Ioana Hincu

Sub vremuri sau deasupra?

In Dubii on Decembrie 16, 2012 at 1:49 am

Mă gândesc la cei care au murit în decembrie 1989, la cei care erau să moară, dar și la cei care vor trăi și muri degeaba dacă nu se vor trezi. Până la urmă, dacă te ridici sau nu deasupra vremurilor, dacă și în ce crezi , e o decizie personală. Cumva trebuie să alegi. Singur. Tu.

Pe vremea când era de la sine înțeles că viața-i grea, drepturile omului erau un privilegiu nemaipomenit de rar, iar psihoterapia nu devenise sport mondial, nimeni nu-și permitea să fie sub vremuri. Era așa : ori mergeai în pas cu ele sau te ridicai peste, ori mureai. De la rege până la opincă. Năvăleau dușmanii? Scoteai barda de sub pernă și te luptai.  Nimeni nu garanta nimănui că mai apucă ziua de mâine. Nici deținătorilor sau moștenitorilor de tronuri măcar ( care complotau și se asasinau între ei  frenetic). Ce drepturi, ce libertăți, ce asistentă socială, ce asigurare medicală, ce salariu sau pensie minim garantate de stat? Astea nici în stadiu de poveste nu erau.

Între timp (vreo câteva zeci de ani) lucrurile s-au mai schimbat. Spiritele s-au șubrezit, oamenii s-au lenevit și s-au obișnuit cu binele. Mai ales cu drepturile cu care s-au trezit la nas, fără să fi făcut nimic pentru ele ( au făcut alții inaintea lor).  Așteptările au crescut -“ ceea ce în principiu, nu e rău, ba chiar normal – doar că nu față de ei, ci de la  ceilalți. Nu-i în regulă. Parcă strămoșii noștri erau mai căliți și mai obișnuiți cu viața exact așa cum este. Adică grea. Parcă nu așteptau numai de la alții să-i ridice deasupra vremurilor. Se mai ridicau singuri. La noi s-a întâmplat ultima dată acum 22-23 de ani ( decembrie ’89, ianuarie, mai, iunie ’90). Si gata.

Acestea fiind spuse, mă gândesc dacă principiul după care uneori trebuie să-ți fie foarte greu, ca mai apoi să te trezesti si să faci singur să-ți fie bine,  va mai fi fiind valabil. Și pentru câți. 

 Mă întreb, pentru că  în special cei mai tineri par mai puțin capabili de a se mobiliza sau revolta util. 

Mă întreb câți dintre noi,  în vremuri si mai grele, ar mai putea purta un război  necesar și drept. Da, există și războaie necesare și drepte. Cele în care îți aperi viața, familia, țara, libertatea ta sau pe ale altora.

Mă întreb câți și cât frig sau câtă foame ar putea îndura în numele unor valori sau principii necesare, sănătoase . Mă întreb dacă ar fi dispuși să-nvețe în școli fără încălzire sau să citească la lampa de gaz, ca să-și țină spiritul viu, deasupra mizeriei vremurilor. În anii ‘€˜80, deși mă aflam în București, de multe ori așa am învățat; tovarășul Nicolae Ceaușescu hotărâse că trebuie să ne taie nu doar apa caldă și căldura, ci și curentul electric, câteva ore pe zi, pe cartiere, să facem economii ca să construim Casa Poporului și Victoria Socialismului – actualul bulevard al Unirii așa se numea. Sau dacă n-ar fi tentați , mai degrabă, să zacă așa, pe întuneric, așteptând eventual să moară, pentru că au rămas prea puțin vii… Sau să plece din țară, pentru că acum pot. Noi trăiam într-o țară ca o pușcarie mare și fără pașapoarte. Noi atunci nu puteam pleca în lumea largă, nici măcar cu mâinile și cu buzunarele goale. Serios. Era ilegal. Să plecăm, nu să fim săraci.

Mă întreb pentru că nu știu, dar mi-e teamă că puterea de a te ridica deasupra unor asemenea vremuri grele ( care e foarte posibil că vor veni, dacă nu pentru toți, pentru mulți dintre noi,) vine dintr-un loc din ce în ce mai puțin vizitat: din principii și din credință. Din principiul că viața e grea, dar chiar și așa merită trăită – principiu frecvent ignorat acum, căci acum avem mult mai multe tentative și reușite de abandonare a vieții, fie în drog, fie în suicid. Din credința că nu poți, nu trebuie să te lași învins. Or mai crede destui? Pentru asta ar trebui să creadă în ceva sau cineva mai presus de ei, dincolo de materie, dincolo de timp și de trup.

Câți mai știți care cred?

 Eu nu știu mulți. Dar o știu pe mama. Nu demult, stăteam așa, la o vorbă cu ea. Are 75 de ani, dar nu-i arată. A avut o viață frumoasă, dar grea. A plecat de acasă , la școala sanitară, la Sibiu, la 13 ani, în 1950.  Singurică. Vroia să se facă medic. După aia, cu bursă de merit (chiar învăța bine) la facultatea de medicină, la Iași. După aia la București. O vreme ( prin anii 80) a trebuit să facă naveta.  Fără mașină – mama n-a avut niciodată permis; doar tata. Cu transportul în comun. Uneori o mai ducea de la capătul tramvaiului 17 ( celalat capăt al Bucureștiului), de la gara Progresul, câte un coleg. Vară, iarnă, prin caniculă, prin nămeți. Se scula cu noaptea-n cap. De venit, rareori venea doamna doctor acasă cu mână goală. Se oprea pe la piață. Plus, mai primea câte ceva, o brânză, o găina, niște ouă, unt, lapte de țară, o sacoșă de fructe, una de legume, d’ale gurii, în fine. Pe vremea aia erau prețioase, pentru că  ori nu se găseau deloc, ori se dădeau pe cartelă, rație lunară și mică ( 10 ouă pe lună și jumătate de pachet de unt per cap de locuitor; din pui, se vindeau la liber, din când în când, doar gheare; în multe orașe din țară nici pâine nu era). S-a întâlnit odată cu unchiu-meu în tramvaiul 17. Căra,clasic, două sacoșe mari. A venit cu ea, s-o ajute până acasă. L-a apucat râsul: sor’meo, nu ești întreagă la minte, ești încărcată de parcă ai   fi magaru’ lui Buridan ( vorba vine, măgarul lui Buridan n-a știu nici să care, nici să aleagă intre două căpițe de fân și a murit flămând). Cu toate astea era frumoasă mama. Zău, nu pentru că ar fi mama mea. Am poze. Și senină. Nici acum nu s-a urâțit. Încă râde, și a păstrat așa, o lumină și o vioiciune în ochi și pe chip, in ciuda multelor greutăți și nenorociri (altele și mai mari decât cele de mai sus).

Stăteam așadar, nu demult, cu ea la o cafea, și ne aminteam. O întreb: cum naiba ai rezistat mamă? Râde: mamă, câteodată nici eu nu știu. Dar am știut întotdeauna ce vreau, aveam o familie, doi copii ( pe mine și pe frate-meu) pe care îi iubeam, și pe care trebuia să-i hrănesc și să-i cresc cumva. Aveam și o meserie care-mi plăcea. Mamei mele i-a plăcut să fie medic. De mică își dorea. De când mergea cu caii sau cu vacile pe malul Buzăului ( zona-i frumoasă, apă și munte, aproape de Siriu) și visa… cam prin timpul războiului  și puțin după aia.

Mama mea  a plătit prețul ( vieții) și a rezistat. Și s-a ridicat cu mai multă grație decât cred că aș putea-o eu face deasupra tuturor vremurilor ( grele) prin care a colindat. Mamei mele nu i se pare nefiresc ca viața să fie grea și plină de alegeri grele. Pe mine mă scotea din sărite când îmi spunea, în copilărie, treaba asta, pentru că nu-mi convenea. Și pentru că viața mea, prin comparație, a fost mai ușoară. Lucru pentru care ei am să-i mulțumesc. Iar dacă nu intru în depresie când devine grea, e pentru că până la urmă am înțeles și am acceptat ce zicea ea.

Și bunicii mei au rezistat ( unii au fost țărani destoinici, “chiaburi” cică, ceilalți profesori). Deși au prins două războaie, după care a venit comunismul peste ei. Au trăit destul, au muncit până în ultima clipă și rareori s-au plâns. Toți au rezistat și s-au ridicat deasupra vremurilor, pentru că li se părea de datoria lor omenească și firesc, câtă vreme mai erau peste, nu sub pământ.

Mă întreb câți ca noi sau mai tineri vor rezista pentru că își asumă datoria de a trăi viața cu tot cu preț, așa cum e ea, în general grea? Pe câți n-o să-i ngroape vremurile? Ce datorii morale, vitale și credințe și-or mai asuma? Ce principii? Ce li s-o mai părea lor firesc?

Mama e de ceva vreme pensionară. Ea nu s-a pensionat înainte de termen, ci mai târziu. Pensie de medic, nu de general. Greu. Ințelege de ce i s-a redus la un moment dat pensia. Chiar dacă a fost medic o viață întreagă, nu revoluționar pe certificat. Chiar dacă n-a luat bani de la oameni, ci doar câte o găina, un lapte, o sacoșă de legume proaspete, de grădină, atunci când și numai dacă omu’€™ vroia să-i dea. Rar se plânge de pensie ( ridicolă pentru un medic), pentru că mama mea de mică a acceptat că viața-i grea, si nu s-a lăsat învinsă. Pe mama  nu vremurile o vor înfrânge, ci inevitabilul, sorocul. Până atunci va rămâne peste vremuri, niciodată sub ele. De ce ? Pentru că mai citește o carte, mai ascultă un concert, o simfonie la radio, la televizor, la cd, mai gătește ceva, mai udă o floare, și uite așa,  viața deși e grea, nu-i toată rea. Și, cine știe, mă gândesc că poate felul ăsta de a fi și de a gândi o avea legătură cu faptul că ea totuși crede ( ca și copiii ei) în ceva dincolo de ea, dincolo  de timp și dincolo de materie. Pentru că  mama crede, chiar crede în Dumnezeu. Mă uit în jur și mă întreb câți mai cred …

Până la urmă, dacă te ridici deasupra vremurilor (sau nu), dacă și în ce crezi , dacă trăiești degeaba ( sau nu), e o decizie personală. Si va rămâne.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: