pe deplin îndreptățită să-l împușc ( e totuși mai prost, mai fioros decât mine și mult mai mare). Pe de altă parte aș empatiza cu vaca ( animal gustos și hrănitor), dar€™ și de vaci mi-e frică ( sunt foarte mari, mult mai mari decât mine și, neîncrezătoare cum sunt, nu m-aș baza pe privirea lor blândă). Le prefer în farfurie, sub formă de produse lactate sau fripturi. Iar cu oamenii … Ei … cu oamenii e de-a dreptul Citește restul acestei intrări »

Duios justiția trecea . I have a dream.

In Dubii on Septembrie 20, 2012 at 10:58 pm

Despre alte războaie care ar trebui câștigate. Despre alte lucruri care n-ar trebui tolerate. Despre un vis pe care nu prea știu cum să-l împlinesc, nici cui să-l povestesc.

I have a dream . Am un vis. Așa își intitula republicanul Martin Luther King discursul ținut pe 28 August 1963 la Washington DC. Era un discurs despre nedreptăți și abuzuri flagrante. Despre violarea principiilor perene,   genial formulate și adoptate cu putere de lege de fondatorii națiunii americane – principiile pe baza cărora America s-a construit, a evoluat și a devenit cea mai puternică ( încă ) națiune a lumii. Era un discurs despre adevărata democrație și civilizație, despre drepturile naturale și inalienabile ale ființei umane ( life, liberty and the pursuit of happiness) și despre cum atunci, o parte a Americii, prin însăși guvernanții ei, le încălca.

Spunea Martin Luther King: “Refuzăm să credem că banca justiției e falită. Refuzăm să credem că fondurile sunt insuficiente în marile seifuri ale șansei acestei nații. Așadar am venit să încasăm acest cec – cecul care ne va oferi la cerere bogățiile libertății și securitatea dreptății ( justiției)”. Și mai spunea: “Am un vis, că într-o bună zi această națiune se va ridica și va trăi adevăratul sens al acestui crez: “Noi considerăm aceste adevăruri că fiind evidente prin ele însele: că toți oamenii sunt creați egali.”

Un vis am și eu. Mai modest, dar seamănă. Visul meu e că într-o zi bunul simț va reveni printre noi, că românii ( cei mai mulți) vor înțelege și-și vor asuma legile adevăratei civilizații și libertăți , și că justiția ( cea laică,  de sorginte constituțională, nu divină) va fi respectabilă,  respectată și va conta. Desigur, am de așteptat. N-aș vrea, totuși, să aștept și să urmăresc fenomenul și împlinirea visului meu de pe lumea cealaltă, așa cum i s-a-ntamplat reverendului King. De asta scriu azi. Clar și simplu. Nimic filosofic, nimic complicat.

Este evident ca mai am de asteptat.

Mai am destul de așteptat, câtă vreme primul ministru al țării mele , fostul președinte interimar  ( amândoi șefi ai două din cele trei mari partide parlamentare), plus președintele de onoare al PSD ( Ion) ,  unul dintre foștii prim miniștri (tot PSD, actualmente pușcăriaș ) și numeroși colegi din partidele lor ( parlamentari, miniștri, demnitari locali, vătafi și împărați de județ, oraș sau sat) desfășoară o agresiune și un abuz continuu împotriva legilor, a ordinii de drept și a justiției țării mele. Și nu oricum, ci consecvent, public și concertat. Au chiar nerușinarea să invoce în sprijinul agresiunii lor niște milioane ( puține, nicidecum majoritare) de susținători și votanți.  În mod normal ar trebui să dispară din viața politică și publică. Ar trebui opriți ( prin vot). Ar trebui sancționați ( legal). Dar cine s-o facă? Opinia publică și justiția, desigur. Adica …mai am mult și bine de așteptat.

Mai am de așteptat mult și bine, pentru că opinia publică e subțire și prost orientată. Singura opinie consecventă și fermă se manifestă la televizor. Și televizorul e în buzunarele  doldora ale diverșilor infractori, impostori și abuzatori. Mai am de așteptat pentru că n-are cine li se opune. Politic, opoziție nu prea au. Cu tristețe și nedumerire aud tot felul de politicieni ( PDL, adică dintre aceia care ar trebui să se ia cu ei de gât până la capăt) că le acordă un fel de clemență nejustificată în numele liniștii, păcii sociale și interesului național. Iresponsabil. Care liniște? Care pace socială? Care interes național? Cum își imaginează cineva, oricine, că am putea avea liniște și pace fiind guvernați de aceiași demagogi și impostori care, în vara lui 2012, ne-au aruncat în aer cu tot cu țară și cu ordine constituțional – socială? S-a schimbat ceva în mintea și-n atitudinea lor? Se va schimba vreodată? Mai crede cineva chestia asta? Vi se pare că mint mai puțin? Că sfidează mai puțin legile , viitorul și interesele noastre, sau pe noi? De fapt, despre ale cui interese vorbim?

Mai am de așteptat mult și bine pentru că mai e cale lungă până când bunul simț va reveni printre noi ca la el acasă. Căci e de bun simț că ne aflăm ( în continuare) în plină desfășurare a unui conflict. Conflict între interesele Citește restul acestei intrări »

Războaie care ar trebui câștigate. Religia păcii și comunismul.

In Dubii on Septembrie 14, 2012 at 2:45 pm

Era o vreme când credeam că războaiele nu sunt necesare, că luptele se pot câștiga pașnic și că împotriva tancurilor se poate lupta cu flori. Mi-a trecut: nu se poate. Și m-am lămurit: intolerabilul nu trebuie tolerat.

Acum 11 ani, pe 11 septembrie, lumea civilizată, sau cel puțin cea cu acces la CNN, contempla în direct, șocată și îngrozită, cea mai spectaculoasă „reușită” a terorismului islamic de până atunci. La vremea aceea, la BBC World Service London, în transmisiunile directe și interviuri era deja interzisă sintagma „teroriști musulmani”. Mai bine „fundamentaliști”, fiindcă nu toți musulmanii sunt băieți răi. Puțină grijă la orgolii, ce naiba. Chiar daca e adevărat – da, a fost un cumplit act de terorism, unul din cele mai barbare, autorat și motivat religios – nu e politically correct. Si asta în timp ce mii de oameni nevinovați mureau pentru gloria lui Allah – puțini pe loc, majoritatea în chinuri , asfixiați sau arși de vii în turnurile gemene de la New York, alții striviți odată cu prăbușirea lor – fără să știe  măcar de ce.

Nu era primul atentat terorist islamic; nici ultimul. Ele au deja o lungă tradiție îndreptată împotriva „păgânilor”  (neaparținătorii religiei musulmane; nesupușii ; islam= supunere față de Allah și profetul său, Mahomed). Se cheamă Jihad; războiul sfânt – o datorie a fiecarui dreptcredincios musulman adică. Mulți interpreți ai „religiei păcii” nu sunt de acord. Totuși, asta spun Coranul (Qur’an) și profetul Mahomed (mai jos câteva mostre).

Cum luptăm noi, păgânii civilizați (a se citi crestini; pentru musulmani toti cei care nu apartin islamului, sunt păgâni, dar cu precadere crestinii), cu Jihadul? 

Păi, de exemplu, în 1994 acordăm unuia dintre teroriștii musulmani de notorietate, Yasser Arafat, premiul Nobel pentru pace. Fain. Deh, noi, păgânii moderni, am renunțat la cruciade (care au fost războaie de apărare față de expansiunea islamică, nu de cucerire, să fim bine înțeleși). Iar de Inchiziție, ars pe rug eretici și turnat smoală pe gât (o erezie creștină față invățătura biblică, să ne-nțelegem) ne-am dezis acum sute de ani – ceea ce nu regret deloc, fiindcă n-avea legătura cu dogma si morala creștină.

Dar pentru că ne-am civilizat, am dat în altă dambla: toleranța stupidă și ipocrizia extremă. Adică  apararea tembelă a „drepturilor omului” în care am inclus, se pare, și dreptul de a-i lăsa pe musulmanii entuziaști să ne ucidă la noi acasă. Sau, altfel spus, Corectitudinea Politică în numele căreia grașii sunt „supraponderali”, imbecilii patologici sunt „greu încercați mintal” (mentally challenged), teroriștii sunt oi rătăcite în pașnicul Islam și războiul e „religia păcii”. Suntem toleranți, că așa-i omul „democrat” și „civilizat”. Sau aberanți?

Personal cred că să tolerezi intolerabilul  și să pretinzi că-i normal e aberant. Și asta în vreme ce mare parte a lumii e condusă de falși profeți și ucigătoare ideologii, pe care în loc să le combatem la fel de vehement cum combat ele firescul și omenirea care nu li se supune,  le respectăm, și-i mai și premiem pe propovăduitorii lor. Nu vi se pare aberant? Acu’ serios, zău…

Ani destui mi-au trebuit să înțeleg care sunt cele mai nocive ideologii ale prezentului. Începutul sfârșitului lumii noastre.  A trebuit să citesc (mult),  să observ (consecvent), să meditez (serios) și să dubitez (permanent) asupra realităților contemporane  sau demult apuse. Și nu mă opresc.

La un moment dat am conchis: islamul și comunismul. Astea sunt ideologiile cele mai periculoase și distrugătoare de real progres, reală evoluție spirituală și civilizație. Restul? Globalizarea, proslăvirea/demonizarea progresului tehnic, a emancipării femeii, ecologismul stupid, militantismul feminist, libertinajul sexual, etcetera, se rezolvă. Sunt reacții naturale (câteodată extreme) la schimbări rapide, poate de aceea insuficient si incorect asumate si înțelese. Se rezolvă cu timpul, cognitiv si intuitiv, pe bază de educație si instinct de conservare.

Cu Islamul însă, cu tot,  și cu utopia comunist-egalitarista  nu se rezolvă de la sine, nici pașnic, nici instinctiv. Cu ideologiile astea  trebuie luptat. Consecvent, clar și ferm. Pentru că lovesc direct în instinctul de conservare al omului și-n libertatea lui. Pentru că se întemeiază pe defecțiuni și păcate omenești comune și inalienabile omului: ură, frică, invidie, intoleranță. Pe mistificări și minciuni. Și pe o realitate pe care omenirea n-a eradicat-o încă, deși acum, raportat la resursele naturale și tehnice pe care le are, ar putea: PE SĂRĂCIE. Pe sărăcia materială și spirituală.

De aici trebuie început. Cu ambele tipuri de săracii trebuie luptat. De ce?

Pentru că nu poți convinge un flămând că aproapele lui sătul trebuie lăsat în pace, nu jefuit sau spoliat; că e dreptul și libertatea fiecăruia Citește restul acestei intrări »

Temeiurile apocalipsei. Calea ușoară.

In Dubii on Septembrie 8, 2012 at 9:08 pm

 “Nu în timp, ci cu timp a creat Dumnezeu cerul și pământul. ( Non in tempore, sed cum tempore Deus creavit caelum et terram) . Sf. Augustin.

Nu-mi aduc aminte de vreo perioadă din viața mea ( cea memorată conștient) în care viitorul să nu fi fost privit cu îngrijorare sau cu defetism . “Suntem pierduți”.  “N-avem soluții”.  “N-avem speranță”. Nici noi, nici omenirea. Biblia dixit. Nostradamus dixit. Plus toți epigonii lor.

 Întâi am trăit înconjurată de profețiile astea în dictatura  în care m-am și născut – atunci era mai la îndemână de profețit apocalipsa, pentru că sfârșitul lumii și perspectivei îl trăiam zi de zi. Apoi … în degringolada și inerția de după ; pe care  o mai trăim si acum ; cel putin aici, in Romania . Dar nu numai. Toată omenirea parcă trăiește, pândește și aproape că dorește apocalipsa. Și mă întreb de unde apetitul ăsta pentru dezastru si eșec . Chiar nu mai avem nimic altceva de dorit și de așteptat?

Ce înseamnă de fapt apocalipsa zilelor noastre  ?

Lăsând la o parte ficțiunile cinematografice și interpretările stupide ale textelor sacre sau vechi, adevărata si iminenta apocalipsă pare a fi  sfârșitul acestei civilizații omenești ( acolo unde  și atâta câtă e), la  care cu prețul vieții și al efortului a mii de generații de Homo sapiens am ajuns.  Și căreia devine foarte posibil sau probabil să-i dăm  cu piciorul. Noi, oamenii, nu alții. De lene sau din prostie.

De unde apetitul pentru apocalipsă? 

De ce s-ar sfârși această lume a noastră? De ce să piară? De ce nu s-ar transforma, ca și până acum, într-o lume nouă, eventual mai bună? Păi nu e sigur că nu se va transforma, de fapt, fix într-una mai bună. Într-o civilizație superioară din toate punctele de vedere. Numai că evoluția sau pieirea depind de noi. De temeiurile pe care vom alege să ne continuăm existența.  Depinde de ce aruncăm și de ce păstrăm. De ce ne dorim și imaginăm. Dar mai ales  de calea pe care o urmăm. Calea grea sau calea ușoară. Pentru că eu n-am aflat sau învățat până acum despre nici o creație durabilă, a omului sau a mamei-natură, care să se fi născut și dăinuit pe calea ușoară. Aici avem o problemă. Am devenit prea comozi …

Două căi

Întotdeauna avem de ales. Între cel puțin două ținte. Și între cel puțin două căi. Nu-i vorba aici de detalii si prostioare cotidiene. De-o pereche de pantofi sau de-un flirt. Nu-i vorba DOAR de politică sau DOAR de economie. Deși ambele ne guvernează în mod inevitabil și în oarecare măsură existența. E vorba de toata  viața noastră  și de intreg viitorul. De abordare, de atitudine și de așteptările esențiale.

Calea ușoară sau rapidă a fost întotdeauna seducătoare. E mai ușor să fii cinic, pesimist și defetist decât încrezător, optimist și luptător. E mai ușor să critici pasiv sau să ocolești realitatea  decât să o înfrunți și să încerci să o schimbi . E mai simplu să abandonezi decât să reziști. Mai la îndemână  să negi decât să afirmi,  să furi decât să dobândești cinstit,   să te faci că nu înțelegi decât să te străduiești să pricepi, mai simplu să demolezi decât să construiești. E evident mai comod să te plângi decât să rezolvi. Și infinit mai ușor să-i lași pe alții să decidă pentru tine decât să gândești  și să hotărăști singur, asumându-ți și decizia și consecințele ei.

Calea ușoară a fost și va rămâne dintotdeauna cea ademenitoare. Pentru că-i “ieftină”.  Costă mai puțin efort sau timp. Însă la fel ca tot ce e ieftin ( a se citi la preț mic, insignifiant, inclusiv metaforic)  și  eșecul ei  e garantat; mai devreme sau mai târziu . Căci calea ușoară e incompletă. Întotdeauna îi lipsește ceva esențial – o ață, o iță, un cui, un material, o etapă, ceva fără de care rezultatul e subțire și perisabil. Ca și produsului ieftin : puțin plătești, puțin ai.

Cred că dincolo de alte argumente și multe alte cauze și detalii ( că-s multe) ăsta-i unul dintre temeiurile apocalipsei actuale. Lumea vrea totul repede și ușor, sărind peste fundament și peste etape: educație, prosperitate, civilizație, sănătate, vindecare, ieșirea din criză, diplome , masterate, doctorate, bani, case, mașini, relații grozave, trofee, titluri înalte și Citește restul acestei intrări »