Ioana Hincu

Archive for Noiembrie 2012|Monthly archive page

Amintiri cu haiduci

In spaime on Noiembrie 24, 2012 at 6:24 pm

Există o vreme pentru a uita, și-o vreme pentru a rememora  tot ce nu poți lăsa oricând să-ți amărască destinul. O vreme pentru a visa, a contempla, și-o vreme pentru a te înfrunta lucid, curajos, poate chiar cinic, cu realitatea rareori frumoasă, deseori mizerabilă, nedreaptă. O vreme pentru dezamăgiri și una pentru treziri. Acum e vremea trezirii brutale la realitate. Uitarea, dezamăgirea și visarea au devenit un lux nepermis.

Uitarea, dezamăgirea, visarea

Îi înțeleg pe toți aceia care vor să uite. Să uite că ei sau părinții lor au trăit o bună bucată de vreme în mizerie, umillinta generalizată și dictatură. Îi înțeleg pe aceia pe care nu-i mai interesează politica, nu vor să mai știe de ea, și nici să mai audă sau să mai vadă rasa imundă ( puține și notabile sunt  excepțiile) a politicienilor actuali. Le înțeleg dezgustul sau, în cazul cel mai fericit, dezamăgirea ( căci  nu toți politicienii noștri sunt mizerabili în mod absolut ; mulți sunt doar inadecvați sau nepricepuți).

E firesc să (vrei să) uiți. Se cheamă amnezie de protecție, care, în vremuri de liniște și pace, e binevenită. E scutul care-ți ocrotește integritatea mintală și sufletească, care-ți permite să respiri regulat, igienic, fără sincope sau spasme, fără să te sufoci de indignări și dezgust, fără să inhalezi impuritățile cotidiene, adică îți îngăduie să-ți trăiești liber și autentic propria viață – de regulă mult mai normală și sănătoasă decât scrie la gazetă sau se vede pe micul ecran. Chiar înțeleg. Tocmai de aceea, în vremuri normale, și eu îmi permit să practic uitarea.

Îi înțeleg și pe aceea care visează ( unii de 22 de ani )ca România să fie o țară mândră ca o Elveție, ca o Anglie, ca o insulă pașnică și binecuvântată, ca o floare. O țară în care să existe Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Fără subtilități despre votul din 9 decembrie

In certitudini on Noiembrie 23, 2012 at 5:37 pm

Vorbesc cu o sumedenie de oameni cumsecade, dezgustați de USL și dezamăgiți de prestația PDL ( ARD adică), și-mi spun că nu mai vor să voteze ( îi înțeleg), că n-au ce ( nu sunt departe de realitate), că s-au săturat de votat răul cel mai mic ( sentiment firesc), că n-are rost să voteze pentru  că USL oricum fură de stinge la alegeri ( quod erat demonstrandum de atâtea ori), plus se știe că PDL-ARD va pierde ( de bun simț). Ce să le mai spui? Păi simplu, uite ce:

Are rost să voteze răul cel mai mic, adică PDL-ARD , chiar dacă nu câștigă, adică să-și calce pe inimă, să-și depășească dezamăgirea, pentru că nu despre asta este vorba acum, ci despre un lucru simplu, simplu de tot ca bună ziua: de data asta procentele contează mai mult ca oricând. Iată cum:

USL NU TREBUIE SĂ CÂȘTIGE MAI MULT DE 50% DIN LOCURILE DIN PARLAMENT PENTRU CĂ:

1. Zice art. 103 din constituție : După alegeri, dacă USL câștigă 50% din locurile din parlament PLUS UNUL SINGUR ( asta înseamnă majoritate absolută), va fi singura îndreptățită conform constituției să propună președintelui candidatul pentru funcția de prim ministru și să formeze guvernul, IAR PREȘEDINTELE NU POATE SĂ REFUZE consultarea cu ei;  nici din motive practice nu prea poate să le refuze propunerea ( deși anumite temeiuri legale ar avea, funcție de candidat și programul lui), pentru că dacă o face și desemnează alt candidat, el va fi trântit la vot ( votul de învestitură a guvernului)   . Celelalte partide parlamentare nu mai au nici un cuvânt de spus. Deci dacă USL vrea Ponta, Ponta va fi în continuare. Dacă vor alt infractor sau un manelist, atunci ăsta va fi șeful guvernului României pentru următorii 4 ani. În schimb, dacă USL n-are majoritate absolută ( repet: jumătate din locurile din  parlament plus unu și atât), e obligat să se târguiască împreună cu alt partid, cu oricare. Și, după cum bine știți, unde-i târguială, e complicație. Iar de data asta COMPLICAȚIA E BUNĂ, PENTRU CĂ ÎI ÎNCURCĂ ȘI LE POATE PUNE FRÂNĂ CELOR DE LA USL. Poate… „Poate” e mai bine decât deloc.

 2.( Motivul nr, 2 e și mai grav; aproape Citește restul acestei intrări »

Să vină Seinfeld, că eu nu mai fac față

In intre ras si plans on Noiembrie 17, 2012 at 1:07 am

 Azi sunt scurtă la vorbă și la propoziție ( dacă sunt eliptică, spuneți, că revin). Pentru că realitățile  momentului mi-au răpus nervii capului ( de ăsta vară tot așa o țin) și ideile circulă din neuron în neuron foarte greu. Nu-mi rămâne decât să râd ; însă, parțial răpusă fiind, nici asta nu mai pot. Nu destul. Îmi vine să-l contactez pe Seinfeld și să-i atrag atenția că e timpul să reintre-n activitate și să mai lase stand-up-comedy-ul american și subiectele alea fumate ( newyorkezi tarați, prieteni debusolați, mondenități occidentale). Are talent. E păcat de el. Să vină în România. Să se mute la București ( temporar, desigur, căci arta cere sacrificii, dar nu chiar letale). Ar avea la material … Da,  știu că nu stă tocmai rău cu banii, dar România are potențial ( l-ar putea ajunge din urmă pe Bill Gates).

Ar merita să înceapă cu viața politică. E un izvor nesecat de tragi-comedii care se întrepătrund dement ( era să zic armonios). Gen domnu’ Dan, capitalismul de stânga, divertismentul de dreapta, Gigi Becali liberal, plus, bomboana de pe colivă – fantomatica monarhie/Casă Regală de tip românesc (care-și dă singură medalii și-și abrogă de capul ei legi).

Dezvolt puțin, fără să mă lungesc:

Domnu Dan ( Diaconescu, desigur)

Pentru cei care n-au curajul ( sau consideră că e sub demnitatea lor) să se uite din când în când la OTV, îi anunț că greșesc. În doze mici ( maxim 15-20 de minute) și mai ales pe seară ( după 10 pm) e terapeutic. Face domnu’™ Dan o campanie de neegalat la Târgu Jiu.  Nu glumesc. Merge la magazin și cumpără robinete, electrocasnice și scaune de WC la oameni, invită femeile gorjene la coafor ( pe banii lui sau ai staffului), circulă prin colegiu cu un alai de mașini ca la nuntă, plus, pe seară, citește în continuu mesaje de la electori. De-li-cios.  Viața bate de la distanță comedia. Nu mai  comentez ( că n-am talent la nivel). Doar atât vă recomand: curaj! Pe deasupra  Citește restul acestei intrări »

Războinicul pisicilor sau corectitudinea politică pe înțelesul tuturor

In Solutii on Noiembrie 12, 2012 at 11:09 pm

Din ciclul : Amice, ești idiot? Ba nu domnule ( I.L. Caragiale – Căldura mare)

Corectitudinea politică   are origini vechi ( prin secolul al XVIII-lea). Inițial urmărea găsirea unor sinonime mai elegante, mai “moi”, pentru cuvintele “tari”, poate prea tari și vulgare, ofensatoare de-a dreptul pentru urechile fine și damele predispuse la leșin, ba chiar discriminatorii pentru persoanele cu îngeri mai obosiți (slabe de înger adică), care nu știu de glumă și nici nu țin la tăvăleala unui schimb direct  ( și sănătos câteodată) de înjurături. Prin urmare, sinonimând  ( că tot suntem la capitolul alte cuvinte decât cele firești), am putea numi originile corectitudinii politice moliciune lingvistică.

Desigur, în secolul XX, pe mâna politicienilor ( marxiști-leniniști-staliniști-stângiști – nu eu zic asta, ci evidența istorică) dornici de amputare cu de-a sila a sensurilor naturale ale limbii (alo! nu vă gândiți  la prostii!) , dar și ale aptitudinilor consacrate ale minții omului ( gândire, liber arbitru – a se citi discernământ) corectitudinea lingvistică s-a transformat în corectitudine politică.  Adică moliciunea lingvistică a devenit moliciunea creierului insuficient mobilat. Scopul? Simplu: denaturarea până la pierdere a sensurilor naturale și spontane ale cuvintelor și confuzarea minții omului prin limbaj impus artificial. Zic denaturarea sensurilor naturale ale cuvintelor pentru că  limbajul comun, articulat, e ca organismul viu: se creează, se recreează și evoluează, de regulă, odată cu omul și cu nevoile lui firești ( nu false) de comunicare. Ei … corectitudinea politică nu-i așa. E la ba din contra. Corectitudinea politică se opune prin definiție nevoilor naturale de exprimare ( nu-i spui grasului gras, ci supraponderal sau heavy- greu- desi, conform dictionarului la zi, tot gras se cheama ca e)  . Ceea ce, finalmente, dacă nu te opui serios și încăpățânat, îți incapacitează creierul și Citește restul acestei intrări »

Ursul polar e de stânga.

In intre ras si plans on Noiembrie 8, 2012 at 10:50 pm

Motto :  Porcul rămâne însă mult mai periculos ( cu gândul la G. Orwell și la Ferma animalelor )

Recent am primit un text umoristic-educativ ( vi-l ofer la final) și am avut o revelație: nu de la Marx, Engels sau Lenin ni se trage, ci de la urs. Parol. Geaba mi-am crăpat eu capul ani de zile să înțeleg ideologiile de stânga și de ce au ele succes la om. Ursul era cheia problemei. Ursul, acest animal pufos, simpatic și cu mentalități dubioase. Vedeți? Dacă n-aș fi fost o ființă atât de urbană și m-aș fi conectat mai des la natură, înțelegeam mai ușor.

Zice textul ( habar n-am dacă-i rupt din realitatea științifică sau e doar umoristic) că ursul polar e stângaci. Extrapolând la tot felul de urși ( includ aici și ursul carpatin, și ursoaica de Moroieni) are sens; comportamentul marelui animal blănos reflectă în mod natural caracteristicile gândirii și existenței de stânga. N-are el ( ursul) carte și sigur n-a citit Manifestul Partidului Comunist, dar un lucru e cert: dacă nu-l asiști corespunzător și nu-i asiguri mese consistente și regulate( room-service în pădure, la el acasă), protestează, vine peste tine, bagă spaima-n populație și se servește singur din mâncărica altora, în stil autentic revoluționar, anarhist. Și , in extremis, dacă ești om, n-ai altă scăpare ( cu viață) decât s-o rupi la fugă sau să pui mâna pe armă și să-l dobori ( serios: ursul e mult mai mare, mai puternic, are niște colți absolut fioroși si nici nu-i adeptul dialogului democratic; să nu credeți basmele vânătorești cu urși prietenoși).

Yeap. Marele blănos prezintă caracteristici comportamentale de stânga.

Bunăoară, ursul este un animal contemplativ (eufemism corect politic pentru leneș); adică nu tocmai harnic . La drum lung nu se grăbește niciodată ( nici dacă moare de foame), merge agale ( rar aleargă), în patru labe ( doar la ocazii devine biped), și  face pauze postprandiale lungi (sieste). Din punct de vedere alimentar, în general consumă Citește restul acestei intrări »

Pașaport, frică, libertate

In spaime on Noiembrie 1, 2012 at 12:02 am

Mi-am dat seama de curând: degeaba mă supăr, n-au cum să înțeleagă. S-au născut în LIBERTATE. Bună/rea, ușoară/grea, dreaptă sau strâmbă, cine n-a trăit lipsa ei nu pricepe. N-are cum. Decât prin miraculoasă, binecuvântată excepție. Cel mult își imaginează (rațional, scolastic, axiomatic, dogmatic)  cât e de prețioasă. Dar n-o simte. Libertatea-i ca mâncarea: dacă n-ai fost flămând niciodată, nu-i știi adevărata necesitate și-o risipești.

Așa că pe toți cei născuți și crescuți în lumea liberă (în sens formal, netotalitar, nepenitenciar) aici, la noi, sau în altă parte, îi invit la un exercițiu de imaginație. La o poveste care nu-i poveste. E istorie, e scurtă, și e a mea.

 Pașaport

Copertă verde. Mai mare decât cele de acum. Pe ea, cu auriu, scrie „€œRepublica Socialistă  România ”, la mijloc e stema de atunci, și mai jos „€œPașaport”. Îl deschid. Înăuntru mai scrie încă o dată același lucru, în românește plus două limbi străine:  rusă și franceză, în această ordine; engleză nu. Atât. Seria V-0185613, Hîncu Ioana Mihaela, 1,69 m, ochi căprui. Poza-i frumoasă (pe vremea aia ți-o făceai singur la pozar, nu la camera ieftină și cu rezultate incerte, ba chiar dubioase, atașată la computerele oficiale ale Ministerului de Interne/Externe). Data emiterii: 5 octombrie 1990.

Nu vă speriați, n-am o memorie așa grozavă. Acum scriu uitându-mă la el. Pentru că l-am păstrat. Primul meu pașaport. L-am păstrat nu pentru că eram tare frumușică în poza aia, ci ca să nu uit două sentimente: frica și libertatea. Care atunci erau foarte acute în inima mea și se amestecau. Încă se mai amestecă.

 Frică

Eram studentă și n-aveam nici un chior de plecat în lumea largă. Însă după decembrie ‘89, după ianuarie ‘90 – una dintre cele mai Citește restul acestei intrări »