Ioana Hincu

Logical song. Cântecul logicii brutale a lumii

In spaime on Octombrie 28, 2012 at 1:08 am

 Cu gândul la Ducu, Ara, Simona și cei din generația lor

Prolog

Îmi pare rău pentru nevorbitorii de limbă engleză. Astăzi mai mult de titlu, n-am chef să traduc. Poate altădată. Mâine. Poimâine. „€œCântecul logic” se cheamă. Și merită ascultat notă cu notă, dar și cuvânt cu cuvânt. În acest sens, cine n-a apucat să învețe limba engleză, poate-ar fi timpul. Zău; acu’ dacă tot aveți internet, ar fi timpul să învățați bine engleză, poate așa îl folosiți mai amplu și mai corect; și poate luați un pic mai ușor și bacul – bacalaureatul adică, nu barca pe valuri; măcar proba de limbă străină.

De ce scriu azi despre Logical song?

Pentru că se înscrie și acum, ca și atunci (peste 30 de ani de când a fost compus), în logica actuală și brutală a lumii.

Am crescut cu cântecul ăsta. Eu la școala generală, frate-meu la facultate. În 1980, când a luat Grammy-ul, în România doar la radio (Vocea Americii sau Europa liberă) se putea asculta. Se auzea ca naiba, cu paraziți, pe unde scurte. Pe disc am pus mâna de abia peste un an (la medicină erau studenți străini; frate-meu, Ducu/Alexandru, intrase la medicină; e bine să ai un frate mai mare).

Am crescut cu cântecul ăsta pe care, în ciuda aparențelor și a vârstei fragede (n-aveam buletin, ci doar vreo 12 ani) jur că-l înțelegeam cuvânt cu cuvânt, sens cu sens. Cine spune că un copil sau adolescent nu înțelege lumea, mai ales când se naște într-o lume împotriva ei și a lui (eu m-am născut în dictatură comunistă) se înșeală amarnic. Mulți dintre noi (mai mulți decât ar fi trebuit) înțelegeam, chiar dacă-n parte doar intuiam, încă nu știam cât e de adevărat. Probabil pentru că în lumea de atunci, logica era mult mai brutală decât în Occident, Anglia sau America (compozitorii si interpreții Cântecului logic sunt britanici, iar albumul se intitulează Breakfast in America).

E un cântec despre criza de identitate. Despre individ versus societate. Despre tinerețe și partea ei bună, de conservat -€“ candoarea, bucuria și autenticitatea – versus maturitate (cu cinismul, ipocrizia impuse de societate și cohorta lor de tristeți). Despre rosturi. Despre ce și dacă ai învățat  după ce ai crescut, ai devenit logic, rațional și te-ai integrat social .

Dacă trăiam în America și ascultam Logical Song, mi-ar fi fost teamă c-o să mă înghită societatea și regulile ei (cele improprii mie) când mă fac mare.  Că-mi voi pierde identitatea și libertatea spiritului, libertatea de manifestare și de exprimare, sfânta libertate  cu care din naștere, de la Creator, am fost înzestrată. Așa că aș fi fost atentă și vigilentă, ca pe ghimpi, la ce drum în viață sau în lumea largă îmi alegeam. Pentru că acolo, în America, aș fi avut ce alege și cum păstra.

În România știam deja că societatea cu tot cu puțina mea libertate (că puțină era) mă înghițea; avea să mă înghită oricum. Aici drumul meu în viață era prestabilit de Big Brother (pe vremea aia se chema  Partidului Comnist Român, partid unic): școală, fabrică sau facultate (dacă intram), repartiție (probabil la țară sau în alt oraș, că eu nu eram copil de securist, nomenclaturist, activitst de partid sau de general) și serviciu la stat (toată lumea lucra la stat), căsătorie (eventual cu unul care avea deja buletin de București, că altfel eu n-apucam să revin acasă cu acte în regulă și toată viața naveta mă mânca), copii (dacă vroiam și ceva sex, că prezervativele erau chinezești, anticoncepționale nu se găseau și avortul era ilegal),  mizerie, schizofrenie obligatorie cu înscriere inevitabilă în partid, învățământ politic și ședințe PCR la program (ca duminica la biserică în lumea civilizată), excursii cel mult în Bulgaria, Ungaria, Rusia (pardon URSS) sau altă țară a lagărului comunist, pensie și loc la cimitir. N-aveam de ales între prea multe variante. Sufletu’ libertate! Cu excepția poate a aceleia de a face disidență, de a înjura partidul și de a ajunge la pușcărie – grea, fără drepturile omului și pușcăriașului, dar cu liber drept la  bătaie, viol,  foame și alte mici picanterii și abuzuri militienesc-penitenciare-  pentru firava libertate de exprimare pe care pe această cale mi-aș fi permis-o.

Sau, da, mai exista o posibilitate (unii dintre colegii mei de generație au optat pentru ea): să trec Dunărea înot la sârbi, și, în caz că nu mă înecam sau nu mă nimerea glonțul grănicerilor  (ieșitul din țară de capul tău era ilegal; drept la pașaport n-aveam), să petrec o vreme în lagărul pentru transfugi, după aia să trec cumva granița în Austria (“lumea libera” se numea pe vremea aia pentru că era) și să cer azil politic; pe atunci, dacă ajungeam vie acolo, mi-l dădeau (azilul politic), că motive, slavă Domnului, aveau. Dacă nu … intram în logica  infinit mai brutală decât varianta americană a cântecului. Țara mea ca o pușcarie mare mă mânca.

Și la 12 -13 ani deja stiam … Acum îmi vine să plâng. De nervi, de revoltă, nici eu nu mai știu bine de ce, probabil pentru că sunt unii care au nostalgii; doresc să reintre în logica acelor vremuri (vor la loc în socialism/comunism). Sau pentru că deși era logic (toate astea intrau în logica brutală a vieții), nu era normal. Eram copil. Ce naiba, aveam doișpe ani. Dar numai copil nu mai eram.

Dacă trăiam în America, mi-ar fi fost teamă că îmi voi pierde identitatea și autenticitatea. În România, copil fiind, și trăind schizoid, deja mi-o pierdeam. Aveam uniformă de pionier (oribilă, cu cravată roșie de plastic mizerabil, din ăla care-ți electriza pielicica dacă dădeai cu unghia), aveam participare obligatorie și periodică la acțiuni de muncă patriotică (strâns frunze, flori de tei, castane, borcane, mai târziu cartofi, mazăre, porumb și alte alea pentru binele poporului, că nu erau bani de plătit destulă clasă muncitoare, așa că strângeam recolta gratuit cu militarii, elevii și studenții), serbări la care recitam la impuse poezii patriotice, cu partidul (unicul și comunist, desigur)  și cu Iubitul conducător ( Ceaușescu, ați ghicit; credeți că numa’ chinezii l-au avut pe Mao și nord coreenii pe Kim Ir Sen? diferența e doar că noi  l-am împușcat pe Ceaușescu; în China 2012 partidul e tot unic și comunist, iar Kim Ir Sen a murit, are mausoleu și între timp a ajuns zeu; serios, nu e gluma, l-au zeificat). Sau cântecele patriotice. Da … ce minunatie …. Și acum am coșmaruri cu Partidul, Ceaușescu, Români-iii-iiii-aaaa ( tra, la, la , acum cânt, mă bântuie melodia). Mare hit. Mai am vreo două- trei coșmaruri recurente în acest sens. Noroc cu taberele, cu chitara lui Răzvan (salut Razvane! că de când ești la Londra ne vedem  rar) și cu cântecele beatlesilor (pe care fiind copii silitori și cunoscători de pe atunci de limbă engleză, le cântam “ în privat” până răgușeam, că multe alte libertăți nu aveam). Noroc cu brigada artistică (“brigazi”, așa se chemau grupurile de umor moderat, tematic, muncitoresc și muzical, adică aproape inexistent). Eu cântam la pian și … chiuleam de la orele plicticoase. Că de aia m-am băgat la brigadă. Acolo fumam, cântam la pian și chiuleam motivat (începând cu clasa a 9-a, desigur). Și dacă luam premiul întâi pe țară (de două ori ni s-a întâmplat) aranja domnul (pardon, tovarășul, că pe vremea aia în public nu ne domneam) director Stoica (da-i-ar Dumnezeu sănătate dacă mai trăiește) și cu doamna directoare adjunctă, profesoara de engleză Anca Tănăsescu (și dumneavoastră doamnă, mare doamnă, va doresc la fel ), un sejur scurt la mare, sau în Bulgaria, la Ruse (acolo unde treceți azi când poftiți, într-un du-te vino de shopping mai ieftin la supermarket) cu autocarul, cu un “delegat” de partid și pașaport colectiv.

Aveam doișpe ani, paișpe, cinșpe, dă-o-n Doamne iartă-mă și deja trăiam schizoid. Și stiam.Era logic, dar nu era normal. Ar fi trebuit să fiu doar copil, doar adolescentă, dar nu  mai eram.

Dar cumva, nu știu cum, n-am murit de tot pe dinăutru; ba unii n-am murit deloc. Și nici n-am îmbătrânit. Aș zice că nici nu ne-am maturizat de tot măcar. Unii dintre noi. Nu știu cum. Probabil de logici ce eram. Pentru că până la urmă intra în logica supraviețuirii: dacă vrei să rămâi autentic, nu se poate tot timpul – la școală și la serviciu joci rolul, acasă revii la identitatea ta și, dacă mai poți, rămâi curat, tânăr, chiar copil. Se cheamă rezistență încăpățânată prin trai logic-schizoid. Mult mai schizoid decât în lumea liberă sau în America. Ăia ardeau steaguri pe stradă, trăgeau cocaină pe nas la concerte, defilau de bună voie cu pancarte anti-prezidențiale prin față pe la Casa Albă, dacă vroiau îi făceau și mustăți și-un corn în frunte președintelui pe portret, iar el, fiind un domn liber, râdea; eu am avut un coleg de generație (alt liceu) care a fost condamnat la un an de școală de corecție (pușcărie pentru minori) și încă unul de muncă forțată, la mină, pentru că, după o manifestație cu participare obligatorie, de 23 August, a uitat o pancartă cu portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu sprijinită de un gard.  Avea 16 ani …

Dar, cumva, unii dintre noi n-au murit. Pe dinăuntru adică. Ne-am salvat. Că trebuia. Unii beau. Se bea mult  pe vremea aia. Alcool, desigur. Coca Cola nu exista. Doar Cico. Pepsi era foarte rar. Se bea mult. Îndrăznesc să spun că mai mult decât acum. Unii altfel nu rezistau. Cristi a intrat în comă alcoolică la 14 ani. Camillo (era coleg cu frate-meu, medic) a murit devreme, acum câțiva ani (ciroză; el  exagera). Se bea mult alcool pe vremea aia. Drog nu era. Că dacă era…Alcoolul intra în logica socială a supraviețuirii. Cu toții înțelegeam pe vremea aia de ce actorii beau. Că și noi trăiam un pic ca actorii. Zilnic, vroiam-nu vroiam, jucam același rol; de rahat.  E greu să joci rol după rol, zi de zi și seară de seară și să-ți mai aduci aminte cine ești. Așa că îi înțelegeam pe actori (mamă, cât beau …). Alcoolul ajută la destindere. Și noi stiam. Era logic să știm. Însă nu era normal. Aveam doișpe, treișpe, cinșpe, prea puțini ani …

De aia înțelegeam The Logical Song. De aia ne plăcea. Că-l înțelegeam. Înțelegeam ipocrizia, schizofrenia, demagogia, rolurile, și le jucam. Dar parcă era mai suportabil pe muzică. Muzica ajuta. Și engleza ajuta. Mamă, ce mai ajuta! Probabil că dacă nu era muzica străină, nu supraviețuiam. Care avea casetofon în anii ‘80 era boier. Unii aveau supermagnetofoane. Ăia  erau maeștri conservatori – mixau muzici cu foarfeca (tăiau și lipeau banda adică). Care avea video era zeu. Muzică și filme americane (de la rudele din străinătate, de la studenții străini, de la contrabandiști, pardon, bișnițari). La televizor aveam două ore de program pe zi, din care juma’ de oră la început și jumătate la sfârșit era Telejurnal (acum se cheamă “stiri”). Așa că ne salvau muzica și filmele americane. La video. Acasă la cine avea. De aia era musai să știi limba engleză (că altfel le ascultai dublate de Irina Nistor în timp ce gătea sau croșeta și, în loc să te sperii, la filmele de groază râdeai). De aia o și știam. Era inevitabil. Indispensabil. Era logic. Dar vă asigur că bine nu ne era.

De aia îmi plăcea Logical song. Pentru că există în toate o logică universală, simplă, brutală, și cântecul ăsta o avea. Iar noi, deși aveam ‘șpe ani, deja o înțelegeam. ‘Șpe ani, dați-o naibii … Nu era câtuși de puțin normal.

Așa că azi v-am scris despre Logical Song , nu pentru că îmi place (peste tot în lume place și încă se cântă). Ci ca să vă explic de ce eu la o vârstă prea fragedă îl ințelegeam. Și pentru că mi-aș fi dorit ca cei mai tineri să-l placă și să-l înțeleagă mai târziu și altfel. Să nu mai treacă prin crizele noastre existențiale și de identitate și prin lipsa de libertate, că n-a fost ușor. Mi-aș fi dorit ca adolescenții și tinerii de azi să treacă, liber și inevitabil, doar prin crizele lor. Să se maturizeze mai curat, mai candid, mai autentic, mai personal, ascultând printre altele Logical Song și logica lui eternă (a fost scris înainte de a se naște ei).

Scriu despre Cântecul logic în timp ce-l ascult pentru ca nu cumva să aibe vreun adolescent sau tânăr din ziua de azi vreo nostalgie a acelor vremuri (aud că vreo jumătate din români vor înapoi în comunism). Eu nu sunt deloc nostalgică. Deși după copilăria mea mi-ar fi plăcut să fiu. N-am cum. Logica brutală și memoria ei mi-au răpit (în bună parte) și dreptul la nostalgia asta. Ceea ce e perfect logic, dar nu e deloc normal.              

Si mai am un motiv pentru care scriu: constat că, din păcate, logica acestui cântec logic nu s-a schimbat prea mult. Deși eu așa aș fi vrut. Ba mai mult decât atât, e pe cale să cuprindă cumva, mult mai serios și mai grav decât până acum, și lumea liberă de atunci – Occidentul, care pentru noi, adolescenții acelor vremuri, era doar un vis. În America și Europa  stângistă, ori în România fals capitalistă și postcomunistă, logica cinismului, patologiei sociale, politice, economice sau intelectuale n-a murit, nu s-a  vindecat. Tough  luck!

Dar să nu care cumva să înțelegeți din asta că ne putem compara cu societatea americană sau vest europeană. Diferențele sunt insurmontabile deocamdată.  Sunt doar unele rele (mai puține la ei, dominante la noi), respectiv cinismul, stângismul, ipocrizia, comunitarismul în dauna libertății individuale,  care uite că ne unesc. Țin de patologia politică și socială. Și eu nu acest fel de uniune cu lumea civilizată îmi doresc. Aș vrea să ne unească mai mult cele sănătoase, simple și bune. Libertatea adevărată gen. Și muzica aia multă și bună, veche și nouă. Ca de exemplu Logical Song. Să ne adune Cântecul logic și cuvintele lui. Asta îmi doresc.

De aia am scris acum despre el. Nu de nostalgie. Ci de teamă. De teama că logica lucrurilor, în loc să se îmblânzească, să nu care cumva să se înăsprească din nou. Pentru că eu nu sunt nostalgică. Însă nu uit, că nu pot. Aveam ‘șpe ani…

Așa că , în încheiere, atâta vă rog: deschideți-vă mintea, liber și cu discernământ, către lumea largă . Opuneti-vă cât puteți, la tot ce e strâmb și va mai fi în logica ei. Și ascultați cuvintele Cântecului logic. Iar dacă nu înțelegeți destul limba engleză, puneți mâna și învățați. Și învățați în general cât de mult puteți ca să-nțelegeți cât mai bine lumea, pe voi înșivă și să nu va mai repetați. Nici  în orori și nici în erori.

 Iar acum enjoy! Nu de alta , dar dincolo de cuvinte, sună frumos.

The Logical Song

(Songwriters: DAVIES RICHARD / HODGSON ROGER / MARTINEZ JORGE)

When I was young, it seemed that life was so wonderful, a miracle, it was beautiful, magical
And all the birds in the trees, well they’d be singing so happily, joyfully, playfully, watching me
But then they send me away to teach me how to be sensible, logical, responsible, practical
And they showed me a world where I could be so dependable, clinical, intellectual, cynical

There are times when all the world’s asleep
The questions run too deep for such a simple man
Won’t you please, please tell me what we’ve learned
I know it sounds absurd but please tell me who I am

I said now, watch what you say, now we’re calling you a radical, a liberal, fanatical, criminal
Won’t you sign up your name, we’d like to feel you’re acceptable, respectable, presentable, a vegetable .

But at night, when all the world’s asleep
The questions run so deep for such a simple man
Won’t you please , please tell me what we’ve learned

I know it sounds absurd, but  please tell me who I am, who I am, who I am, who I am…

But I’m thinking so logical,

It’s getting unbelievable…

PS: traducerea,  totusi :), in postarea urmatoare.

Anunțuri
  1. Poate că „logical song” nu e chiar „cantecul logicii brutale a lumii”. Facand abstractie de versuri, titlul acesta îmi sugereaza un fapt ideal: folosirea creierului total. 🙂 Cu emisfera stanga gandim logic, iar cu cea dreapta „cantam” si marturisim: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele.” Asa ne deschidem spre o alta lume, pe care desi nu o putem controla, reprezinta intoarcerea noastra la inocenta, prospetimea si spontaneitatea copilariei. Deci „logical song” intr-o viziune optimista e implinirea dezideratului: „fiti intelepti ca serpii și nevinovati ca porumbeii”. Parerea mea. 🙂

    • 🙂 Intr-o viziune optimist realista ( optimismul nerealist nu-i bun, pentru ca nu e complet, ignora realitati nocive, care trebuie luate in considerare si combatute permanent si activ, nu pasiv, altfel raul castiga), cuvintele textului conteaza mai mult decat titlul ( fiind si mult mai multe). Credinta in Dumnezeu e minunata si indispensabila, cu conditia sa nu fie complet rupta de realitate, pentru ca nici Dumnezeu nu e rupt de realitate ( si buna si rea), ci parte din ea :). Intr-o viziune exagerat de optimista, trecem cu vederea cam jumatate din cantec. Si din realitatea in care traim ( sociala si individuala). Pt ca nici un adult optimist nu sta noaptea treaz si striga/ implora sa-i spuna altii cine e , ca el nu mai stie si i se pare absurd unde a ajuns ( asa zice in doua refrenuri repetate cantecul). In viziunea optimista noaptea dormi ( cele 7-8 ore necesare pentru sanatate) si ziua nu trebuie sa te lupti din rasputeri sa-ti pastrezi identitatea si libertatea de exprimare. Intr-o viziune exagerat de optimista ( exagerarile nu sunt bune) lumea nu e “clinica ( a se citi patologica) si cinica” ( tot din cantec). Intr-o viziune optimist-nerealista lumea nu te eticheteaza drept “radical, fanatic, criminal” cand spui ce gandesti ( corectitudinea politica asta face ; despre societatile tiranice, dictatoriale nu mai vorbesc) si nici nu te vrea “leguma” (vegetable). Si, desigur, intr-o viziune prea optimista tarisoara noastra ( ba chiar si America) a fost si a ramas raiul pe pamant, Ceausescu n-a fost rau , iar ce-a urmat dupa si continua in ziua de azi e rezonabil si acceptabil. Si uite asa, optimismul nerealist ( optimismul realist e singura cale de corectare a defectiunilor realitatii, de transcendenta spirituala si de evolutie), ne duce incet, dar sigur de rapa.
      Of. Cred totusi ca va trebui sa-l traduc pe Cantecul logic. Daca am timp o fac chiar azi 🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: