Ioana Hincu

Amintiri cu haiduci

In spaime on Noiembrie 24, 2012 at 6:24 pm

Există o vreme pentru a uita, și-o vreme pentru a rememora  tot ce nu poți lăsa oricând să-ți amărască destinul. O vreme pentru a visa, a contempla, și-o vreme pentru a te înfrunta lucid, curajos, poate chiar cinic, cu realitatea rareori frumoasă, deseori mizerabilă, nedreaptă. O vreme pentru dezamăgiri și una pentru treziri. Acum e vremea trezirii brutale la realitate. Uitarea, dezamăgirea și visarea au devenit un lux nepermis.

Uitarea, dezamăgirea, visarea

Îi înțeleg pe toți aceia care vor să uite. Să uite că ei sau părinții lor au trăit o bună bucată de vreme în mizerie, umillinta generalizată și dictatură. Îi înțeleg pe aceia pe care nu-i mai interesează politica, nu vor să mai știe de ea, și nici să mai audă sau să mai vadă rasa imundă ( puține și notabile sunt  excepțiile) a politicienilor actuali. Le înțeleg dezgustul sau, în cazul cel mai fericit, dezamăgirea ( căci  nu toți politicienii noștri sunt mizerabili în mod absolut ; mulți sunt doar inadecvați sau nepricepuți).

E firesc să (vrei să) uiți. Se cheamă amnezie de protecție, care, în vremuri de liniște și pace, e binevenită. E scutul care-ți ocrotește integritatea mintală și sufletească, care-ți permite să respiri regulat, igienic, fără sincope sau spasme, fără să te sufoci de indignări și dezgust, fără să inhalezi impuritățile cotidiene, adică îți îngăduie să-ți trăiești liber și autentic propria viață – de regulă mult mai normală și sănătoasă decât scrie la gazetă sau se vede pe micul ecran. Chiar înțeleg. Tocmai de aceea, în vremuri normale, și eu îmi permit să practic uitarea.

Îi înțeleg și pe aceea care visează ( unii de 22 de ani )ca România să fie o țară mândră ca o Elveție, ca o Anglie, ca o insulă pașnică și binecuvântată, ca o floare. O țară în care să existe măcar o formațiune politică decentă și orientată clar, autentic spre dreapta ( teoretic, ideologic și practic), care să încurajeze cetățeanul și să-l împingă spre responsabilitate și căutarea liberă, decentă, onorabilă, individuală a fericirii lui.  Înțeleg, căci mă  număr printre ei. Îi înțeleg și pe aceia care, fără să facă diferența între ideologii și nuanțe ( stânga/dreapta), visează să voteze candidați respectabili, onorabili, dedicați unor idei puține , dar corecte din punct de vedere al interesului public, național. Care să nu fie proști, agramați, ridicoli, infractori, impostori,  nedemni de a ne reprezenta în fața lumii , sau aroganți, confuzi, rupți de realitatea socială, incapabili de a-și reprezenta ei singuri care le e misiunea publică și rolul politic , cu atât mai problematic-capabili de a reprezenta interesele tuturor sau a celei mai mari părți din alegători.

Înțeleg cum nu vă imaginați de bine. Și uitările autoimpuse sau involuntare, și lehamitea, și visările. Pe toate le înțeleg, pentru că le practic și eu, ca formă de legitimă apărare împotrivă realității urâte. Însă-n vremuri de gravă cumpănă, de răscruce, abandonul în fața lor devine un lux devastator. Căci pe absența memoriei lucrurilor rele și grave se întemeiază aproape mereu repetarea lor.

Memorie, realism  brutal și lucid

Acum sunt vremuri de cumpănă. În balanță atârnă ( și atârnă greu) lucruri importante  pentru noi toți, care, chiar dacă par puține, s-au câștigat greu, dar se pot pierde foarte ușor. Sunt lucruri pe care, zic eu, n-ar trebui să le uităm.

N-ar trebui să uităm că după o revoluție ( cu victime umane, nevinovate) și 22 de ani grei (foarte grei, haiducești pentru mulți), până nu demult, cu toată criza economică și toate reducerile de venituri / salarii, aveam, în sfârșit, o țară relativ  funcțională și o democrație tânără, pe cale de recuperare ( anevoioasă, ce-i drept), o societate fără cataclisme instituționale, fără războaie fratricide, publice, violente, stradale ( cum au fost până în 1999 cele minerești) și o economie încă sărăcuță, încă defectă pe ici pe colo ca mecanism, însă pe cale de stabilizare cu șanse de redresare. Ba chiar căpătasem, ca stat, o oarecare respectabilitate. Puteam circula cu buletinul și fără viză ( adică fără cozi pe lângă garduri de ambasade) prin cele mai multe țări europene, iar comunitatea statelor occidentale (NATO, UE, vestul în general) ne acceptase și ne primise în rândul ei. Cu circumspecție, desigur, însă pe bună dreptate. Nu ne ridicam încă la nivelul lor de civilizație ( că nu ne ridicăm), dar aveam potențial. Nu  știu cât și dacă mai avem.

Toate astea reprezintă poate prea puțin pentru unii. Dar  nu-i puțin. Sunt lucruri  esențiale. Și n-ar trebui să uităm că reconstrucția unei țări, a unei națiuni, durează enorm, nu numai 20 de ani, ci câteva generații – și asta cu condiția ca principiile pe care se întemeiază să fie corecte și efortul de reconstrucție să fie coerent și constant. Același lucru rămâne valabil pentru libertatea, independența, dreptul la autodeterminare și demnitatea unei națiuni – toate foarte anevoios câștigate de români.

Toate lucrurile astea greu dobândite s-au cutremurat astă vară, odată cu instalarea la putere a guvernului USL, odată cu greu imaginabila bătaie de joc și greu suportabilul atac la instituțiile statului, la lege, la constituție, la democrație, la justiție, la libertate, la relațiile externe sănătoase și la poziția internațională respectabilă a României pe care începusem să le avem. Odată cu atacul la demnitatea mea și a ta. La libertatea de a avea un viitor, o perspectivă așa cum aleg eu și cum mi se cuvine . Pentru că MIE mi se cuvine. Pentru că eu am plătit și plătesc ( în avans , de prea mult timp) prețul pentru ce doresc să fiu și cum urmăresc ( civilizat) să trăiesc. Mie mi se cuvine pentru că învăț ( despre mine, lume și viață), gândesc ( mai și greșesc, însă îmi asum și revin) și mă străduiesc să evoluez permanent ( si-n ce fac , si-n ce sunt). Tocmai de aceea mi se cuvine,  tocmai de aceea ce vreau eu nu poate fi, n-are cum fi fundamental rău . Pentru că eu învăț, gândesc și nu mă opresc.

De aia mie mi se cuvin și  demnitatea, și libertatea, și viitorul bun, care acum sunt pe cale să-mi fie spulberate, iar eu nu pot și nu vreau să accept. Căci ,da, toate se duc și continuă să se ducă pe mâna atacului agresiv, masiv, constant , consecvent, declanșat și susținut de USL la adresa a tot ce reprezintă stâlpii de rezistență și garanțiile pe care se întemeiază existența, continuitatea, viitorul sănătos ( inclusiv economic) și securitatea internă și internațională a unei națiuni. Din care și eu fac parte, dar și voi. Atacul continuă zi de zi, USL e tot la putere, și șansele sunt că va rămâne mult. Și  nu va rămâne doar peste ai lor, doar peste o parte din țară, ci peste noi toți. ASTA N-AR TREBUI ȘI N-AVEM VOIE SĂ UITĂM în dezamăgirile și visările  noastre.De asta ar trebui să ne opunem măcar începând de acum, pe toate căile ș oricum.

Eu nu uit. Căci vremurile actuale nu-mi îngăduie nici uitarea, nici visarea. Nu-mi îngăduie decât să practic un realism brutal, extenuant, consumptiv, chiar cinic și nimicitor ( pentru mine) câteodată, care nu-mi este nici propriu, nici plăcut. Un realism care-mi îmbâcsește viața, inima, seninătatea și toate lucrurile candide, curate și frumoase cu care mă hrănesc în vremuri de echilibru și pace. Un realism prozaic, mizer și trist, dar pe care n-am încotro, și ca pe o imperioasă necesitate, pe moment, mi-l asum.

Și nu uit. Dar dacă vor uita prea mulți ( din dezamăgire, dezgust, slăbiciuni, rătăciri temporare și fugă de realitate), atunci, mă tot gândesc: cu ce mai rămân? În aparență, cu nimic. Căci nu se poate trăi  într-o țară minoră, cu destin minor, cu perspectivă anulată, lipsită de orice speranță într-un viitor cât de cât acceptabil, dacă nu cu adevărat bun. Așa nu se poate trăi. Se poate doar subzista, la limita cea mai de jos a supraviețuirii trupului și la nivel spiritual subuman. Asta-mi mai rămâne. Sau, ca alternativă personală, izolarea în  turnul de fildeș (valabil doar pentru cine are – și fildeș, și turn ). Ba nu. Greșesc. Mai rămâne ceva. Mai rămân amintirile cu haiduci. Adică să-mi amintesc și să fredonez a pustiu “ unde-s pistoalele/unde-s pumnalele/ caii și flintele/haiducilor”. Doar să-mi aduc aminte. Căci haiducii și gloria lor demult au apus, iar noi nu mai putem fugi nici în munți, pentru că, din păcate, și gloria munților noștri s-a dus …

Între trezirea la realitate și consecințele uitărilor voastre, vă las să vă hotărâți ce veți face  cu Vali Sterian și “Amintire cu haiduci” .

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: