Ioana Hincu

Ca să avem un oarecare viitor.

In spaime on Decembrie 6, 2012 at 8:52 pm

 “E important pentru români să înţeleagă spusele filosofului francez Raimond Aron: „în politică nu avem de ales între bine şi rău, ci între preferabil şi detestabil”. Între reformiştii clientelari şi cei care vor să pună justiţia pe butuci, pentru a putea mulge mai mult statul în propriul folos, diferenţa dintre „preferabil” şi „detestabil” este destul de mare, iar votul de duminică ar putea avea efecte directe asupra viitorului nu foarte îndepărtat al ţării.” Sabina Fati (Romania libera, decembrie 2012)

Acum 23 de ani, la sfârșitul lunii decembrie a anului 1989, când mulți, prea mulți români își îngropau părinții, frații, copiii, soții, iubiții, colegii sau prietenii morți (înainte de vreme) la Timișoara, București și alte câteva orașe în revoluția libertății noastre și a voastre, Gabriel Liiceanu scria și rostea public celebrul său Apel către lichele. Mă credeți sau nu, în fiecare lună decembrie de atunci încoace, mai ales în preajma zilei de 22, mi-l amintesc.

În apelul său îi ruga frumos pe toți mizerabilii oportuniști ai „epocii de aur”, să nu se mai înghesuie să pună mână pe frâiele țării, să-i lase pe români să-și plângă morții și să renască în curățenie, libertate și grație, iar ei să se retragă o vreme – multă, destulă – să se rușineze. Îi ruga să fie discreți și să nu mai rostească public cuvinte ca libertate, conștiință, popor, dreptate , pentru că în rostirea lor nu au sens. Și mai promitea Gabriel Liiceanu, în numele nostru, al tuturor românilor, că dacă o vor face, îi vom iubi.

Apelul n-a avut efect. Lichele nu s-au retras, ci s-au înghesuit cu imundă nerușinare să pună mâna pe țară. Uneori au pus. O dată (în Mai 1990, cu o majoritate cumplită). Mulți dintre ei, dar mai cu seamă discipolii lor, se înghesuie în continuare. Pentru că pe lichele nu le-a interesat niciodată nici țara, nici ipotetica mea sau a ta iubire. Iar rușinea le e mai străină ca niciodată, ba chiar aș zice că lipsa ei a atins un apogeu trist.

Eu totuși sunt mulțumită. Știți de ce?

Întâi pentru că mi-a rămas intactă iluzia (despre mine) că, la o adică, aș putea manifesta compasiune și iertare, ba chiar iubire, față de o lichea pocăita. Căci, vedeți dvs, dacă lichelele s-ar fi retras și rușinat, atunci, româncă fiind și nedorind să-l descumpănesc pe domnul Liiceanu, ar fi trebuit, cu grație, să le pot iubi.  Iubirea mea  are, totusi, limite. Mulțumită perseverenței lichelelor, n-a trebuit să mi le dovedesc.

Al doilea motiv de mulțumire e că, deși lichelele au lucrat și au încercat consecvent în acești 23 de ani, România nu s-a lichelizat toată. Nu ne-au stricat pe toți. Probabil pentru că suntem prea mulți. Doamne ajută să nici nu reușească vreodată.

Al treilea și cel din urmă motiv al mulțumirii mele e ăsta: că iată, deși lichelele (neobosite și veșnic emergente, ca orice lichea) candidează din nou la dezintegrarea țării, deși sunt pe cale să ne arunce înapoi cu exact 23 de ani, acum nu mai trebuie să fac apel la ele să se retragă, pentru că sunt ÎNCĂ LIBERĂ și ÎNCĂ MAI EXISTĂ ALTERNATIVĂ. Acum trebuie să fac apel doar la concetățenii mei, onești, conștienți și responsabili, să împiedice lichelele cele noi (mult mai perverse decât cele vehi în anumite privințe) să ne facă răul cel mare, pentru că acum suntem cel puțin de două ori mai mulți decât alegătorii lor; deci  pot fi împiedicate  PRIN VOT.  Au mai făcut-o și altădată românii mei. Și tare mândră de ei și recunoscătoare le-am fost.

Fac prin urmare apel la toți cei care văd și înțeleg diferențele dintre politicienii de azi și nu înghit pe nemestecate ideea imbecilă că toată clasa politică românească e greșită și e la fel. Nu e. Există diferențe. Există diferențe între politicieni. Există diferențe între intențiile și-ntre greșelile lor. Să nu aud (e o gogomănie) că nu există diferențe între guvernanții momentului și adversarii/predecesorii lor. Ca să le acceptați n-aveți decât să fiți atenți și onești cu voi înșivă. Deschideți ochii deci și  alegeți. Nu trebuie să-i iubiți pe nici unii. Trebuie doar să optați între ei. Între moartea viitorului prin întoarcerea la un trecut de o mizerie feroce ( guvernanții actuali), și speranța de a avea totuși un oarecare  viitor (adversarii lor). Hai, că nu-i  chiar așa de greu.

Fac deci apel la toți concetățenii majori și întregi la minte: mergeți la vot și alegeți corect. Nu pentru cei care candidează, ci pentru voi și pentru noi toți. Căci pentru asta sunteți liberi și pentru asta aveți dreptul liber și universal de vot. Ca să decideți voi pentru viața voastră, nu ca să lăsați lichelele să-și bată joc de noi.

Și dacă apelul meu, singur, n-are ecou, aveți în încheiere apelul domnului Liiceanu, de acum 23 de ani, valabil și astăzi. Citiți, gândiți și nu-i lăsați pe alții să aleagă ( cu efect devastator de această dată) pe cele mai rele dintre lichele, în numele vostru și pentru voi.

Apel către lichele de Gabriel Liiceanu

 Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulți-puțini, vă adresez următoarea chemare:

 Lăsați o respirație mai lungă între ultimul omagiu pe care l-ați scris, între ultima ședință în care v-ați exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceaușescu la cel de-al XIV-lea Congres și adeziunea grăbită pe care ați venit să v-o dați în zilele în care timișorenii nu terminaseră să-și îngroape morții și în care sângele de pe bulevardul Magheru și din Piața Palatului nu se zvântase încă.

 Nu mai strângeți o vreme, bărbătește, mâna colegilor voștri și nu-i mai priviți senini în ochi. Lăsați să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiți o vreme stingheri.

 Nu mai apăreți la televiziune.

 Nu mai scrieți în ziare.

 Nu vă mai ridicați glasul decât pentru o scurtă căința, căci altfel îl ridicați din nou în miciuna.

 Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiți o vreme vorbele „demnitate”, „libertate”, „conștiință”, „dreptate”, „popor”. Nu asasinați aceste cuvinte.

 Renunțați la alibiuri morale spunanddu-vă că ați făcut neîncetat răul ca să puteți face din când în când binele.

 Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă și insuportabilă rușine. Căutați un părinte care și-a pierdut în zilele acestea copilul și cereți-i iertare. Intrați în noul an meditatitivi. Și aprindeți o lumânare pentru cei morți și pentru voi.
30 decembrie 1989

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: