Ioana Hincu

Temeiurile apocalipsei. Calea ușoară.

In Dubii on Septembrie 8, 2012 at 9:08 pm

 “Nu în timp, ci cu timp a creat Dumnezeu cerul și pământul. ( Non in tempore, sed cum tempore Deus creavit caelum et terram) . Sf. Augustin.

Nu-mi aduc aminte de vreo perioadă din viața mea ( cea memorată conștient) în care viitorul să nu fi fost privit cu îngrijorare sau cu defetism . “Suntem pierduți”.  “N-avem soluții”.  “N-avem speranță”. Nici noi, nici omenirea. Biblia dixit. Nostradamus dixit. Plus toți epigonii lor.

 Întâi am trăit înconjurată de profețiile astea în dictatura  în care m-am și născut – atunci era mai la îndemână de profețit apocalipsa, pentru că sfârșitul lumii și perspectivei îl trăiam zi de zi. Apoi … în degringolada și inerția de după ; pe care  o mai trăim si acum ; cel putin aici, in Romania . Dar nu numai. Toată omenirea parcă trăiește, pândește și aproape că dorește apocalipsa. Și mă întreb de unde apetitul ăsta pentru dezastru si eșec . Chiar nu mai avem nimic altceva de dorit și de așteptat?

Ce înseamnă de fapt apocalipsa zilelor noastre  ?

Lăsând la o parte ficțiunile cinematografice și interpretările stupide ale textelor sacre sau vechi, adevărata si iminenta apocalipsă pare a fi  sfârșitul acestei civilizații omenești ( acolo unde  și atâta câtă e), la  care cu prețul vieții și al efortului a mii de generații de Homo sapiens am ajuns.  Și căreia devine foarte posibil sau probabil să-i dăm  cu piciorul. Noi, oamenii, nu alții. De lene sau din prostie.

De unde apetitul pentru apocalipsă? 

De ce s-ar sfârși această lume a noastră? De ce să piară? De ce nu s-ar transforma, ca și până acum, într-o lume nouă, eventual mai bună? Păi nu e sigur că nu se va transforma, de fapt, fix într-una mai bună. Într-o civilizație superioară din toate punctele de vedere. Numai că evoluția sau pieirea depind de noi. De temeiurile pe care vom alege să ne continuăm existența.  Depinde de ce aruncăm și de ce păstrăm. De ce ne dorim și imaginăm. Dar mai ales  de calea pe care o urmăm. Calea grea sau calea ușoară. Pentru că eu n-am aflat sau învățat până acum despre nici o creație durabilă, a omului sau a mamei-natură, care să se fi născut și dăinuit pe calea ușoară. Aici avem o problemă. Am devenit prea comozi …

Două căi

Întotdeauna avem de ales. Între cel puțin două ținte. Și între cel puțin două căi. Nu-i vorba aici de detalii si prostioare cotidiene. De-o pereche de pantofi sau de-un flirt. Nu-i vorba DOAR de politică sau DOAR de economie. Deși ambele ne guvernează în mod inevitabil și în oarecare măsură existența. E vorba de toata  viața noastră  și de intreg viitorul. De abordare, de atitudine și de așteptările esențiale.

Calea ușoară sau rapidă a fost întotdeauna seducătoare. E mai ușor să fii cinic, pesimist și defetist decât încrezător, optimist și luptător. E mai ușor să critici pasiv sau să ocolești realitatea  decât să o înfrunți și să încerci să o schimbi . E mai simplu să abandonezi decât să reziști. Mai la îndemână  să negi decât să afirmi,  să furi decât să dobândești cinstit,   să te faci că nu înțelegi decât să te străduiești să pricepi, mai simplu să demolezi decât să construiești. E evident mai comod să te plângi decât să rezolvi. Și infinit mai ușor să-i lași pe alții să decidă pentru tine decât să gândești  și să hotărăști singur, asumându-ți și decizia și consecințele ei.

Calea ușoară a fost și va rămâne dintotdeauna cea ademenitoare. Pentru că-i “ieftină”.  Costă mai puțin efort sau timp. Însă la fel ca tot ce e ieftin ( a se citi la preț mic, insignifiant, inclusiv metaforic)  și  eșecul ei  e garantat; mai devreme sau mai târziu . Căci calea ușoară e incompletă. Întotdeauna îi lipsește ceva esențial – o ață, o iță, un cui, un material, o etapă, ceva fără de care rezultatul e subțire și perisabil. Ca și produsului ieftin : puțin plătești, puțin ai.

Cred că dincolo de alte argumente și multe alte cauze și detalii ( că-s multe) ăsta-i unul dintre temeiurile apocalipsei actuale. Lumea vrea totul repede și ușor, sărind peste fundament și peste etape: educație, prosperitate, civilizație, sănătate, vindecare, ieșirea din criză, diplome , masterate, doctorate, bani, case, mașini, relații grozave, trofee, titluri înalte și mari realizări sau recunoașteri profesionale.  Ok, de vrut, vreau și eu. Pe loc sau ieri.Numai că am o veste proastă: nu se prea poate.   Pentru că lucrul bun, autentic valoros și durabil se construiește greu. Se construiește treptat, după reguli bine și îndelung  gândite și prestabilite, din aproape în aproape. Totuși  puțini mai par dispuși să plătească prețul: timp, reguli, consecvență, experiență, perseverență și răbdare. Rezultatul? Inevitabil eșec. Iar eșecul ( căii rapide și ușoare) aduce, clasic, dezamăgiri. Iar de aici încolo, temeiurile apocalipsei ( personale sau generale) sunt garantate: despresii, deznădejdi, frustrări, pesimism, abandon și defetism. De unde, desigur , până la a ajunge să crezi că lumea s-a sfârșit, ca nu mai are nici viitor , nici șansă și nici speranță, mai rămâne foarte, foarte puțin.

Cum am ajuns aici. Si cât vom ramane…

Un posibil răspuns ar fi acela că ne-am pierdut conștiința existenței noastre spirituale și a eternității ei. Materialismul dialectic si existențialismul au reușit, căci în materialism și conștiința perisabilității trupești trebuie sa ne-o fi rătăcit. Dacă trupul tot moare – și asta rămâne o certitudine –  ce rost mai are să te străduiești? Păi are. Pentru că trupul ne-o fi el  perisabil, dar e gazda și instrumentul spiritului, care-i dă viață și identitate; e vehiculul  cu care construiești sau distrugi  după cum  îți dictează mintea și inima. Iar trupul moare, însă  manifestările spiritului pe care l-a purtat rămân. Așa că, mai mult sau mai puțin – cum și cât ne este fiecăruia dat să existăm în forma asta biodegradabilă – contează. Contează enorm ce, cum și cât gândim. Ce, cum și cât simțim. Ce, cum și cât facem. Ce decidem, ce creăm, ce dărâmăm, ce învățam, ce transmitem mai departe și ce imaginăm pentru noi sau pentru ceilalți. Contează nu doar pe durata efemerei noastre existente trupesti. Suntem direct răspunzători pentru sfârșitul sau începutul  viitorului lumii. Pentru al tuturor celor care vin după noi. Dacă vom continua să gândim și să lucrăm pentru perspective scurte, imediate, dacă vom continua să sperăm și să ne imaginăm că viitorul durabil și mai bun se poate fabrica repede – în 2, 10, 15 ani , într-o singură viață sau generație – nesocotind construcția și învățămintele trecutului, ori pe calea ușoară, vom rămâne singurii artizani ai apocalipsei și al propriului nostru eșec.

Împotriva acestei așteptări nesăbuite , împotriva “construcțiior ușoare”, a planurilor rapide, implicit stupide, de succes și de viitor, împotriva credinței că acolo unde alții au muncit, asudat din greu și reușit să construiască trainic, în generații, noi am putea reuși altfel și fără efort,  împotriva tuturor utopiilor întemeiate pe calea ușoară și falsă,  aș avea o sugestie: nu uitați povestea veche, biblică, a genezei; aceea care spune că Dumnezeu a creat universul ( cu tot cu noi) pe rând și în 6 zile… 6 zile de-ale lui, desigur, cât niște eternități….De abia în a 7-a s-a odihnit.

Cât de arogant să fii ca să-ți imaginezi că tu, om, ai putea-o re-crea – pe ea, viața și lumea  la care visezi – la fel sau  mai bine, ori mult mai repede, , împotriva firescului, a naturii umane, si eventual într-o singură zi ? Nu știu. Dar mă întreb. Cât și câți vom mai cădea pradă căii ușoare? Cât vom mai rămâne prizonierii eșecului sigur și  liber ales?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: