Ioana Hincu

Războinicul pisicilor sau corectitudinea politică pe înțelesul tuturor

In Solutii on Noiembrie 12, 2012 at 11:09 pm

Din ciclul : Amice, ești idiot? Ba nu domnule ( I.L. Caragiale – Căldura mare)

Corectitudinea politică   are origini vechi ( prin secolul al XVIII-lea). Inițial urmărea găsirea unor sinonime mai elegante, mai “moi”, pentru cuvintele “tari”, poate prea tari și vulgare, ofensatoare de-a dreptul pentru urechile fine și damele predispuse la leșin, ba chiar discriminatorii pentru persoanele cu îngeri mai obosiți (slabe de înger adică), care nu știu de glumă și nici nu țin la tăvăleala unui schimb direct  ( și sănătos câteodată) de înjurături. Prin urmare, sinonimând  ( că tot suntem la capitolul alte cuvinte decât cele firești), am putea numi originile corectitudinii politice moliciune lingvistică.

Desigur, în secolul XX, pe mâna politicienilor ( marxiști-leniniști-staliniști-stângiști – nu eu zic asta, ci evidența istorică) dornici de amputare cu de-a sila a sensurilor naturale ale limbii (alo! nu vă gândiți  la prostii!) , dar și ale aptitudinilor consacrate ale minții omului ( gândire, liber arbitru – a se citi discernământ) corectitudinea lingvistică s-a transformat în corectitudine politică.  Adică moliciunea lingvistică a devenit moliciunea creierului insuficient mobilat. Scopul? Simplu: denaturarea până la pierdere a sensurilor naturale și spontane ale cuvintelor și confuzarea minții omului prin limbaj impus artificial. Zic denaturarea sensurilor naturale ale cuvintelor pentru că  limbajul comun, articulat, e ca organismul viu: se creează, se recreează și evoluează, de regulă, odată cu omul și cu nevoile lui firești ( nu false) de comunicare. Ei … corectitudinea politică nu-i așa. E la ba din contra. Corectitudinea politică se opune prin definiție nevoilor naturale de exprimare ( nu-i spui grasului gras, ci supraponderal sau heavy- greu- desi, conform dictionarului la zi, tot gras se cheama ca e)  . Ceea ce, finalmente, dacă nu te opui serios și încăpățânat, îți incapacitează creierul și autonomia lui funcțională, până nu mai știi bine nici ce spui, nici ce faci , nici ce simți, nici ce vrei să exprimi, nici de ce – adică, pe scurt și incorect politic, te tâmpești.

Cum ne opunem corectitudinii politice ( adică tâmpirii iremediabile prin limbaj fals, artificial) ?

Simplu: pe de o parte învățăm, memorăm, respectăm și folosim cu încăpățânare sensurile reale, uneori brutale, dar autentice ale cuvintelor ( inclusiv înjurăturile, că orice om întreg la minte are dreptul să înjure periodic, măcar la supărare; sau mai ales la supărare, când înjurătura se dovedește a fi în izvor nesecat și terapeutic de idei ). Pe de altă parte  râdem ( râsul e gratuit și curativ) cât mai des de corectitudinea politică, de aberațiile ei semantice și de sonoritățile lor vădit comice ( unele sună într-un mare fel).

Iată 2-3 exemple și câteva propuneri în acest sens:

1. Idioția ( tema mea preferată). Conform dicționarului idioția e o formă de debilitate mintală ( nivelul de dezvoltare intelectuală nedepășindu-l pe al unui copil de câțiva anișori; formă de retard/handicap mintal). Conform corectitudinii politice, în țările de limbă oficială engleză, nu-i frumos, ci nedrept, discriminatoriu, să-i spui idiotului (handicapatului mintal) idiot; el se numește “mentally challenged” ; adicătelea “cu deficit mental”. Dar dacă tot suntem la capitolul sinonime și eufemisme ( îndulciri/înmuieri ale cuvintelor) și ne aducem aminte că în engleză to challenge e sinonim cu a îndrăzni, a provoca, a sfida, de ce nu l-am numi pe idiot îndrăzneț, provocator, respectiv sfidător mintal? Ba eu merg mai departe și am altă propunere ( că până la urmă orice provocare/ sfidare, e o încercare grea pentru om). Să-l numim pe idiot greu încercat mintal. Și acum ne imaginăm următoarea scenă: ești pe stradă și vlăjganul din fața ta mestecă ciungă ( chewing-gum, pardon), o scuipă  pe jos, tu vii din urmă și calci pe ciunga lui care ți se lipește de talpa de la pantof. Reflexul natural ( al meu cel puțin) e să-i arzi o poșetă peste ochi ; însă lovirea e infracțiune și e interzisă prin lege. Așa că al doilea reflex ( natural, punitiv și justificat chiar de dicționar, că numai copilul mic și prost nu înțelege de ce nu se aruncă ciunga pe jos) e să-l faci idiot. Dar nu e corect politic. Așa că te repezi la el și-i strigi cu patos: deficientule mintal!! Sau și mai bine: greu încercatule mintal !!  Sfârșind, bineînțeles, prin a părea tu complet idiot.

 2.Sau: imaginați-vă în traducere corectă din punct de vedere politic, celebra replică din Căldură mare a lui Caragiale, „amice ești idiot” . București. Caniculă. Strada Pacienței 11 bis, orele 3 după amiază, Marinuș Moraru, demn, în rolul feciorului, și Radu Beligan întrebându-l excedat: Amice, ești deficient/greu încercat mintal? I rest my case. Ba nu. Să continuăm.

3. Țigan, țigancă, țigani, țigănci. Țigan  = persoană ce face parte dintr-o populație originară din India și răspândită în mai toate țările Europei, trăind în unele părți încă în stare seminomadă (DEX 1998); cuvânt păstrat de altfel din moși strămoși. Da, bine, anacronicilor, asta credeți voi. Noul DEX ediția 2012 a înlocuit cuvântul țigan, cu rom ( mai corect zic autorii din punct de vedere politic) . În consecință, eu propun să traducem titlul ( titlul e foarte important pentru orice scriere) celebrei nuvele a lui Eliade , La țigănci, în concordanță. Adică să-i zicem La femeile romului. Și dintr-o dată toate se explică și simplică :  nu ne mai chinuim ( unii se chinuie) să deslușim unde bate, nu mai e o scriere pe jumătate fantastică ( pentru unii e complicat să-și dea seama unde și cum), ci una născută de mintea răposatului autor direct din nostalgia sau aburii alcoolului ( i-o fi plăcut romul sau poate a exagerat puțin cu consumul în timp ce scria; deh, toata lumea știe că scriitorii sunt mari iubitori de alcool). Și uite așa l-am făcut praf din două vorbe corecte politic și pe bietul Eliade. V-ați prins cum stă treaba? Dacă nu, continuăm.

În aceeași ordine de idei, să ne gândim cum m-aș putea adresa de exemplu unui personaj ( orice asemănare cu realitatea e pur întâmplătoare) aflat în adânci crize de “ideație” ( vorba lu’ MRU, către fiul poporului, Antonescu) sau de identitate ( vorba psihologului). Să zicem că are cultul familiei  și perpetuării sănătoase, armonioase, a speciei, dar e împotriva căsătoriei; iubește femeile ( de fapt i se scurg ochii după ele, lucru sănătos), dar este vădit misogin;  zice că nu există Dumnezeu ( se dă ateu), dar se închină totuși la niscaiva zei păgâni ( nu spui care);  e supărat pe oameni și pus pe război cu ei ( vrea sânge), dar duios cu animalele(chiar și cu alea pe care eu, de exemplu, le-aș face pantofi sau friptură) și mare iubitor de pisici; e patriot , da-și disprețuiește concetățenii; iubește capitalismul, da-i urăște pe capitaliști ( după principiul caragialesc, iubesc trădarea, da-i urăsc pe trădători); și așa mai departe.  Nu-i ușor. Știu, primul impuls e să-l numim ca domnul lu’ Caragiale pe fecior.  Negativ! Deși sănătos, nu-i frumos. La prima citire corectă politic, am putea spune că are o fire conflictuală.  Eu propun însă o altă variantă: îl vom numi războinicul pisicilor. Ca simplă flotare lingvistică, desigur ( și pentru că  am promis că-i un personaj fictiv și că nu-l cunosc). Ei, cum e? Nu-i funny sa te exprimi politically correct?  Sigur că e. De aia zic:  când vorbim corect din punct de vedere politic nu trebuie să ne luăm niciodată în serios.

Ați înțeles deci, sper, cum stă treaba cu corectitudinea politică: e doar o nouă formă de ipocrizie ( duplicitate, falsitate, minciună, perfidie, fățărnicie, prefăcătorie, viclenie -€“ zice, încă, dicționarul explicativ al limbii române) , cu deosebirea față de toate celelalte ( variante de baliverne și minciuni), că , fiind ridicată la rang de politică statală și transcontinentală, prezintă riscul ca  , în timp, dacă o adopți din convingere și-ți faci un obicei verbal din ea, să te tâmpești repejor.  Pe de altă parte, abordată corect ( adică onest; adică în totală opoziție cu scopul ei real, acela de a denatura sensurile uzuale, naturale, ale cuvintelor) corectitudinea politică poate fi un izvor nesecat de umor.

 Și acum mă duc să mă distrez imaginându-mi tot felul de adaptări corecte din punct de vedere politic ale unei multitudini de înjurături neaoșe, consacrate . Cu alte cuvinte ( literalmente cu alte cuvinte) voi învăța să înjur moale, feminin, grațios. Gen: du-te-n partea externă a organului genital al mă-tii ( pizdă, vulgar- D.E.R, 1958-1996). Sau : să te ia patronul iadului ( dracu’; ateii s-ar putea  simți lezați, pentru că nu cred în iad sau rai). Sau: să te copulez ( a fute, vulgar-D.E.R. 1958-1996).

Din respect pentru mama mă opresc aici ( deși mama mă va ierta, căci ea știe că de regulă vorbesc cum m-a învățat ea; adică frumos).  Gata. Oricum nu mai pot să scriu, că-mi tremură mâna ( de râs, desigur). Dar insist: de câte ori vă trântește cineva o d’asta,  politically correct, voi aduceți-vă aminte două cuvinte: războinicul pisicilor. Plus replica de geniu comic a lu’ Caragiale: amice ( pe bune acu’) ești idiot?

 PS: aveți pe linkul de mai jos câteva vești tragi-comice despre Noul Dicționar Explicativ al Limbii Române, ediția 2012.  În acest sens aștept propuneri și variante corecte politic pentru un nou DEX.  Bucurați-vă la un loc, pacifist, multicultural, progresist, creativ, cu umor, dragi atei, musulmani,  budiști, zuluși, politeiști și creștini de limbă română. Vă rog.

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/04/25/dex-tigan-rom-homosexualitate/

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: