Ioana Hincu

Pașaport, frică, libertate

In spaime on Noiembrie 1, 2012 at 12:02 am

Mi-am dat seama de curând: degeaba mă supăr, n-au cum să înțeleagă. S-au născut în LIBERTATE. Bună/rea, ușoară/grea, dreaptă sau strâmbă, cine n-a trăit lipsa ei nu pricepe. N-are cum. Decât prin miraculoasă, binecuvântată excepție. Cel mult își imaginează (rațional, scolastic, axiomatic, dogmatic)  cât e de prețioasă. Dar n-o simte. Libertatea-i ca mâncarea: dacă n-ai fost flămând niciodată, nu-i știi adevărata necesitate și-o risipești.

Așa că pe toți cei născuți și crescuți în lumea liberă (în sens formal, netotalitar, nepenitenciar) aici, la noi, sau în altă parte, îi invit la un exercițiu de imaginație. La o poveste care nu-i poveste. E istorie, e scurtă, și e a mea.

 Pașaport

Copertă verde. Mai mare decât cele de acum. Pe ea, cu auriu, scrie „€œRepublica Socialistă  România ”, la mijloc e stema de atunci, și mai jos „€œPașaport”. Îl deschid. Înăuntru mai scrie încă o dată același lucru, în românește plus două limbi străine:  rusă și franceză, în această ordine; engleză nu. Atât. Seria V-0185613, Hîncu Ioana Mihaela, 1,69 m, ochi căprui. Poza-i frumoasă (pe vremea aia ți-o făceai singur la pozar, nu la camera ieftină și cu rezultate incerte, ba chiar dubioase, atașată la computerele oficiale ale Ministerului de Interne/Externe). Data emiterii: 5 octombrie 1990.

Nu vă speriați, n-am o memorie așa grozavă. Acum scriu uitându-mă la el. Pentru că l-am păstrat. Primul meu pașaport. L-am păstrat nu pentru că eram tare frumușică în poza aia, ci ca să nu uit două sentimente: frica și libertatea. Care atunci erau foarte acute în inima mea și se amestecau. Încă se mai amestecă.

 Frică

Eram studentă și n-aveam nici un chior de plecat în lumea largă. Însă după decembrie ‘89, după ianuarie ‘90 – una dintre cele mai mari manifestații libere, anticomuniste nu anticeaușiste! care au avut loc în țara asta vreodată; cca 500.000 de oameni!! în centrul Bucureștiului, pe străzi, manifestatie care nu s-a difuzat atunci la Televiziunea Română Liberă care nu era liberă deloc – după mai ‘90 – “Duminica Orbului”, cea  în care s-a ales prima dată Ion Iliescu, cu un procent înfricoșător pe bază de manipulare mediatică tipic bolșevică și miopie populară, nu s-ar mai fi ales – după mineriadele din  iunie ‘90, dupa iulie ’90 – marșul cămășilor albe post mineriadă, la fel de impresionant ca număr, și care tot nu se dădea la televizor – dar mai ales după primii 20 de ani din viață în care n-am avut dreptul să călătoresc în vestul lumii, în lumea liberă, afară din lagărul comunist, și nici drept la pașaport n-am avut, mă gândeam că s-ar putea să-mi trebuiască. Pașaportul. Așa că prin septembrie m-am așezat la coadă în  Iorga  – strada Nicolae Iorga , sediul direcției de pașapoarte și în ziua de azi –  și  prin octombrie l-am ridicat.

Nu-mi venea să cred. L-am mângâiat. L-am analizat și citit (are la sfârșit niște chestii, instrucțiuni de utilizare, drepturi, obligații și sancțiuni). Filă cu filă. Pagină cu pagină. L-am pus bine, adânc, în gentuța mea. Îmi era frică să nu-l pierd (pierd mănuși, agende, brichete și umbrele în general). Frică să nu mi-l ia cineva (n-avea cine, dar mie teamă tot îmi era). Frică să nu-l rup, să nu-l pătez. Teamă că n-am să apuc să-l folosesc.

Era urâțel primul meu pașaport; încă mai este. Dar mie-mi plăcea și-mi era tare frică să nu-l pierd. Că-mi era un drag de el …

Libertate

Acasă l-am pus în sertarul mare de la birou (și acum tot acolo este). Periodic îl scoteam, îl mângâiam și mă  uitam la el. Doi ani și ceva m-am tot uitat. Nici până la turci n-am fost. Lasă că n-aveam bani, dar vroiam la Vest… în lumea cea liberă cu mult înainte de a mă naște eu.  Și dacă stau bine să mă gândesc, cei doi ani de mângâiat pașaportul mi-au prins foarte bine. Creștea treptat în mine sentimentul de libertate, mă obișnuiam cu el, și se instala temeinic înțelegerea și conștiința libertății individuale, odată cu  frica, un nou tip de frică, pentru că acum, în sfârșit, aveam ce să pierd.

Nu-mi place sentimentul de frică. Ba chiar îl detest. Dar, recunosc, unele frici se înscriu în suma acelor lucruri (puține) care-mi sunt urâte, dar a căror utilitate o recunosc și respect. Abia acum înțeleg ce-mi spunea un om mai bătrân și mai deștept decât mine odată: uneori e bine să-ți fie frică (despre moarte vorbeam); înseamnă că ai ce să pierzi.

De asta am subsumat istoria de azi celor trei cuvinte: pașaport, frică, libertate. Pentru că se leagă. Și pentru că în succesiunea asta am învățat, și mângâind periodic primul meu pașaport îmi amintesc că, oricât de grea, viața merită continuată, pentru că acum am ce să pierd.

Când e vorba de lucruri importante, le prețuiești mai mult și le veghezi mai bine dacă măcar  din când în când ți-e teamă să le pierzi, pentru că  știi cum e să nu le  ai.

Lucrurile astea nu se găsesc în cărțile de istorie. Mă întreb (pentru că nu știu) dacă în actualele cărți de istorie, pe lângă Iliescu, Constantinescu, Băsescu, sau Andreea Esca, Marius Tucă și alte personaje jenant-nesemnificative pe care memoria vremurilor și cronicile le vor șterge fără regret, există istoria adevărată a evenimentelor masiv- semnificative, unice in istoria neamului ăsta. Cele petrecute (și încă nedifuzate de vreo televiziune din România) în decembrie ‘89 și la începutul anilor 90. Istoria anevoioasei redobândiri a libertății noastre. În cifre și date reale, nu cosmetizate și manipulate. Probabil că nu. De asta trebuie să le povestim. Să le tot povestim., N-avem voie să ne oprim.

Uneori, când scriu despre lucrurile astea, mă gândesc – deși nu doresc nimănui -“ că , poate, dacă nu m-aș fi născut în dictatură, adică în mare foame de libertate, n-aș fi ajuns azi să fiu atât de recunoscătoare c-o am și s-o venerez.

Așa, chioară, sărăcăcioasă, metaforică, formală, prost înțeleasă și prea puțin valorificată de mulți, libertatea merită venerată. Poate că dacă tinerii sau mai puțin tinerii de azi, cei născuți,aici sau aiurea, în toată splendoarea, decadența  – se mai întâmplă – și, uneori, cruzimea ei – libertatea poate fi crudă, sălbatică, plină de pericole, de greutăți, de responsabilități, poate fi de nesuportat câteodată – ar fi stat în Iorga (strada Nicolae Iorga din București) în toamna lui ‘90, la coadă la pașapoarte, râvnind așa cum râvneam eu, la două coperți de carton și câteva foi de hârtie, urâte și verzi … poate că lumea largă ar avea alt fel de conștiință a libertății individuale, iar cele importante ar avea cu totul alt preț.

Dar nu e vina lor. De unde să știe? Sigur, din teorie, din pilde, din poveștile altora și din cărți. Sau din istorii scurte ca asta. Pe care când o povestesc, nu mai sunt supărată pe ei. Doar  circumspectă și îngrijorată,  căci mă gândesc că e greu să fii recunoscător pentru lucruri pe care le-ai avut de-a gata, lucruri care, cel puțin teoretic, îți sunt  inalienabile, naturale, subînțelese, lucruri cu care te-ai născut, pe care nu le-ai pierdut niciodată și nici nu știi cât de ușor se pot pierde.

Da, teoretic libertatea e un drept înnăscut și inseparabil de ființa omului. Numai că prețul ei și efortul  care trebuie (că trebuie) făcut ca s-o păstrezi se învață greu. The hard way.  Iar prețul și efortul ăsta, ca să le-nveți, necesită uneori 20 de ani de foame acută de libertate, o coadă lungă la pașapoarte, și două coperți de carton urâte și  verzi.

Post scriptum:

Aveți mai jos un link pe care v-aș ruga să intrați. Sunt imagini despre cum s-a dobândit libertatea noastră ( de exemplu în ianuarie 90) pe care nu le găsiți descrise în cărțile de istorie ( încă). Nici pe YouTube nu le găsiți. Ci, deocamdată, doar aici.

http://inliniedreapta.net/lavedere/1-milion-de-manifestanti/

Și mai aveți  doua clipuri (Freedom 90 – George Michael –  și o ediție de Telejurnal românesc  comunist cu alt George – George Marinescu) care se bat cap  în cap cu succes. Poate așa veți înțelege mai bine – prin contrapunere brutală – libertatea,  și veți deveni mai vigilenți cu ea, și mai recunoscători …

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: