Ioana Hincu

Archive for Iunie 2013|Monthly archive page

Drumul nostru spre servitute. Când devin puterile statului nocive, respectiv decorative?

In spaime on Iunie 25, 2013 at 2:47 am

 

Principiile  contează. Fără principii realitatea rămâne de neînțeles. Trecutul și lecțiile lui contează și ele, pentru că și prezentul și viitorul de acolo decurg. Numai cunoscând principiile și asumându-le lucid se poate construi un viitor decent.

Context principial

Când devin puterile statului nocive, respectiv decorative? Simplu: când politica se rupe de rostul ei și oamenii absentează  din realitate.

Da. Teoretic guvernanții noștri ar trebui să aibe ceva în cap. Un plan, un program, una – două idei care să servească interesul public, general. Iar națiunea (cei guvernați) ar trebui să fie prezentă  nu doar cu făptură somatică (trupul), ci și cu creierul (funcțional) în realitate; ca s-o-nțeleagă și să-și aducă aportul lucid, conștient .

La noi nu-i așa. Planul, programul, ideile, intențiile actualilor noștri guvernanți (ba și ale unora dintre mai vechii) sunt la limita patologiei sociale si institutionale. A creierului bolnav. Nu doar pentru că au în vedere EXCLUSIV interesele lor personale și câtuși de puțin pe cele generale. Nu doar pentru că au ajuns la putere și guvernează pe bază de lozinci, abuz  și minciuni. Ci și pentru că mijloacele prin care încearcă să-și satisfacă interesele de putere (finalmente de dominație economică, de privilegiu de buzunar) conduc rapid și sigur la disoluția statului și a oricărei urme de democrație reală  și libertate individuală.  Pe sistem statul suntem noi, după care să vină  potopul.

Iar populația nu pricepe. Populația absentează din realitate, captivă în detalii lipsite de semnificații (gen Elena Udrea și-a tăiat breton, a divortat și  nu mai poarta toc). Infantilizată mediatic de 23 de ani, populația nu cunoaște și nu înțelege principii esențiale de funcționare a societății moderne, libere, durabile.

Ce-ar trebui deci să se-nțeleagă de către toată lumea (guvernanți și guvernați români)  urgent:

Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Amnezia e o boală, nu o soluție

In certitudini on Iunie 15, 2013 at 4:03 pm

… dar spune aproape tot despre încremenirea perspectivelor noastre într-un ciclu stupid și scurt. Din punct de vedere istoric, 20 și ceva de ani, o generatie, reprezintă un ciclu scurt.

 Există o (pre)judecată populară actuală cum că ororile comunismului sau ale postcomunismului (asta trăim noi de 24 de ani, nu capitalism saulibertate civilizată ) nu se pot repeta. Că aparțin trecutului, iar noi progresăm, deci gata cu erorile trecutului. Fals.

Tuturor celor care cad în această capcană, din amnezie sau ignorarea istoriei recente, le supun atenției câteva date si fapte incontestabile, plus cateva observatii:

Contrar (pre)judecății populare, 13, 14, 15 iunie 1990 n-au fost un accident. N-au fost o deviere de la cursul istoriei noastre. Au fost parte din parcursul ei firesc, parcurs programatic urmărit de, probabil, cel mai cosecvent, coerent, neobosit ideolog și politician român contemporan, Iliescu Ion. Contemporan, căci iată, contrar așteptărilor și speranței medii de viață, n-a murit, încă vorbește articulat, public și a trăit cât să-i îngroape pe mulți dintre mai tinerii lui opozanți sau să-și bată joc de principiile si valorile lor.

Rezistați vă rog tentației  de a spune “iar Ion Iliescu… mai termină cu prostia asta”. Totusi, incremenirea intr-un proiect institutional, economic si politic gresit, de la el ni se trage si de la epigonii lui. Ce traim acum e doar prelungirea fireasca a proiectului de tara al ideologului comunist Ion Iliescu.

În acest sens țin să reamintesc următoarele: de la celebra ședință de constituire a CFSN – când a declarat că este și rămâne comunist – și până în  ziua de azi, Ion Iliescu, “ultimul pe listă cu voia dvs”, primul în fruntea țării însă pentru 11 ani, nu s-a dezis niciodată de valorile comunismului și socialismului științific. Dimpotrivă. Câteva date, fapte, înregistrări, dovezi, de atunci până  azi:

1.Decembrie 1989 Ion Iliescu, cu privire soții/regimul Ceaușescu:

  “Poporul trebuie Citește restul acestei intrări »

Nişte raiuri pentru o ţară frumoasă şi tristă

In Dubii on Iunie 1, 2013 at 4:22 pm

…sau, altfel spus, câte un rai mic, pe ici pe colo, dacă se-ntâmplă

Lu’ Ara și celorlalți, se știu ei care.

Știu că nu-i înțelept să vrei rai dintr-un trai obosit. Căci traiul nostru-i obosit din proiect, unul care nu nouă ne aparține deocamdată, ci unor venetici, mai mari și tari decât ar trebui, pentru că i-am lăsat noi să fie. Dar eu, slavă domnului, nu-s înțeleaptă.

Știu că una-i raiul din capul meu, fie el cât de mic, și alta realitatea. Cam atât de mic părea  acum 2 ani: https://ihincu.wordpress.com/2011/09/11/raiul-dupa-capul-meu/

Dar  când după o zi în care ți s-au înmuiat oasele de atâta ploaie ( perspectiva era gata înecată), iar prietena Ara aruncă-n lume, la lumea virtuală, pe seară, de ziua copiilor mari ( să nu-mi spuneți că v-ați făcut toți mari) și mici ( aici depinde), trei vorbe cristaline ( bling!) care te lovesc de nu te vezi, adică te vezi mai limpede ca niciodată, prizonier într-o vreme pe care liniștită m-aș culca s-o dorm ca s-o sar sau s-o uit, adică  astea:

 “caragiale n-a existat. a existat numai o ţară frumoasă şi tristă în care mai toţi oamenii erau condamnaţi la crîşmă pe viaţă. cu halbe de bere legate la-ncheietura mîinii în lanţuri. de zăngăneau cîrciumile la fiecare scobitură. a existat un fel de rai ponosit în pomii căruia creşteau gheare şi gîturi de găină şi mai ales picioare şi capete de porci. dar femeile acelui loc îşi îmbiau degeaba bărbaţii să guste din ele. căci oricît au muşcat ei de pofticioşi n-au reuşit să cadă în raiul acela”. ( Cristian Popescu 1959-1995, din cartea Arta Popescu, fragmentului ii spune, pe titlul sau, Trebuiau sa poarte un nume )

… atunci chiar  mă dezic de orice rațiune și-nțelepciune. Da’€™ ce treabă am eu cu înțelepciunea și cu rațiunea când vine vorba de rai? Al meu, mic, pitic, precar, solid, ponosit sau cum o fi, vorba omului asta care nu mai este, e dreptul meu să vin cu el, să-l zic la lume și s-o ademenesc, chiar dacă nu-i mare lucru, poate că e, sau ar putea fi, și s-or mai aduna și alții prin el.

Păi da. Chiar într-o țară frumoasă și tristă în care caragiale n-a existat și toți oamenii erau condamnați la crîșmă pe viață și-un trai obosit cu rai ponosit pe care nici pe ăla nu-l nimeresc, și  care rai, Citește restul acestei intrări »