America the beautiful. Și dacă nu va mai fi….

Mă întreabă frecvent lumea de ce scriu sau dau exemple cu și despre America. Ce legătură avem noi cu America. Păi în general și în aparență niciuna. Decât că  în ultimele două secole, ca să nu merg mai departe în timp, se pare că oriunde te-ai fi născut, în orice colț al lumii, America a rămas, prin comparație, the ultimate land of the free. Pământul ultim al celor liberi. Și dacă  nici America nu va mai fi…

“Does America has its flaws? Absolutely. We certainly made our share of mistakes over the centuries and then some. But in spite of our miss-steps our nation’s history shows that out of our darkest periods we have responded time and again to work toward liberty and justice.” (Are America defecte? Absolut. Cu siguranță am comis partea noastră de greșeli de-a lungul secolelor și încă mai facem. Însă în ciuda erorilor, istoria națiunii noastre arată că din cele mai negre perioade am răspuns de fiecare dată lucrând în direcția libertății și dreptății)  Dr. Benjamin Carson – America the beautiful. Omul e negru, s-a născut sărac lipit, într-o Americă profund rasistă, cu o mamă analfabetă și a ajuns…vă las să aflați singuri ce și cum a ajuns, până a scris, recent, această carte în care declară că nu există niciun loc în care ar trăi mai degrabă decât America, așa, greu cum i-a fost. De ce? În esență, din motivele de mai sus.

Revin la noi. Mă întreabă deci lumea de ce scriu sau dau exemple cu și despre America. Ce legătură  avem noi cu America.

Așa-i. În general și în aparență între noi și America nu există nicio legătură. Partea asta de lume în care m-am născut eu, când m-am născut, era orice numai pământul libertății nu. De mult nu mai era. Dac-o fi fost vreodată. Însă măcar acum sunt (încă) liberă să spun că ăsta a fost și a rămas un lucru rău, nu bun. Când m-am născut  eu nici libertatea asta n-o aveam.

E drept. În general și în aparență între noi și America nu există nicio legătură. Toată copilăria și adolescența mea, la exercițiul libertății puteam doar visa. Numai că vedeți, dacă puteam și știam oarecum visa la libertate, era tot pe bază de America. Filme americane, atâtea câte erau, pe video, acasă la care avea. Muzică americană sau via America,  de unde se putea. Cărți scrise în și despre America (acolo, câte se traduceau, puține, câte mai împrumutam de la alții sau de la Biblioteca Ambasadei SUA, God Bless America). Internet nu aveam. Telefoane mobile nu existau. Telefoanele celelalte erau ascultate. Știrile reale despre lume, ba chiar despre țara mea, tot de acolo veneau, în surdină, pe seară, la radio; Vocea Americii se chema și despre asta public nu vorbeai, pentru că vecinii sau colegii delatori te turnau, și securitatea sau pușcăria te mâncau.

E adevărat. În general și în aparență între noi și America nu există nicio legătură. Eu la școală nu învățam că libertatea e un drept inalienabil al omului cu care a fost dotat de Creator; asta învățau copiii americani, de mici,  când studiau Declarația lor de libertate și independență, nu pe a mea. Eu n-aveam. Eu la școală învățam poezii cu partidul (unic , comunist), în clasă mă uitam zilnic la portretul Iubitului Conducător (tovarășul Nicolae Ceaușescu; aș fi râs, că poza era într-o ureche, dar era interzis și periculos), toate manualele școlare începeau cu poza lui, și nu de puține ori îi cântam în cor, la serbări, osanale. Partidul, Ceaușescu, România, v-am mai spus și nu glumeam. Până la urmă, în societate nu eram liberă nici să cânt sau să iubesc ce și pe cine vroiam eu. Dar libertatea din capul meu nimeni nu mi-o lua. Și dacă acasă, prin alte case (puține) iubeam, cântam și dansam ce vroiam, în general și în esență tot Americii îi datoram. Muzica de top de acolo ne-o alegeam (Bilboard Magazine, top Hot hundred, via radio american, cu paraziți, pe unde scurte) nu de la cenaclul Flacăra. Și venea, naiba știe cum venea, prin unii, câțiva, care mai aveau câte o rudă prin străinătate sau colegi străini  (africani sau arabi) la facultate.

E cert. În general și în aparență între noi și America nu exista nicio legătură când aveam eu 18-20 de ani. Decât că mulți dintre noi într-acolo visam să fugim. Cu sacul pe Dunăre via lagăr sârbesc, prin Ungaria trecând frontiera cumva spre Austria. Sau prin vreun măritiș temporar dar senzațional cu vreun cetățean străin, fie și oligofren, nu mai conta (occidentali prin România la vremea aia nu prea umblau); legal, altfel nu se putea. Drept la pașaport individual n-aveam; de viză la cerere, turistică, nici nu putea fi vorba.

E clar. În general și în aparență între noi și America nu exista nicio legătură. Decât că atunci când ascultam la radio, în surdină, cu paraziți, pe unde scurte, că Ronald Reagan zicea că URSS (Rusia) este Imperiul Răului, că zidul Berlinului trebuie să cadă (pentru cei tineri, care nu știu, Germania era ruptă-n două bucăți, una comunistă, una federală, liberă, iar Berlinul era traversat efectiv de un zid), că toți oamenii au dreptul la libertate, inclusiv eu, inclusiv noi, ăia din lagărul comunist, parcă legătura dintre mine și America era mai strânsă decât legătura cu țara mea și  cu ce era prin ea.

Și nu, atunci, înainte de 89, habar n-aveam de Hayek (sau de mentorii lui gen von Mises, Wittgenstein), de faptul că înainte de a mă naște eu, el scria Constituția libertății, tot din America, deși nu se născuse acolo (era austriac); acolo se refugiase via Marea Britanie; fugise de tânăr din Europa continentală defectă, natală, care-și uitase cultura libertății (nici acum nu excelează). Înainte de ’89 eram mică și cărți din astea oricum nu se găseau. Înainte de ’89  habar n-aveam ce-i aia democrație, libertate, liberalism, decât din auzite, vag. N-auzisem în viața mea de Edmund Burke, de Adam Smith, nici de Părinții Fondatori ai Americii (nu știam că așa le zicea) și de principiile lor. Dar de statuia libertății știam, și bunicii îmi povesteau că nu fusese tot timpul tiranie dintr-asta, marxistă, în țara mea (chiar dacă prea bine n-a fost niciodată la noi; ei trăiseră și alte erori/orori). Și-mi povesteau bunicii că și pe vremea tinereții sau maturității lor oamenii își luau catrafusele și fugeau în America. Se pare că unii oameni, oriunde s-ar fi născut, au în ei, așa, un fel de statuie a libertății care trage la sora ei din New York.

Și mă intreabă lumea de ce scriu și vorbesc despre America. Păi pentru că dacă nu era America, eu n-aș fi știut nici practic, nici teoretic, ce-i libertatea, nici pe vremea când doar visam la ea. Pe mine nici în facultatea românească (de drept) chipurile liberă, la începutul anilor ’90, nu m-a învățat nici dracu despre America și principiile pe care s-a întemeiat și a rezistat ea. Pe mine m-au învățat despre revoluția franceză. Égalité, liberté, guillotiné. Și dacă am înțeles unde a fost greșită ea, am înțeles în afara școlii și facultății românești, de la alții sau umblând prin lume, căutând să înțeleg de ce lumea liberă e altfel decât țara mea. Și cel mai bine am învățat de la America și patria ei mamă, Anglia. Logic, de bun simț, rațional.  Iar dacă recent m-am hotărât să scriu din când în când (simplu, pentru toată lumea) despre America, e pentru că în continuare în școlile și facultățile noastre nu se învață destul despre ea și nici despre fundamentul ei și al libertății moderne, adevărate, care acolo s-a inventat și realizat exemplar, chiar dacă nu perfect. Și pentru că nu se știe și nu se-nvață destul, tocmai de aceea România  nu e America.

Iar dacă voi continua să vorbesc (simplu, pentru toată lumea) despre America (și despre patria ei mamă, Anglia), despre ce are ea mai bun, nu rău (despre asta vorbesc destui),  despre gânditorii ei luminați, nativi sau de adopție, care i-au construit măreția în mai puțin de 200 de ani, venerând libertatea, prin libertate și doar așa,  este pentru că America însăși, America the beautiful, America the great, pare s-o uite acum. Obama, socialism botezat liberalism, egalitate nu libertate, minciuni, propagandă, manipulări, utopii fals-progresiste, egalitariste, ecologiste, emoționante, demagogie, corectitudine politică, marxism, ateism, CNN, NY Times, Krugman, Nobel, Chomsky, Michelle-Oscar-Hollywood,  burn baby,  arzi iubito, arzi, burn America!

Personal  nu mi-aș/v-aș dori să ardă din temelii America the beautiful, the great, nici la fața locului, nici în capul nostru și nici în al lor. Căci nu mă pot opri să mă întreb: dacă America nu va mai fi așa și Statuia Libertății nu va mai însemna nimic, eu, tu, oricare, la cultul cărei libertăți mai visăm? Pentru că după America, înspre libertate, nu mai ai unde fugi. Asta au spus și spun toți cei mai bătrâni, mai înțelepți și mai greu încercați decât noi, care au aflat cum e și cu, și fără America, pe pielea și pe viața lor.

Ăsta-i gândul cu care închei și asupra căruia  invit pe oricine să reflecteze.

Dincolo de mizeriile și detaliile zilei, de scandaluri, de povești sau istorii americane cu capitaliști veroși (unii sunt, treaba lor), bogătași nebuni (sunt și din aia), politicieni corupți și bancheri lacomi, necinstiți (nu-s așa toți), the almighty dollar, mafioți, traficanți, vedete imbecile, dezaxați care mai ies cu pușca prin baruri sau școli, dincolo de toate istoriile astea larg mediatizate de televiziuni și transpuse cinematografic în ficțiuni, și care NU fac suma Americii și n-o vor face, vreau să cred, sper, niciodată; țara are cca 320 de milioane de locuitori, și populația crește demografic, pașnic, spre deosebire de a noastră.

Dincolo de toate defecțiunile nord-americane care nu se compară (statistic, clar, dovedit) cu  ororile și masacrele instituționalizate care se petrec de cealaltă parte, mult mai mare, a lumii deloc libere, la est și la sud de America.

Dincolo de faptul că, evident, noi nu suntem America the great, dar ce bine ar fi fost și ar fi să încercăm, măcar un pic, să fim.

La asta invit pe oricine să reflecteze simplu, dar serios, pe bază de libertate, care nu-i perfectă, dar e sigur mai bună decât lipsa ei. Adică să se gândească la cum arată libertatea acolo, aici și spre răsărit. Dar mai ales la cum va mai arăta Libertatea fără niciun Dumnezeu și fără America the beautiful, the land of the free, care de Acolo își trage frumusețea,  din mintea și capul liber al oamenilor ei, câți or mai fi.

Vă las deci, pe aceste gânduri, împreună cu un salut muzical de New York si cu un reputat istoric englez, nu american, vorbind despre America: Paul Johnson. Reporter: – How do you explain anti-americanism? Paul Johnson: – It’s a disease 🙂 Multumesc lui Cristian Patrasconiu pentru ca mi-a semnalat inregistrarea acestui interviu.